Gheorghe Constantin Nistoroiu: Ucenici, Martiri și Mărturisitori Dacoromâni ai Sfântului Vasile Cel Mare
Fiecare Nou An îşi pune strălucirea în prima Zi sub Zorile întreitei slăviri:
–punerea Numelui Iisus, adică Mântuitor, Sfântului şi dumnezeiescului Prunc;
-cinstirea Sf. Ierarh Vasile cel Mare- unul dintre Stâlpii cei Mari ai
Bisericii celei Una a lui Hristos;
-omagiul Noului An, care îşi ia în primire optimist responsabilităţile, asumându-şi totodată şi neîmplinirile fratelui mai în vârstă, care a plecat…
Marele Pedagog, marele Dascăl, marele Ierarh şi-a pus viaţa întru numele lui Iisus, s-a aprins în dragostea sa de Hristos, aşa încât în mintea, în inima şi în sufletul Capadocianului, a ars, a luminat şi trăieşte permanent Logosul cel Întrupat şi Neamul ortodox.
Ambii bunici ai luminatului Ierarh erau nobili tracodaci încreştinaţi, erau modele de suferinţă, de jertfă, de dăruire continuă.
Tatăl viitorului mare Vasile se numea tot Vasile şi era cunoscut în epocă drept un avocat celebru şi un retor ilustru sau altfel spus:<>. (Arhim. Dr. Ioasaf Popa-Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare (330-379) în Glasul Bisericii, Rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei. Anul LVI Nr. 1-4 Ianuarie-Aprilie 2000)
Mama sfântului, Emilia era mlădiţă de martir şi o credincioasă cu o râvnă foarte aleasă. Familia lor au adus lui Dumnezeu 9 copii (cinci băieţi şi patru fete), toţi urcând pe rând, prin harul Duhului şi prin faptele lor deosebite în Ceata Sfinţilor Aleşi.
Tânărul Vasile a legat o prietenie memorabilă cu un alt tânăr tot de viţă aleasă, tot din marele Neam tracodac, Grigorie şi împreună s-au înfrăţit spiritual cu cel mai mare Dascăl ortodox al lumii, viitorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, tot din stirpea de aur a Tracodacilor, din care provenea şi dumnezeiescul Pavel-Ucenicul cel mai Mare al lui Iisus Hristos.
Cei trei prieteni şi creştini îndumnezeiţi au fost la vremea lor Suma Filosofiei, pe care au selectat-o, au însuşit-o şi au convertit-o Evangheliei şi Măsura Ortodoxiei, rămânând în Cerul Teologiei, alături de cel mai mare Înţelept întru Duhul Sfânt pe care l-a dat omenirea, Sfântul Apostol Pavel, Trinitatea cea Mică a Creştinismului universal.
Fiecare Neam trebuie să aibă în lume o misiune, un sens dat de Dumnezeu, precum şi un scop, un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului. Neamurile descend din Voia lui Dumnezeu aşa încât Dumnezeu trebuie să se împlinească prin Neamurile Alese. Calea pe care o apucă neamurile trebuie să fie luminată de Adevăr, în aşa fel încât să se apropie şi nu să se îndepărteze de Călăuzitorul absolut: „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţă pasivă. Noi am creat istorie”. (Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)
Vasile Posteucă (1912-1972)-poet, publicist, profesor universitar.
Marele bucovinean s-a născut în Stăneşti-Rădăuţi la 10 Septembrie. Fiu de Erou şi Martir (şi-a pierdut tatăl pe frontul din Galiţia) a terminat Liceul din Siret ca bursier şi Literele la Cernăuţi ca magistru.
Fugar în Germania, este închis la Rostock, Buchenwald. Luptă împotriva sovieticilor în bătălia de la Oder, apoi viețuiește în Franţa, Canada, SUA. A studiat la Sorbona în 1949, şi-a luat Doctoratul în Filologie la Toronto în 1962, continuându-şi strălucit cariera universitară la Mankato, Minneapolis în Statele Unite ale Americii.
Publicaţii: Carte de cântece româneşti,/ Poeme fără ţară,/ Icoane de dor, Cântece din fluier,/ Catapeteasma bucovineană, Bandiţii (manuscris), Poeme din închisori, etc.
Vasile Posteucă a făcut parte Generaţia de Aur, care a pus început reînnoirii creştin-ortodoxe, pentru a reîntrupa destinul imperial al Neamului dacoromân, fiind contemporanul marilor valori şi al marilor tragedii, care s-au cernut în jertfa mistică naţională, care s-au asumat suferinţei sfinte spre biruinţa şi spre Învierea tururor celor drepţi.
Prin Vasile Posteucă şi prin ceilalţi Mari Fii ai Naţiei noastre, Neamul Dacoromân s-a aşezat la loc de cinste în Divanul planetei Albastre, în Cerdacul Empireului strivind urletele nihiliste, călcând pre moartea nedreptăţii: „Ca să poţi judeca un Neam la justa lui valoare, trebuie să te scobori în vremurile lui de mărire şi să urci culmile însorite ale marilor înfăptuiri. Şi mai ales, trebuie să vii tu însuţi (tu, judecătorul) din marea lui de sânge şi destin. Din afară, judecata e condamnată la sărăcie şi, foarte adesea, la nedreptate. Pentru a aprecia neamuri, a te confunda mistic cu centrul de lumină al destinelor lor, e nevoie de gândirea cu inima. Pentru că istoria nu-i trecut, ci însăşi viaţa vie a neamurilor”. (Vasile Posteucă-Destinul Imperial…, op. cit. p. 30)
Fiecare om, fiecare creştin trebuie să răspundă asumării ca esenţă a fiinţării sale de făptură a Ziditorului, prin credinţa şi lupta sa de transfigurare personală, dar şi a Neamului său, ca Destin hristic. Toate Neamurile sunt dintru început binecuvântate, hărăzite ca soartă a împlinirii Destinului spiritual, prin însăşi numele care-l poartă întrupat în sine: Dacoromânia, Spania, Grecia, Persia, Italia, Cipru, Muntenegru, China, Palestina, etc., dar fiecare are propriul ei destin religios, propria misiune hristică, propria vocaţie jertfitoare şi propria ei chemare spiritual-imperială: „Destinul românesc, arată poetul bucovinean, e un destin major. De credinţă şi luptă. De jertfă şi creaţie. Am dat omenirii momente care rămân unice prin semnificaţia şi strălucirea lor spirituală. Şi din culmea acestor momente am fost totdeauna premergători, deschizători de drumuri. Am avut inimă vizionară. Înghesuiţi de spaţiul duşmănos şi de cotiturile istoriei neprielnice, ne-am înşurubat pe verticala eternă a spiritului, întorcând pământului faţa renunţării, hotărârea celui mai nobil eroism, şi acceptarea mioritică a morţii.” (ibid. p.37)
Vasile Pătraşcu (1922-2006), preot. S-a născut pe meleagurile Bârladului în Zorii Noului An, în braţele Sfântului Mare Ierarh Vasile. A crestut într-o familie încărcată de tradiţii, de credinţă, de evlavie şi de dragoste faţă de Dumnezeu şi Neam. A studiat Teologia şi Ştiinţele Economice. Este arestat în timp ce era student la Academia Comercială, în 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. Cunoaşte infernul închisorilor comuniste de la Piteşti, Periprava, Gherla, Aiud. După eliberare îmbrăţişează vocaţia preoţească fiind hirotonit pentru Parohia Măgurele-Ilfov. Ca slujitor al lui Dumnezeu s-a desăvârşit prin harul Liturgic, prin harisma duhovniciei unind şi transmiţând tuturor celor binevoitori lumina Duhului Sfânt.
În modesta sa ctitorie, Bisericuţa din satul Nefliu-Ilfov a adus de la Bisericile distruse sub regimul teroarei, oseminte ale preoţilor constituind astfel un deosebit centru de pelerinaj.
Trei mari însuşiri i-au înnobilat caracterul: bunătatea, modestia şi dârzenia mărturisirii ortodoxe, alături de suferinţă, prigoană şi dragostea întru Mântuitorul Hristos.
Vasile Vasilache (1909-2003), arhimandrit. Viitorul mare monah s-a născut în Idricii de Sus ai comunei Roşieşti din Vaslui. După absolvirea eminentă a Seminarului de la Huşi şi cea a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, proaspătul licenţiat a urmat cursurile de Doctorat la Chişinău. S-a călugărit la Mănăstirea Neamţ la vârsta de 26 de ani, devenind diacon, apoi preot la Catedrala Mitropolitană-Iaşi, primind funcţia de director al Cancelariei eparhiale. Fiind un predicator de excepţie ajunge secretar patriarhal, redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” şi stareţul Mănăstirii Antim, Vatra unde va dogori Rugul Aprins, alături de Sandu Tudor şi celelalte Flăcări ortodoxe ale vremii. În anul 1948, Rugul Aprins este interzis iar membrii săi sunt arestaţi. Părintele Vasile şi fratele său Haralambie, stareţul de la Cernica sunt alungaţi din mănăstiri şi prigoniţi. Arhimandritul Vasile ajunge la Schitul Pocrov, metoc al Mănăstirii Neamţ, apoi între 1958-1964 a pătimit prin diferitele închisori. După eliberare, episcopul Clujului Teofil l-a numit paroh la Bobâlna. Fratele său monahul Haralambie a fost omorât în închisoarea Gherla.
Icoana părintelui Vasile Vasilache a rămas în lumina posterităţii, ca o mare Flacără a Rugului Aprins: un mare duhovnic, un bun tămăduitor, un zelos predicator, un erudit creator, un luptător statornic în adevăr şi sinceritate, un mare caracter.
„Sinceritatea şi statornicia, spunea un alt mare duhovnic, luptător şi mărturisitor basarabean, Părintele Vasile Ţepordei, sunt două lucruri de mare însemnătate pentru un om de caracter. Societatea este mânată la vale sau la deal, spre perfecţiune, de caractere. Ce este mai frumos decât să ai ocazia fericită de a vedea în societate oameni de caracter. Aceştia merg înainte, oricare le-ar fi piedicile. Desigur, dacă văd că merg pe calea cea dreaptă. Soarta popoarelor o hotărăsc totdeauna caracterele mari.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese, Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 145)
După înfloritoarea misiune duhovnicească din ţară, pleacă în America unde desfăşoară o activitate misionară de excepţie, fiind numit chiar vicar al Arhiepiscopiei române din SUA şi mitrofor.
Părintele Vasile a ctitorit biserica din Bobâlna, a refăcut biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti, publicând totodată şi câteva cărţi rare, între care: Întreita iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam-Colecţia teologică Cuvântul Vieţii, New York. În 2003 de Botezul Domnului a urcat la ceruri de la comunitatea sa ortodoxă a New York-ului.
Despre Rugul Aprins Părintele Vasile ne aminteşte: „Mai rămăsese o singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu.” (Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 497)
Vasile Hanu (1905-2007), profesor. Pruncul Vasile vine al treilea în mănunchiul frumos al celor 9 copii (şapte băieţi şi două fete) ai Palaghiei şi Iacob din Cucova (Livezile) judeţului Alba, la 29 August. Vasile Hanu face şcoala primară ungurească la Aiud şi Liceul Sf. Vasile din Blaj. Dovedindu-se un elev strălucit, credincios şi moral urmează cu brio Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. După licenţă ajunge profesor la Liceul Iosif Vulcan din Oradea, Cetatea dârzei stânci-George Roca.
Mustul său naţionalist îi pulsează în inimă dragostea de Dumnezeu şi de Neam, alăturându-l ca pe un aprig luptător şi apărător, Mişcării Creştin-Ortodoxe. Prima arestare survine în Decembrie 1933, sub Carol-Lupescu. Închisoarea însă, îi întăreşte caracterul modelându-l ca pe o Călăuză nobilă pentru alţii, pentru Naţiunea sa binecuvântată, cu rădăcinile ei adânci în Vatra milenară a Neamului, sub nimbul mărturisitor al limbii divine, ca un dangăt de clopot în sărbătoarea permanentă a culturii noastre spirituale.
„Cultura este forma de viaţă superioară a unei naţiuni, spunea marele martir Român Vasile Marin. Prin cultură, o naţiune îşi potenţează, îşi maximalizează însuşirile sale. Cultura reprezintă forţa dinamică a ideologiei naţionale; prin cultură o naţiune supravieţuieşte fiinţei sale fizice, temporale. Cultura unei naţiuni formează istoria acelei naţiuni.” (Vasile Marin-Crez de Generaţie, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 139)
În Ianuarie 1937 ajunge Prefectul judeţului Alba, iar în 20 Septembrie 1940, Prefect al judeţului Cluj-Turda. Evenimentele tulburi din ţară însă, îl împing spre exil în Germania unde cunoaşte lagărele germane până la 23 August 1944, când se reîntoarce în ţară, pentru a-şi urma destinul: calvarul temniţelor comuniste garnisite cu continua supraveghere, desconsiderare şi marginalizare.
Vasile Hanu nu cedează, nu îngenunchează, nu se căciuleşte, cum spune Marele rapsod naţional Tudor Gheorghe: „căci dacă m-oi căciuli la ce dracu oi mai trăi”, ci slujeşte Neamului şi lui Hristos ca un creştin desăvârşit, ca un Român drept şi răbdător, ca un Dac nemuritor şi biruitor, precum şi un iscusit mânuitor de condei şi de har: „Românismul integral”, Ed. Şcoala Albei, 1998; „Confesiune”, aceeaşi editură, 2000; „Tradiţie română”, Fundaţia Paem, 2004, C.I.
(Fabian Seiche, op. cit. p. 278)
După ce şi-a sărbătorit centenarul la Mediaş, a mai zăbovit 2 ani, după care, cu credinţă, cu răbdare, cu împlinire şi cu dragoste a urcat la Dumnezeu în Grădina Raiului Verde a Maicii Domnului, acolo unde suie toţi Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii Naţiilor creştine.
Cele trei valori eterne ale Neamului nostru Dacoromân: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea asumate poporului şi lui Dumnezeu prin Iubire şi Jertfă consfiinţesc Chipul Geniilor, Eroilor, Profeţilor, Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor întru Asemănarea lor cu Dumnezeu.
„…Avem atâtea locuri sfinte/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe, şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ./ Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi, şi munţi,/ şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.”
(Traian Dorz, Locurile Noastre Sfinte, Ed. <>, Sibiu, 2010)
Geniile, Eroii, Profeţii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii sunt creatori ai Istoriei naţionale şi universale. Umbrele lor trecute în azurul evenimentelor sunt vii, sunt aprinse în Monumentele ce se înalţă peste prezent şi viitor, în conştiinţa noastră spre cinstire. Ei nu au tăcut atunci, iar creaţiile şi jertfele lor grăiesc sublim şi permanent în noi:
„…Pe-a ţării noastre darnică moşie/ târâm, de-un car de ani, acelaşi jug./ Cum oare să tăcem când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?…// Cum să tăcem când fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut odată/ cu gura caldă plină de pământ. (Andrei Ciurunga-Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova, 1992)
Ei nu au plecat.
Ei sunt în noi sau se vor întoarce într-o Zi tot printre noi, cum inspirat grăia marele poet mistic Radu Gyr:
„Ne vom întoarce într-o zi,/ ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ cum au mai fost când am plecat../ Ne vom întoarce neapărat,/ cum apele se-ntorc din nori/ sau cum se-ntoarce, tremurat,/ pierdutul cântec, pe viori.// Ne vom întoarce într-o zi…/ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum,/ cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n cântecul pe care şi-l/ vor spune alţii, după noi.// În zâmbetul ce va miji/ şi-n orice geamăt viitor,/ tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ ca o sămânţă-n taina lor.// Noi, cei pierduţi, re’ntorşi din zări,/ cu vechiul nostru duh fecund,/ ne-napoiem şi-n disperări,/ şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi ori în mângâieri,/ tot noi vom curge, zi de zi,/ în tot ce mâine, ca şi ieri,/ va sângera sau va iubi.”
(Radu Gyr-Ne vom întoarce într-o zi, din vol. Stigmate. Ed. Marineasa, Timişoara, 1993)
Destinul Aleşilor (al Strămoşilor noştri) se împleteşte întotdeauna cu sensul mistic al mărturisirii, cu sensul unic al existenţei în care se întrupează eroismul dac şi dreapta credinţă jertfelnică:
„Îngemănaţi cu eternitatea, strigă înfiorat, dar cu pioşenie nemuritorul Vasile Marin, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii… Mormintele lor sunt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti… Ei sunt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre… Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”.
(Vasile Marin în Cuvântul Argeşului, 20 Martie, 1936)
Gena Eroului, a Martirului, a Sfântului, a Mărturisitorului este Jertfa divină ce sălăşluieşte în Obârşia dumnezeirii, de unde a purces prin Voia Atotcreatorului în Chipul dăruit primului Om creat şi prin el tuturor celorlalţi oameni. În fiecare om există deci sâmburele jetfei, dar în cei care-şi atrofiază Chipul prin ruperea definitivă de Dumnezeu, sâmburele seacă, astfel încât jertfa nu rodeşte şi nu înmugureşte niciodată.
Acest privilegiu divin revine numai celor Chemaţi şi Aleşi dintre fiii omenirii, care se desăvârşesc prin fapte deosebite, supreme.
Mântuitorul Cosmosului-Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat a îndumnezeit Jerta, făcând-o Hristică, Mistică, Spirituală ca un Dar Ceresc celor mai Aleşi Fii ai Săi după har, dar şi ca o condiţie absolută a mântuirii omului-creştin.
Caracteristica divină a Jertfei mistice este deci, acceptarea şi împlinirea ei spirituală prin credinţă şi iubire ca făcând şi fiind totodată Voia lui Dumnezeu.
Demnitatea noastră spirituală a dacoromânilor prezenţi în conştiinţă constă în a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Aleşii Neamului nostru pentru Slava pe care le-a acordat-o în veşnicie, prin a-i cinsti permanent, prin a-i mărturisi continuu, prin a-i iubi neîncetat.
Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei, Sf. Vasile cel Mare şi Aleşilor noştri!
( din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )
(Dacoromânia- Brusturi-Neamț – 31.12.2014)
