Mircea Micu: „Voievodul stelar“
Intr-o noapte de ianuarie, limpede si rece ca o sfera de cristal, am vazut coborand lin spre crestele cele mai inalte ale Muntilor Carpati o stea stralucitoare si de neatins. Cobora cu maiestatea astrala a departarii sale sclipind vederii mele. Nu stiam daca se nascuse atunci sau era doar semnul desprinderii ancestrale traversand cerul spre o tinta numai de ea stiuta.
Era trecut de miezul noptii si sub revarsarea laptoasa a luminii lunare am vazut efigia lui Eminescu stralucind peste zapezi, sculptata in granitul milenar al muntilor, cu fruntea boltita, nas puternic si barbie domoala, ca o masca de voievod incremenita spre eternitate.
Steaua aceea nespus de limpede si nespus de stralucitoare s-a oprit din lunecarea ei maiestuoasa, ramanand neclintita, insurubandu-se ca un diamant in mijlocul unei coroane nevazute.
Chipul frumos raspandea o lumina secreta si veghea inaltimile cu steaua unica a geniului sau pulsand deasupra-i.
Atunci am scris aceasta litanie mica, acest murmur neinsemnat, inchipuind un dor adanc si o nesfarsita adoratie: “In Tara Moldovei, sus/ coborand dinspre obcini spre plai,/ trece in nopti cand e luna/ Voievodul Eminescu Mihai,/ Se opreste la sfinte altare/ si-n crame cu vin de un veac/ privighetorile cand il vad se usuca/ de atata iubire si tac./ Si-un cantec se face pamantul/ un cantec si-un petec de rai/ cand trece in nopti inlunate/ Voievodul Eminescu Mihai”.
Numele Lui trebuie rostit in soapta, poeziile Lui cantate in gand. Steaua Lui pusa de straja in brazii Carpatilor, in toate noptile noastre, sa straluceasca mirifica si de neatins pana-n hotarul ultimului sat…
Geniul sau este unic si irepetabil!
MIRCEA MICU
