Maria Diana Popescu: Anul Nou va curge din izvoare sfinţite
M-a prins Anul Nou la tablă scriind în intersecţia în care locuiesc de o veşnicie. Iarna îmi pare o piatră ascuţită sub epidermă. Universul miroase a smirnă şi colaci dulci scoşi din cuptoarele de lut ale Crăciunului – repetabilul ceas de sfînţenie al omenirii. Prin văzduh trec mail-uri şi avioane, delfinii cîntă la pian în oceane, urechile îmi ţiuie de urletul lupilor şi mă strîng în mine de groază, la vederea urmelor pe zăpadă, a bucăţilor de an molfăite şi lepădate. La lumina unui felinar agăţat de tavanul lumii mă încăpăţînez să duc la adăpost alfabetul pentru păsări, ca nu cumva să uit zmeul de hîrtie legat de încheietura anului. Cu toată tristeţea de poet fatalist scriu cu linii transparente ca meduzele, înduioşîndu-mă în batistă prin somaţie biologică, la fel ca o salcie plîngătoare în care se bălăcesc vrăbii de zăpadă. Păstrez şi acum peştişorul de aur, ascuns în sacul cu zdrenţe al copilăriei ca într-o carnalitatea rubensiană. Trebuie să afli şi tu cum e să te prăvăleşti în deznădejde pe o iarbă fără ieşire, unde o coasă nevăzută taie fir cu fir linia subţire dintre libertate şi compromis. Trebuie să afli cum e cu dihotomia limită-dezamăgire, cu adevărul intim care se lasă aproximat, cu procustiana noţiune a vinei. Trebuie să înveţi să citeşti în golul fumuriu şi lucios al umbrei mele şi să te bucuri că pruncii mei nenăscuţi vor veni în fiecare Ajun să colinde cu clopoţei de serafimi umărul gol al clepsidrei.
În turnul vechi de hîrtie de dincolo de linii ferate, încorsetată în ceara de pe picioarele sfinţilor, ca o mireasă pusă pe plîns, mai aştept şi acum Magii din galaxia Cassiopeea, dialogînd cu infinitul din odaia de alături, abia auzindu-l după respiraţia cosmică. Îngerul păzitor deja a venit. L-am văzut cum îşi strînge aripile sub cămaşa albă de in şi se aşează pe laviţă, cu ochii la fereastra prin care anul vechi îşi va lua zborul. Mă poţi vedea în desişul din mine cum mă rostogolesc ca o piatră translucidă într-un zid de apă? Trebuie să afli cine întoarce sferele, cine îmi întinde paharul golit de îndrăgostiţii nebuni, cine mă stăpîneşte ca pe un tablou vîndut la licitaţie. Eu, biată vietate, între ghearele unei păsări de zăpadă, în ochii căreia îngerul meu agită o scînteie. Prăbuşită din strînsoare în cerneală plină de luceferi, te aştept în adăpostul de iarnă al cocorilor, ghemuită în propriul suflet, într-o pîndă încordată, ca o cămaşă de poplin apretat.
La intrarea în sine a orelor, iarna a dat în floare, lutul melancolic îmi deformează gravitaţia. Ninsoarea aceasta a mai nins în alt veac, din alt cer şi altundeva. Ştiind pe dinafară Pămîntul, rodeşte acum din nou şi îi cîntă. O ţin minte din copilărie, mai sfîntă atunci, mai adîncă. Plînsă azi, mai săracă, despletită în oraşul de stîncă. Iisus mă priveşte atent din icoană şi mai stoarce în răstimpuri peste mine cîte o lumină. Anul vechi urcă în arborele Universului ca o insectă cosmică transmisă din vîrstă în vîrstă, pînă cînd nu va mai fi nimic între mine şi roata de foc. Timpul se întoarce în sine sfios, simt respiraţia lui ca un psalm de taină şi încerc, cu surîsul încremenit al lui Pic de la Mirandola, să ghicesc într-un glob de cristal, ca şi cum prin trupul meu ca o rană fierbinte, mîini nevăzute ar purta pe catafalc teatrul de comedie. În această teamă transsubstanţiată, inversînd cu prudenţă naşterea şi moartea, îmbăiez în apa uşoară a zăpezii holograma fiului meu se aude chicotind prin sînge, jucîndu-şi rolul cu răbdare de înger. Din ce în ce mai compact, cu vertebre rigide şi crispate, timpul se surpă din înalt şi aud scîrţîind pe obrajii bărbieriţi ai Domnului partea neîncepută a fiinţei mele se va ridica brusc pe vîrfuri, cînd, prin ciuturi albe, Anul Nou va curge din izvoare sfinţite, vom fi ajuns de unde am plecat. La clişeul-teorie al secolului-viteză: umbrele noastre, una lîngă alta pe şinele trenului de seară grele buruieni ni se urcă pe tălpi desculţe vin pădurile troienite pe jos, zăpada ţipă duios dinspre răni se preface sîngele în vin. Dintre toate, pe Pămînt, ne rămîne nimicul…sufletele – păsări cosmice- sînt strigate rînd pe rînd la catalog de Domnul…
Cam aşa închei anul, ascultînd, în salonul de concert, încă de la Facerea lumii, mersul timpului înspre mine… în spaţiul tăios dintre ger şi cuvînt mi se face dor de chipul lui Iisus, aşa cum îl vedeam în copilărie printre candele aprinse. Fecioara Maria se bucură veşnic. Bucură-te Marie!, Iisus este cu Tine! Binecuvîntată eşti Tu între femei! Pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, se cuvine să te fericesc!
Maria Diana Popescu
