Cuvânt și iubire

Cap. VII

Și victoria noastră, și liniștea care a urmat o vreme, n-au putut să ne domolească teama de ce ar putea să vină. Și chiar așa a și fost. O nouă ședință, de data aceasta cu convocator semnat, cu aceeași temă pe ordinea de zi, cu același candidat la exmatriculare, s-a soldat cu același eșec, pentru ei, din fericire. Același îndemn la boicotarea cvorumului, în aceeași atmosferă conspirativă, aceeași solidaritate a ”recalcitranților”, aceleași ”amenințări” de la tribuna Secretarului de Partid, gata să pună la îndoială autoritatea și credibilitatea lui Boșcu. Pe bază de înțelegere, lipseam cu rândul, mimând o ”condamnabilă” indiferență, atribuită unei insuficiente pregătiri politice aduse de pe băncile liceale. Nu eram atât de ”golani” pe cât doream s-o demonstrăm și în mare reușeam. Pentru mai multă credibilitate, am cam început să lipsim ”demonstrativ” și de la cursuri. Eram mulți, se pierdea din vedere, se dădea vina pe neseriozitatea noastră. Treaba cu absența de la cursuri, de la anumite cursuri, mi-a surâs și mie, și colegului de cameră, cu care m-am mutat în chirie ne mai suportând haloimisul din camerele din cămin. Pentru cei din primul an erau prevăzute doar camere mari, de câte zece paturi. Nu că nu puteai sta liniștit, că nu apucai să citești o carte, dar nu puteai nici măcar gândi. Și eu care mai visam și verzi și uscate puse în ritm de pozie, am ales evadarea. Mă înțelegeam bine cu noul prieten-coleg, Jean Hreanca, student la Fizică, dar forțați de programul matinal de la Radio Novisad, pe care-l urmăream pentru o muzică ce nu se prea putea auzi pe la noi, lipseam. La mine s-a nimerit să fie în zilele în care aveam cursul de Socialism Științific, ceea ce nu mă punea pe gânduri, chiar dacă se făcea prezența ca la liceu. Cursul îl ținea un tânăr student de la Medicină, activist voluntar, viitorul Doctor Agripa. Un tip liniștit, bonom, pe care îl menajam considerându-l o simplă unealtă a sistemului. Totul a mers ca la carte, el predând monoton cursul de Marxism-Leninism, eu ascultând muzică bună. Totuși, la finele anului, omul ținând la zi prezența, la închiderea mediilor, a anunțat câteva nume de absenți cronici avându-mă pe mine în top. Să pierzi examenul la Socialism însemna să pierzi anul. ”Ce ne facem cu tovarășul B.D., dragi colegi? 80 % absențe nu se pot șterge din condei…” ”Iertați-l, Domnule Profesor, colegul are probleme, vă rugam să-l iertați…” ”Și ce notă propuneți, Domnilor, tovarăși?!” ”Cinci, domnule profesor, cinci!” Golanii râdeau, auzeam câte un ”sărmanul”, fetele se alăturaseră și ele cererii mulțimii, numai eu, Zău dacă nu-mi venea să mă scol și să părăsesc amfiteatrul. N-am făcut-o, tras de guler de Lelia. Așa a rămas, la voia mulțimii ”recalcitranților”, mi-a dat un cinci salvator. Acest tânăr medicinist din Timișoara, a făcut o carieră strălucită la București, în chirurgia plastică. Numele lui a ajuns un fel de Salvator al Arșilor și au fost mulți care i-au datorat viața, sau cel puțin a doua șansă.
Cu, sau fără sfatul lui Boșcu, problema exmatriculărilor a fost amânată, dar nu și încrederea noastră în ”forța” ce o reprezentam. Era, totuși, o amânare sine die, dacă nu o victorie.
Dacă nu una, trebuia să se întâmple altă dandana. Babi, începusem să-i spun precum majoritatea colegilor, a venit cu întârziere la cantină, la ora prânzului, cu chipul răvășit. Venea de la o ședință de lucru a UTM-ului, unde fusese cooptată pentru referințele primite de la liceu și confirmate de rezultatele de la facultate. Se făcuse o listă de studenți meritoși pentru a pleca în URSS, la continuarea studiilor. Speriată a bâiguit un fel de ”mulțumesc, nu pot, trebuie s-o întreb pe mama , nu pot s-o las pe mama, mama este singură, nu, nu pot…” ”Dar mama ar trebui să fie mândră, nu poate să se opună, etc., etc.” ”Nu, trebuie să merg la Sântana, să vorbesc cu ea, nu poate rămâne singură…” S-a găsit să lase ”norocul” să-i scape printre degete, de alt fel, singura din cei aleși. Cam așa ceva i-a spus unul din comitet mimând o surpriză totală. Ei, asta da problemă. De la Boșcu am aflat că și eu intrasem pe prima listă, dar la analiză am fost radiat. Bine au făcut deoarece am fi fost doi recalcitranți din grup. Era speriată, iar eu care aveam misiunea s-o liniștesc, doar venise la mine, nu la altcineva, am rămas blocat.
”Mergi la Sântana, tragi cât poți de timp, mai faci o gripă, sau mai știu eu ce, și vedem la întoarcere…Din câte am înțeles e ”urgență” și trebuie s-o rezolve…Boșcu conduce, el știe punctul tău de vedere, sper s-o lase baltă fără repercursiuni…la întoarcere, dacă te mai cheamă le spui răspicat că nu poți, să trimită un delegat să vorbească cu maică-ta, să mă întrebe și pe mine…” ”!…De ce să te întrebe și pe tine?” ”Ei, toată lumea știe că suntem împreună…” ”Cum suntem împreună?! Nu suntem nicicum!” ”Dacă vrei te pup aici în văzul lumii, așa, de confirmare…” ”Ești lud, nu mai vorbi prostii, nu vezi că toți se uită la noi?” ”Putem spune că ne-am logodit, să pară ceva serios…” ”Dacă te-ar auzi unchiul Andrei, te-ar trimite nu la Moscova, în China, să scape de tine și de părul tău…” ”Așa mai merge, vezi că te-am făcut să zâmbești?…Chiar că ești drăguță!” ”Să nu mai spui ce-ai spus! Nu suntem împreună! Ce prostie!…” ”Mie mi-ar surâde, poți să fii convinsă!” ”Cred și eu!” ”Opaaa…!” Vrei să mergem puțin la aer?…să ne mai răcorim…” ”Da, îmi ard obrajii… Doamne!, ce mă fac?” ”Dacă-i nevoie plecăm în alt centru universitar, București, Iași?…” ”De ce nu Cluj?!…” ”Sunt rivalii lui Poli…” ”Am un prieten acolo, student la Litere, joacă la U…” ”Cât de prieten, ce joacă?” ”Extremă…” ”Arată ca și Cargol?, cam toate extremele arată la fel, scunzi…” ”Nu-i ca tine, dar nici prea scund…încearcă să-mi facă curte, adică încerca…e ceva mai mare ca mine…” ”Dacă-i așa, mergem și la Cluj, mă descurc eu cu el!” ”De ce trebuie să te descurci tu?!, e un bun prieten, neamț, șvab, atâta!” ”Ei, astăzi chiar că am o zi nefastă…nu mi-ai spus că am un rival…” ”Nu înțelegi că suntem doar prieteni?!, ce rival?, ce vrei să spui?” ”Nimic, până nu ne lămurim cum e cu Moscova…” ”Dacă te aude unchiul meu, te mută el undeva, mai departe de mine…” Păi trebuie să-i raportezi?”…”Nu, că ne-a văzut când ieșeam din parc și n-a fost prea încântat…” ”Joacă șah, sau table măcar?, să știu cum să-l abordez la nevoie…” ” E mai bine să stai la distanță, ascultă-mă pe mine!”
Glumeam noi, dar, cum eram cu musca pe căciulă, amândoi, eu fugit din Basarabia și vânat pentru ”repatriere”, ea, șvăboaică, cu tatăl plecat în 1943 cu armata germană în retragere, prizonier la francezi, apoi stabilit în Germania la Düsseldorf, plini de suspiciuni, mereu în așteptare. Mai rău era cu ea, fiind urmărită pentru o eventuală corespondență. Bazată pe statutul ei de fruntașă la învățătură, știind că în orice moment poate sosi o informare binevoitoare, trăia, totuși, în permanență cu o teamă cronică. Era o perioadă a exmatriculărilor politice. Timișoara și Clujul erau fruncea! Noi ne înțelegeam foarte bine, dovadă că, de dimineață până seara, cu gențile pline după noi, ca să se vadă că suntem studioși, eram împreună. Cei din jur o luau ca atare, eram cuplu, băieții ne respectau, nu se băgau peste mine, profesorii ne luau și ei ca atare.
Într-o seară, la Laboratorul de lucrări organice, Profesorul Reichel, învârtindu-se printre mese a întrebat-o dacă-i place Opera și dacă vrea să meargă la spectacol. ”Da, Dle Profesor, chiar am bilet pentru spectacolul Tosca, cu Corbeni.” ”Și cu cine mergi?” ”A, cu colegi…” Eu eram în altă grupă, mă știa, dar nu mă menaja la lucrări. Cu vreo două zile înainte, se oprise lângă masa la care lucram, de fapt răsfoiam o carte. ”Ce faci, nu lucrezi?! Ce-i cu cartea asta în limba rusă?” ”Don Profesor e un curs de lucrări de laborator de chimie organică…E traducerea din Gattermann – Wieland, din germană.” ”Cum ai spus, Gattermann – Wieland? Păi nu se mai găsește nici în Germania. Ia să văd!” Cum nu știa rusa s-a uitat și el ca și copiii la poze, le-a descifrat în mintea lui și mi-a înapoiat-o. ”Să știi că este cea mai bună carte din câte s-au scris. Păstreaz-o și treci la treabă!” Recunosc că nu m-a mai urmărit, cu o singură excepție. M-am dus s-o văd pe Babi la grupa ei, stăteam de vorbă lângă masa de lucru și, apropiindu-se de noi, m-a poftit să ies afară și să respect apartenența la grupă. Am respectat, dar am simțit mereu privirea lui, în grupa mea. Băieții care s-au prins m-au luat în vizor și nu m-au mai slăbit. ”Măi, ăstai mâncător de studente, nu-l subestima!” N-a mai fost nevoie de vigilență. Omul a fost domn și s-a purtat ca atare.
În rest, de dimineață până seara împreună, la Operă, mai rar la câte un film, la Poetzi, la ping-pong, la meciurile de fotbal ale echipei preferate, Poli, bineînțeles, la cele de hanbal în 11, unde Timișoara era în topul Europei, prin parcuri și, la o mică cofetărie din Fabric, pentru cea mai bună cremă de castane cu frișcă, descoperită întâmplător, în căutare de ceva gustos. Nu prea aveam noi bani, dar pentru așa ceva mai economiseam câțiva lei.
Așa ne-am pomenit în vacanța de iarnă, fiecare la el acasă, eu la Oradea, ea la Sântana. ”Hai și tu la Oradea, la tușa ta, mergem la Felix sau, și mai bine, la Episcopia, la valuri. Te prezint și la ai mei…” ”De ce să mă prezinți la ai tăi?!, ca ce?” ”Ca prietenă, colegă…” ”Nu, mă duc la mama, e singură, poate vine și frate-meu, să facem Crăciunul împreună…” ”Vine și extrema de la U ?…” ”De unde să știu ce face? El e la Cluj, eu la Timișoara…” ”Știe de mine?…” ”Știe ceva…nu știu de unde a aflat…” ”Veștile importante circulă repede…” ”În Timișoara știe multă lume de noi…” ”Te deranjează că se discută?…” ”De ce?!…nu facem nimic rău…” ”Din contra, eu zic că e bine, nu crezi?…” ”Da, sunt protejată de șmecheri…și ne și mai distrăm…e bine…” ”Mai și învățăm împreună…” ”Da, cu tine mai poți să înveți ce?!, orașul poate?!…” ”Bine că ai spus bine și nu rău…” ”Să-ți scriu?…” ”Dacă vrei, dar nu prostii…ce faci, și atât…”
În vacanță am mâncat pe rupte, am jucat ceva baschet la sală, venea și Orest, am vrut să patinez, dar patinoarul nu era suficient de înghețat, i-am scris, nu mi-a răspuns. Vremea a zburat și ne-am reluat parteneriatul fără probleme, fără întrebări. Doar una singură. ”Ai primit scrisoarea?” ”Da, sigur…a citit-o și mama…să-i fi văzut grimasele…” ”De ce?…nu i-a plăcut?!” ”Nu, m-a întrebat cine-i aiuritul care-ți scrie…atâta le-nvârte că nu a înțeles nimic…” ”Și?, ce i-ai zis?…” ”Că ești puțin aiurit dar că vorbești frumos cu mine și că mă protejezi de golanii de pe stradă…” ”M-ai prezentat pe post de bodyguard…hm!…nu i-ai spus că suntem prieteni?!” ”I-am spus că suntem colegi…ce tot îi dai cu prieteni?!” ”Am să inventez un alt termen mai potrivit, să-l accepți și tu…” ”Ce termen?!” ”Încă nu l-am inventat, am să-l strecor pe neobservate, bine?”
Frig, nefrig, noi ne-am continuat programul…ea cu o căciuliță pe cap, eu cu pletele în vânt. Și s-a întâmplat neprevăzutul. O sinuzită acută, cu infernale dureri de cap. Iradiere locală, prescripții de neacceptat, suferință stoică. Mi-a trecut ce mi-a trecut, dar am rămas cu sensibilitate pe viață. Căciulă tot nu mi-am luat. Nu cadra!? Vârstă, minunată vârstă!…
Stam noi ce stam despărțiți în amfiteatru așteptând cu nerăbdare terminarea cursului, dar colo sus, la cucurigu, au apărut semne de întrebare și pentru Orest. Cum sta mereu în spatele celor două scrimere, privirile uneia, ale Doinței, au început să poposească cam insistent pe chipul chipeșului meu prieten. Eu, stând cu spatele le ei am rămas surprins să aud, pe surse, evenimentul zilei. ”Ăștia-s cuplați și tu habar n-ai…” ”Ai, mă!…Fata-i măritată, ce v-a apucat?!” ”Tu cu Babi a ta, nu mai ești la curent cu nimic. E așa cum îți spun!…” Și așa a fost să fie. ”Și de Lelia n-ați aflat nimic, că tot în spatele meu stă și ea?” ”Atenție cu Lelia…e în ”tratative” cu un conferențiar, ăla de la electrochimie…” ”OK!, bine că nu sunt liber…” ”Că bine zici…Lelia e o atracție de gradul zero…ai grijă cu glumele cu care îți place să fandezi…” ”Mulțam, amice, o să am…”
Dar cum timpul nu stătea pe loc, a venit primăvara, noi tot așa, împreună, a venit și vara, cu plecările la practică. Eram în grupe diferite, am primit repartiții diferite. Eu, la Câmpia Turzii, la Industria Sârmei, Ea, la Arad, la Astra Vagoane. Amândouă Intreprinderile erau de prim rang, neputând fi refuzate, de dragul refuzului. I-am propus să ceară mutarea la Industria Sârmei, mi-a replicat că la Arad va sta la rude și a rămas neînduplecată. La Câmpia Turzii aveau secții utile practicii noastre, la Arad, cel mult ciocănitul boghiurilor. Aveau și ei de toate, laboratoare de control analitic, dar eu visam Cheile Turzii. Și așa a rămas. Ea la unchiul Tibi, matematecian de forță, eu, pe valea Cheilor, unice pentru a urca în patru labe și a coborî patinând pe fund. Ea mânca în familie, eu, la o cantină muncitorească, oricum mai bună decât cea de la Poli, cu amicii din grupă. Bineînțeles, nu puteau să nu profite. ”Ce mai știi de Babi?!…cum de n-ai adus-o cu tine?…o să fie greu, nu?…” ”Taci, măi!, o să urcăm pe munte fără cicăleală, o să mergem la seratele muncitorești ale sârmarilor, o să…” ”O să ne uităm după puștoaice, chiar, ai văzut cum te mănâncă din ochi Iolanda, adică Ioli, unguroaica de la laborator…nu e rele, nu, nuuu…” ”Până nu mă sărută, nu e nimic de privirile ei…” ”Opaaa! Ziceam că n-ai remarcat-o…” ”Hai să pregătim o plecare pe Chei…abia aștept! Să facem rost de ceva saci de dormit, poate rămânem peste noapte…or fi având ăștia așa ceva la Clubul Sportiv…” ”Bineee, ocupă-te puțin de Ioli, precis știe…poate vine cu noi…pare isteață…” ”Dacă mă mai sâcâiți mult, plec singur pe munte…acum mă duc să arunc puțin la coș…am văzut câțiva băieți care chiar știu baschet…” ”Ioli nu face baschet, ea-i cu ascensiunile…” ”Măi, tu toate le știi?” ”Eu îs cu informațiile…cu înălțimea mea, fac și eu ce pot…dacă aș fi avut cei 2 metri ai tăi, altfel aș fi discutat acum cu voi…” ”Dacă aveam 2m, acum eram în Lotul Național…”
Mai în glumă, mai în serios, viața a început să intre pe făgașul ei. Acum când scriu din amintiri, trebuie să recunosc un fapt cu iz de derizoriu. Am avut industrie autohtonă, lucram pe export de la egal la egal, dar, răul pe care l-a provocat Petrică Roman calificând industria românească ”o grămadă de fier vechi”, în calitatea sa de premier, este astăzi la vedere. S-au dezmembrat uzine, s-au ”valorificat” secții la fier vechi, au apărut milionarii postrevoluționari, a apărut liberalismul de tip nou, am făcut ”capitaliști” gata să-și vândă Țara. Iarăși o iau pe urmele lobului peste timp al lui Gogu Viziru, uitând că rememorez câte ceva din viața reală a unui ”student-inginer”.
Și am plecat spre Cheile Turzii, trei băieți și-o fată, adică Ioli. Și ne-a fost de folos, băieților, vreau să spun. Nu era chiar o simplă amatoare, era obișnuită cu excursiile pe munte. Se cățăra și cobora precum o căprioară, nu vorbea la urcuș, râdea cu poftă la coborâș, de noi bineînțeles. Frumusețea este copleșitoare. O vale obrăznicuță, strecurându-se zglobiu printre versanții pe care i-a și creat, obligându-te să practici o atenție distributivă, între bolovănișul gata să-ți sfârtece picioarele și priveliștile amețitoare ale crestelor de pe stânga sau dreapta cursului. Te obișnuiești, neavând habar de ce se acumulează în mușchii solicitați, febra, etalându-se abia după relaxarea în noapte. Totul este să nu te oprești, să nu te întinzi pentru un dram de odihnă. Dar această plimbare nu poate rămâne singurul scop în sine. Crestele te îmbie, vrei să urci, să cucerești frumosul și, abia colo sus să-ți permiți luxul unei binemeritate, dar înșelătoare relaxări. Și am pornit-o în sus, pe deal. Ușurința cu care Ioli conducea operațiunea urcând în liniște, permițându-și doar câte o aruncătură de privire peste umăr, pentru a nu ne pierde și a ne încuraja, era imboldul care ne ținea încă în picioare. Un singur gâfâit a precedat zgomotos cuvintele de disperare ale unuia dintre cei trei, fără nume, eram colegi doar, ne-a oprit pe loc. ”Regret fraților, mergeți voi după capra asta, eu rămân pe loc și mă întorc…Gata cu ascensiunile!” ”Dacă rămâi, stai pe loc până ne întoarcem noi…nu poți coborî singur, e mai greu ca la urcare!” Și a rămas, iar noi am urcat până am dat de o culme mai plată, sculptată ca pentru noi de vântul și ploile, nelipsite prin aceste locuri aparent odihnitoare, de-a lungul vremurilor. Fenomene carstice, dacă nu mă înșel, de eroziune eoliană.
Ajunși pe culmea ademenitoare pentru un pui de somn, ne-am întins la soare, dar ne-am ținut treji urmând sfatul antrenoarei. Era puțin jenant s-o vezi relaxată, pusă pe vorbă, avidă să afle totul despre noi, noi fiind doi în total. Era volubilă dar cu o voce subțire-subțire, ca de copil. Nu știu ce mi-a venit și i-am spus Pițigoi. S-a uitat urât, apoi a râs, apoi a spus că-i place. Și așa a rămas cu porecla până la terminarea practicii.
După vreo oră de relaxare controlată, fără somn, am purces la coborâre. Ei, aici a început circul. Una e să urci bine aplecat în față și, cu totul și cu totul altceva, să vezi panta coborând vertiginos și obligându-te să frânezi din călcâie, cu corpul aplecat ușor, dar nu și plăcut, pe spate. Ai impresia că ți se rupe mijlocul și faci ce faci și te așezi în fund. De așezat te așezi, dar cum să te mai ridici?! Pe Ioli o apucase râsul, și Zău, nu era de râs. ”Se poate coborî și așa, la nevoie”…Și am ascultat sfatul și am pornit-o la vale, pe fund, sprijiniți în palmele, deja zdrelite, și folosind călcâiele pe post de frâne. L-am găsit și pe al treilea, dormind dus. Un scurt popas și am luat chinurile în piept, atenți la fiecare mișcare, temându-ne de o rostogolire. Nu s-a produs, dar primul popas l-am făcut lângă susurul liniștit al șuviței de apă. Spălare, uscare și, un râs, nu, un hohot. Ioli și-a oprit privirea pe pantalonașii noștri în zdrențe. Nedumeriți, ne-am mângăiat fundurile și am înțeles. Nu prea mai erau mascate. Parcă erau găuri de cașcaval. A fost măreț! Ne-am lăsat bluzele să atârne mai jos de talie și duși am fost. Ne-am oprit la cantină pentru despărțire. Cred că arătam jalnic, judecând după semnele de mirare din ochii trecătorilor neavizați. Ioli m-a sărutat pe obraz, iar eu, ca să mai anim atmosfera de sfârșeală, am sărutat-o de-adevăratelea. Au urmat zile pline cu laboratoare, cu baschet, cu hoinăreli prin împrejurimi și o singură excursie la Turda, cu trenul. Peste tot aveai ceva de văzut, de peste tot rămâneai cu ceva. Ioli încântată de poreclă, la despărțire mi-a dat o poză pe care a scris ”De la Pițigoiul tău scump și drag” și m-a sărutat și ea de-adevăratelea.
M-am întâlnit cu Babi la Oradea. Mi s-a părut că trecuse un veac de la plecarea la practică. Era bine dispusă, stătea la mătușa ei Matzuș, româncă din neamul Grozeștilor, dar rupând-o mai mult pe ungurește, sau cel mult într-o româno-maghiară hazlie, și la un unchi bonom sută la sută.
Mi-a povestit mult despre sejurul la Arad, despre ciudățeniile profesorului de matematică, unchiul Tibi, despre uzina de Vagoane, cu care România s-a mândrit cândva. Am luat-o spre parcul care ducea la cimitirul Rulikovski, am ajuns și la cimitirul atât de iubit de elevi și eleve, reclădind cumva atmosfera adolescentină a apartenenței noastre la cele două licee, perioadă în care, de fapt nu ne-am cunoscut. Ne-am întors, am trecut pe lângă fiecare liceu, Gojdu și Oltea. Aveam amintiri frumoase, cunoșteam orașul ca-n palmă, am tot depănat. Am dus-o la Catedrala Romano-Catolică, sediul primelor mele concerte simfonice, sediul unui centru cultural muzeistic de prim rang, muzeul culturii, al istorei, astăzi în clădirea adiacentă catedralei. Totul s-a desfășurat după dorul meu de Timișoara, de prezența noastră permanentă în cuplu, termen alarmant pentru Babi, de respectul, pe care-l impuneam oriunde, pe străzi, prin parcuri, la facultate. Dar tăcerea premergătoare furtunii trebuia să se curme. ”ȘI tu, ce-ai mai făcut pe la Câmpia Turzii?, nici nu prea știu pe unde e…” Da, întrebare de 50 de puncte…și ca făcut, ca să-i demonstrez sinceritatea mea proverbială, dar și reproșul pentru refuzul de a mă urma la practică, i-am arătat poza cu pricina, aia cu ”Pițigoiul tău scump și drag” fără să mai apuc să mai intru și în detalii. Nici că am mai apucat. Mi-a spus că pleacă la Sântana, că ar fi bine să n-o mai plictisec la Timișoara, und so weiter…Ce s-o mai prezint la ai mei, ce să mai fac o vizită mătușii sale?! Ne-am despărțit șifonați, dar vina îmi aparținea doar mie. Ea îmi povestise de cum petrecuse vacanța în familie, eu, de cum am urcat pe munte cu Pițigoiul meu scump și drag! M-am trezit prea târziu din gafa făcută. Ne-am despărțit la ușa mătușii, ea tristă, dezamăgită, eu, furios pe mine. Un an de facultate în care am jucat rolul îndrăgos
titului spășit, curgea pe Valea Sâmbetei. Și, totuși, am intuit un semnal…Babi se aștepta la altceva de la mine…să fi fost o atracție aparte, ceva la prima vedere?! N-am mai avut chef de Oradea. Un pretext banal și am luat trenul spre Timișoara. În gândul meu repetam, mai mult sau mai puțin convins, ”ea este de vină”.
În prima zi de reluare a cursurilor, cu o moacă de ”mea culpa”, la cantină m-am strecurat lângă ea. Banalități, indiferență, ca pe vremea când ne-am cunoscut. ”Vrei să, te duc pe jos până la Piața Unirii …” ”Acolo vreau și eu să mă opresc, la Dom…” ”Hai să mergem, e frumos afară…” Și am pornit-o ca mai ieri, cu servietele după noi, cu încercările ei de a recunoaște locurile dragi din copilărie, cu încercările mele de a restabili, cât de cât atmosfera pierdută și, de ce să n-o recunosc, cu speranța, dar și disperarea în suflet. Am intrat în Domul Catolic, cum era cunoscut, ea în față, în genunchi, eu, în ultimul rând, fixându-l pe Sfântul Anton, cel cu copilul în brațe, de lângă peretele din stânga mea. Am plecat spre Fabric, spre locuința cerberului, a unchiului Andrei. ”Ești supărată pe mine?!” ”De ce să fiu?!…ca ce?!…și eu aș fi putut să mă distrez, dacă aș fi vrut…suntem doar prieteni-colegi…e vreo problemă?!…” ”Nu, eu sunt vinovat…dar nici tu nu trebuia să refuzi să ceri Câmpia Turzii..ar fi fost frumos!” ” Ce să fie frumos?!…iar o iei de la început?” ”Nu, nici vorbă…de fapt nici nu s-a sfârșit…” ”Tu ai imaginație, nu glumă!” ”Ce!, nu se poate să-mi placă ceva?!” ”Ce, eu sunt ceva?!” ”Nu, ești cineva care m-a întors pe dos!…îmi placi și pace!…mă simt bine în postura de îndrăgostit…” ”Du-mă acasă!, te rog…Tu te crezi la Oradea?!…”Nuuu!, la Oradea nu dădeau fetele pe mine nici cât pe o ceapă degerată…” ”Ai că ești nostim!…Ha, ha. Ha!!!…tu și cu Orest al tău…” ”Babi, pe atunci eram copii, năzdrăvani, dar copii…Aici, te-am întâlnit, te-am îndrăgit, l-am pierdut pe cel ce-am fost în închipuirea oamenilor, m-am maturizat, și, și toate astea datorită ție.” ”Chiar că-i bine să iuțim pasul și să ne alegem alte subiecte pentru hoinăreală…Bine?!” ”E bine, chiar dacă nu-mi surâde…Culmea, toți care ne cunosc, de aproape sau din privire, ne știu împreună…Să-i dezamăgim?” ”Bine că am ajuns acasă, cu tine nu mai termină omul…care împreună?!” ”Uite cum porțile deschise ale parcului ne invită…Ce zici, intrăm?” ”Vrei să dea unchiul meu peste noi?” ”Dacă ăsta-i singurul motiv, accept reținerea ta și te pup” ”Cum să mă pupi?!, ți-am mai spus că ești lud…nu-mi plac prostiile tale!”
Și n-am mai pupat-o, dar măcar am continuat de acolo de unde rămăseserăm. M-am așezat singur pe o bancă și m-am mirat de chipul meu din oglinda sufletului. ”Te-ai schimbat, Bob, ai îmbătrânit…” Așa s-a încheiat un nou un capitol al periplului meu cu deja perimatul ”N-a fost să fie” al unchiului Alex. Un nou drum, o altă speranță…nimic nu a fost tăiat în carne vie, cum mă așteptam.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

31  decembrie 2014