Sandu Cătinean: Pe prispa casei tale, Eminescu
Pe prispa casei tale, Eminescu
Pe prispa casei tale, Eminescu
Mă prinde seara, uneori, visând
Privesc la dealuri, cum atârnă umbre
Dar nu te am, decât pe tine-n gând
Învălurite-n seara-ndoliată
A frunzelor mişcare mă-nspăimântă
De undeva, din veşnica pădure
Doar visele-n uitare parcă-mi cântă
Tăcerea lor mă-mbie, mişcătoare
A teilor savoare s-o percep
Ascult un vis, şi mă gândesc la tine
Iar visele să-mi cadă-n piept, încep
Mă-ntorc uimit, la umbra ce mă prinde
Şi înţeleg înfiorat, că-mi eşti
Alăturea de mine-ţi simt suflarea
Iar eu, timid, aştept să-mi povesteşti
Din tei porneşte-un murmur ce mă doare
Iar umbra ta se-alătură de mine
Mă-aşez încet, pe prispă, ca să tremur
Căci dorul greu, nu poate-a mă mai ţine
Şi simt aşa…că îmi şopteşti o doină
Ce-o murmurau potecile-n trecut
Pădurile când fremătau nelinişti
Şi turmele venind de la păscut
Iar seara aceasta-mi pare tot mai dulce
De-acuma doar un bucium voi să-ascult
În freamătul de umbre ce mă-ncântă
Aş vrea să mor, din ce în ce mai mult…
Să te-ntâlnesc pe tine, geniu tandru
Pe malul trist, al apelor de munte
Să plec în zori, să-ţi întâlnesc vecia
Iar cântecu-ţi, să-mi fie veşnic punte…
Pe prispa casei tale, Eminescu
Am să revin, cât timpul m-a mai ţine
Să-mi mai doineşti trecutele-anotimpuri
Iar de-oi muri…măcar să fiu cu tine…
Sandu Cătinean din Bonţida
