Cuvânt și iubire

Cap. VI

Un nou punct de răscruce în lungul drum al periplului meu, al amintirilor, se apropia. Anul 1949 a luat-o, pur și simplu, la fugă. Eram în ultima clasă de liceu, a douăsprezecea, a ultimului sistem de învățământ nealterat. După noi urma prima mare reformă, trecerea la sistemul sovietic implementat cu sârguință. Avea să se treacă la ”deseatiletca”, pe limba noastră, ”școala de zece ani”, dar în nici un caz după dorința noastră. Aveam o tradiție, multă influență a școlii franceze, aveam liceul ”teoretic”, bun promotor al pregătirii primare a intelectualului de mâine, cu o programă analitică de bază bine conturată ca pregătire pentru ciclul universitar, dar aveam și un sistem pragmatic, al liceelor industriale, pentru crearea cadrelor tehnice. Și acest sistem era înarmat cu o programă analitică, deloc peiorativ acceptată, care nu punea stavilă elementelor bine pregătite spre ciclul universitar. Noi, egoist spus, eram fericiți că apucaserăm vechea structură, cu speranța, mai mult a părinților noștri, că totul era temporar și, chiar dacă nu așteptam cu sufletul la gură ”venirea americanilor”, însușeam sufletește această speranță.
Am spus că trecerea în goană a timpului, dar și noua perspectivă de restructurare a învățământului, au indus, volens-nolens, și în gândirea corpului profesoral neliniștea, ca să nu spun deruta. Orele au început să poarte amprenta formalismului, și asta într-un buchet de intelectuali de excepție, de care se bucura Gojdu. Pierderea locurilor de muncă adecvate pregătirii, atragerea spre politizare a profesorilor, schimbarea programei analitice peste noapte, introducerea, în curs de realizare a ”manualelor unice” în locul celor semnate de personalități de top ale culturii române, toate, și mai câte altele, au săpat adânc la temelia învățământului preuniversitar.
Da, în această atmosferă, cei dornici de a purcede la o calificare universitară, am petrecut și noi acest an de răscruce, cumva în viteză, fără o teamă obsesivă de ce ne aștepta, majoritatea cu încredere în forțele căpătate, cum era și grupul ”Băieții mei” ai lui Oșorhan. Și a venit toamna, și ne-am îmbarcat în trenul Oradea-Timișoara, la Clasa a II-a, de fapt mai mult pe culoarele vagonului, într-o gălăgie, nu pot spune veselie, molipsitoare. Glumele cele mai deocheate zburau cu viteza trenului, iar curioșii, doar suntem un popor de curioși, nu ciudați, se înghesuiau în jurul nostru. Eram un fel de eroi printre ei, viitorii studenți, viitorii…Dumnezeu cu mila!
Am ajuns pe seară, necunoscând pe nimeni, neavând informații despre organizarea admiterii, despre eventuala cazare la un cămin studențesc. Ne-am instalat în sala de așteptare, Clasa a II-a, bineînțeles, am atacat pachetele cu bunătăți de acasă și într-o veselie deranjantă pentru cei care încercau să doarmă chirciți pe scaunele incomode, oameni de toate condițiile și vârstele, am apucat zorile frânți de oboseală.
Examenul de admiterea se ținea în sala de sport a Liceului Confesional de Fete Notre Dame din Iosefin. Ne-am înscris și la informația primită ne-am îndreptat spre Complexul Politehnica, unde am fost cazați, înghesuiți, în camerele de cămin situate deasupra Cantinei Studențești. Câte zece într-o cameră, tocmai bine să aranjăm două partide de pocher, evitând cu obstinație odihna dătătoare de gânduri legate de ceea ce urma să vie. Realitatea era că plecaserăm încrezători dar ajunși în fața inevitabilei bătălii, am simțit, cu toții, mă refer la Grupul lui Oșorhan, o stare de emoție greu de suportat. În loc să ne odihnim, ca și cum o poți face la comandă, am jucat până dimineață pe chibrituri, țigări nu prea aveam, eu nici nu mă apucasem de acest ”viciu”, mai târziu avea să ne țină de foame, ce prostie!, și cu fețe nebărbierite, totuși, ne consideram deja bărbați, ne-am îndreptat spre vechiul Notre Dame, făcând cruce cu limba. Ne-am oprit în spatele Parcului Catedralei Ortodoxe, ne-am răsfirat pe bănci, cu speranța în câteva clipe de odihnă meritată. Examenul începea a doua zi cu proba la ”Constituție”! Da, așa se intra pe atunci la Politehnică. Materialul propus era o sumă de întrebări și răspunsuri care trebuiau memorate, tocite spuneam noi, și ”recitate” în scris, precum pooeziile. Cu toate că nu se inventase încă sistemul ”grilelor”, aprecierea se făcea cam în același fel, după numărul de cuvinte, și mai ales de virgule, absente.
Urma o zi de matematică și la sfârșit Chimia. Moțăiam noi ce moțăiam, dar vârsta nu se lăsa dusă de somn, glumeam, refuzam răsfoirea notițelor, nici nu prea aveam pregătit așa ceva. Eu, veșnic cu ochii aiurea, cu vreun vers neterminat în timpul ultimei cacealmale devoalate, de cine dacă nu de Orest?, am strâns ochii obosiți și nu prea am înțeles de ce se fixaseră pe o bancă, unde o făptură încă nedefinită, răsfoia foile unui caiet, aparent prețios, după cum îl aducea la piept, din când în când, aruncând privirea undeva înspre neant. Erau probabil momentele în care fixa în memorie ceva cules dintre rânduri. O clipă dintr-asta mi-a fost de ajuns ca să-mi scutur privirea și s-o refocalizez pe țintă. Un chip gingaș, puțin spus, ingenuu, tot insuficient, se lăsa privit fără să realizeze efectul magnetic transmis la o distanță de câteva bănci. ”Ce te uiți așa în gol?, ce-ai văzut la orizont?!…” ”Ce orizont, Oreste, aici la doi pași de noi. Voi ce aveți, orbul găinilor?!…uite ce arătare învață probabil la matematică, că doar nu s-o pregăti pentru Constituție?!…” ”Păi ce, n-o cunoști pe sora lui Nick, minunea ta de artist?!” ”Ceee?..care soră, măi?!” ”Unica soră, Babi, sau Babutzi, sau Margareta, sau Dumnezeu mai știe cum, ”zecista” de la Oltea…drăguță, finuță, tocilară, încuiată, etc., etc.” ”Măi, eu văd o fată drăguță și atât…sora lui Nick?…ce pezevenchi prietenul ăsta al meu…eram bun să-i fac lipitură cu Ela , dar nu să și aflu de comoara familiei…” ”Ei, nu te aprinde, nu-i de nasul tău…sunt sigur că ne cunoaște de la distanță, precis știe și ce hram porți, doar ești înalt ca și mine, faci ceva sport, ca și mine, și câte și mai câte se pot discuta între fete la școală. Mai ai și pletele astea, cât timp mai ai de gând să le afișezi?…” ”Măcar până îmi spune că-i plac…restul nu se poate prevedea…” ”Pariez că ești perdant! Las-o mai moale, amice!” ”Cu Pepu cum a rămas?…i-ai prezentat-o pe Steluța?…” ”Du-te, mă! N-a mai rămas nimic, nici n-a fost…ce te mai interesează?!.. gelos, cumva?!” ”Nu, recunoscător, pe bune!”
Mai în glumă, mai în serios, am rămas cam tăcut…Brusc m-am sculat și am pornit, nu știu de ce mânat, spre banca cu pricina. ”Servus, Babi!…sunt Boris, prietenul lui Nick. Nu știam că are o soră…” ”Știu cine ești, așa, din vedere, dar acum aș vrea să mai răsfoiec notițele astea de la Constituție…nu-s obișnuită cu textele politice.” ”Putem să ne uităm împreună, nici eu nu sunt un adept…” ”Știi, nu sunt obișnuită să învăț cu cineva, învăț singură…” ”Nu sunt chiar cineva, sunt cel mai bun prieten al lui Nick…am avea atâtea să ne spunem…” ”Lasă, dacă intrăm, vom avea destule ocazii să pălăvrăgim…”
Cu așa punere la punct ce mai puteam spune?!…Am spus ”pa!”, neconvingător, și m-am retras. Să fi văzut zâmbete, în gândul meu le-am calificat imbecile, întrebări din priviri curioase, și chiar o bătaie pe umăr. Atâta superioritate în gest din partea lui Orest nu am mai remarcat. Într-un fel am înghițit în sec, m-am rezemat bine de speteaza băncii și am închis ochii. Culmea, am ațipit! Când am ridicat pleoapele, nu mai era nimeni pe lângă mine, dar nici ea nu mai era. M-am sculat leneș și m-am îndreptat spre Piața Iosefin. Undeva pe la marginea parcului am remarcat grupul care mă părăsise și care, ca să mai râdă probabil de mine puțin, o înconjura cu multă voioșie pe Babutzi. Am luat-o spre ei, agale, am intrat direct în voioșenia lor și luând-o de braț, am mârâit. ”Ce faci tu cu găliganii ăștia? Așa de ușor mi te-au furat?!” ”De când sunt a ta?!” ”Cred că dintotdeauna, dar ai stat ascunsă de protectorul tău frățior…prieten, prieten, dar nici așa! O cunoști pe Ela, prietena lui? Ca să fie cu ea la stadion, mă căra și pe mine. Sunt frumoși amândoi. Nu mă mir, dacă mă uit la tine…” ”Nu mergem să mâncăm ceva? Mi-e foame.” ”Iar vrei să scapi de mine?!” ”Nu!, chiar mi-e foame…”
Prietenii, doar eram prieteni, își dădeau coate, chicoteau când nu era cazul și, cred că o deranjau într-un fel. Atunci mi-am dat seama că ținându-mă de gașcă, riscam să stric totul din fașă. M-am ferit cât am putut și am făcut bine.
După Constituție am început, cu toții, s-o luăm mai în serios. La matematică ne-am dus fiecare după capul său fără consultații în colectiv. La chimie ne-am adunat mai des în grup să discutăm despre ceea ce credeam, noi băieții lui Oșorhan, că știm suficient. Ea a continuat să se țină departe de noi, știa că suntem bine pregătiți, reputația lui Oșorhan era de notorietate publică, dar prefera să repete după manual, conform cu programa analitică. Și bine a gândit, și bine a făcut. Noi eram tobă de activitate de laborator, de cercetare aș putea spune, dar îndrăgostiți de acest mod de instruire am rămas cu carențe în însușirea teoretică, după manual, după programa analitică, a capacității de expunere a cunoștințelor acumulate. Să nu uităm că idolul nostru era inginer chimist, fără o orientare pedagogică, cu un spirit practic extrem de dezvoltat pe care-l etala tocmai în domeniul aplicațiilor materiei predate. Babi s-a descurcat foarte bine și fără cunoștințele noastre, dar nici noi nu ne-am făcut de rușine. Ea spre zece, noi în jur de opt.
Opt băieți, unul și unul, am intrat cu toții, dar intrarea ei a fost cumva triumfală. Totul a ieșit bine, pentru că s-a terminat cu bine, ceva în genul vorbelor lui Shakespeare. Noi la cămin, la înghesuială, ea la unchiul Andrei, avocat de succes în Timișoara, într-un apartament dintr-o zonă cunoscută, în Cetate, cu pian la dispoziție. Se lăudase că la Notre Dame, unde dăduse examen de admitere, ca la orice liceu, după ce făcuse clasele primare 3 și 4, locuind la sora mamei, mătușa Moțuș. Paralel cu viața de la maici, a făcut și trei ani de pian la Conservatorul condus la acea vreme de muzicologul Sabin Drăgoi. Mi le-a povestit toate acestea pentru a lămuri maniera în care se descurca prin Timișoara, față de noi, cei din gașca lui Oșorhan, dintre care niciunul nu mai călcase prin perla Banatului. Chiar că am rămas pe gânduri. Trei ani de pian, la Conservator, și eu care eram fericit că făcusem, din banii de meditații cam trei luni parcurgând Bayer I și Bayer II. Fascinat de pian, ca instrument de concert, mă grăbisem să mă simt cu o treaptă mică, dar treaptă totuși, mai sus decât amărâții din grupă. Bineînțeles, în afară de Orest, care-mi cunoștea ”boala”, dar suferea și el de ea. Povestea cu pianul n-a plecat chiar din senin. Aveam un coleg de clasă, Krijanovski, pianist, și născut, și făcut, care mă fascina cu tehnica lui. Pierduse un deget la mâna dreaptă, într-un accident, dar când se arunca asupra clapelor albe și negre, nu puteai remarca nimic. La terminarea liceului, pur și simplu a dispărut, fără să mai dau de el. L-am căutat, m-am interesat, convins că-i voi găsi numele pe vreun afiș de concert, dar nu s-a întâmplat. S-o fi pricopsit și el cu un ”n-a fost să fie”? Posibil.
Eram cu toții bursieri, pe bază de sărăcie, cu drept de loc în cămin studențesc și masă la cantină. Primul pas în drumul spre maturizare și devenire fusese realizat. Pare anecdotic, dar plini de noi, din puținii bani de care dispuneam, ne-am comandat cărți de vizită marcând sub nume noul nostru ”statut” de ”Student Inginer”! Le purtam la piept gata să le oferim la primele ocazii, care de altfel, nu s-au prea înghesuit. Oricum eram pregătiți și asta ne conferea o nouă poziție ”socială”, ca să nu mai spun de atenția, brusc crescută, cu care aveam să ne întâlnim în vechiul cerc al prietenelor ”de altă dată”, în general format de fetele din clasele inferioare. Așa era cutuma. Cele de vârsta noastră nu prea ne acordau atenția lor, îndreptată de regulă înspre studenți, sau, și mai rău pentru noi, spre cadeții Școlii Militare de Ofițeri. Noi arătam cum arătam, în timp ce ofițerii în devenire, sclipeau în uniforme lustruite purtând pe epoleți și steaua de sublocotenent. Întoarcerea ca ”studenți Ingineri”, cel puțin din punctul nostru de vedere, stingea din complexul de inferioritate pe care-l purtam stoic. Era într-adevăr prima mare cotitură a vârstei care arăta la orizont, implacabilul drum al despărțirii de vârsta copilăriei.
Vacanța scurtă de care dispuneam până la începerea cursurilor a trecut în zbor, printr-o atenție exagerată din partea părinților, puși să ne pregătească, prin regim de îngrășare forțată și supraintoxicare cu sfaturi. Eram găligani în toată puterea cuvântului, dar pentru ei tot copii neajutorați. Da, ne-am întors la Timișoara plini de avânt, dezgustați de ultimii ani de liceu, de încercările de
”încadrare” forțată în spiritul lumii noi, a lumii aduse cu forța tancurilor și sprijinită de ”devotamentul” trădătorilor, destui la număr din păcate, cu o speranță naivă în viața ”liberă” a studenților. În amfiteatrul anului întâi, de pe strada Carol Telbisz, unde erau și laboratoarele, au încăput 101 de reușiți din cei peste 300 de candidați. Amfiteatrul, cu o pantă bine dimensionată, permitea o bună urmărire a catedrei și a imensei table negre, dar, în același timp și un control vizual al întregului amfiteatru de către profesori sau asistenți. Era și bine pentru noi, dacă eram interesați de ce se întâmpla la catedră, dar și rău pentru noi, prea la vedere în situațiile inerente de relaxare. Am năvălit pur și simplu în sală în alegerea unor locuri cât mai strategice. Ei, aici a apărut și prima discordie dintre mine și ea. Nu-i spuneam încă pe nume neștiind în acea fază de prezumtiv început care nume să-l aleg. S-a așezat în rândul doi spre consternarea mea fără să țină cont de semnele mele disperate. Asta nu se putea. Nici la liceu nu m-am simțit în voia mea stând în față. Resemnat am luat în piept treptele și m-am oprit în rândul trei de sus. În spatele meu se așezaseră două campioane naționale la scrimă, Lelia și Doina, iar pe ultimul rând Orest, chiar în spatele lor. În rest o așezare pestriță a celor din gașca orădeană. Cum fetele vorbeau fără oprire, ba cu Orest, ba cu mine, mi-am dat seama că eram în dezavantaj fiind obligat să mă tot întorc, să-mi sucesc gâtul, cu alte cuvinte. Orest, descurcăreț din fire, domina în voie acest mic grup constituit ad-hoc. Nu ne-am mai despărțit după ce ne-am informat reciproc despre hramul ce-l purtam. Eram făcuți pe-o formă. După o dimineață petrecută la cucurigu, știam cam tot ce era de știut depre fiecare.
Prima zi de studenție s-a încheiat într-o bună dispoziție generală. Am plecat pe jos, cu toții, să inspectăm celălalt sediu al Facultății de Chimie Industrială. Eram cam la ”doi pași”, trecând pe lângă Muzeul Banatului, pe stânga, apoi pe lângă Teatrul Național care includea și Opera, pe dreapta, și ajungeam după această scurtă plimbare la Palatul Lloyd, din capătul aleei care unea cele două extreme, Catedrala Ortodoxă Metropolitană și Teatrul. În Palatul Lloyd era cantonat Decanatul, ceva laboratoare de Cercetare Tehnologică, săli de desen pentru cursul de Desen Tehnic, și de Aparate și Instalații. Tot la etaj, era și Sala de Desen Tehnic, utilată cu Planșete de Proiectare, dar și cu niște mese de lucru care ne-au atras atenția în mod special. Mesele erau prevăzute cu mantă de vreo 5 mm. Până să ne dumirim cum stau lucrurile, un foarte simpatic neamț, nu era ea singura din această etnie, Graef, a scos din buzunar câteva monede, mai mici și mai mari și a improvizat un joc de fotbal, Poetzi. Succesul a fost neașteptat. Băieți și fete au trecut să-l experimenteze. Când îmi amintesc cum ne amuzam și cum acest nevinovat joc a fost ridicat la rang de ”Campionat”, mă întreb dacă, părinții noștri, la plecare, nu aveau dreptate să ne trateze ca pe niște copii. S-a jucat la individual, la dublu mixt, cu program riguros întocmit, cu reguli mereu noi inventate. A fost un loc unde s-a închegat ”marea solidaritate de la Chimia Industrială”, solidaritate care le-a adus îngrijorare ”Factorilor Politici de Răspundere”, dar și nouă satisfacția câștigării unor bătălii, de mulți considerate pierdute din fașă. Reclama pe Politehnică ne-a adus porecla de ”nesupușii”, iar în gura organizației politice, ”recalcitranții”. Și ăsta era doar începutul. Între năbădăioșii studenți și corpul profesoral s-a instalat o frăție mutuală care a dat de furcă Organizației de Partid. S-a întâmplat să și câștige, dar scorul victoriilor era de partea noastră. De pe atunci s-a demonstrat valoarea ”absenteismului” în rezolvarea problemelor cu iz politic. Sunt atât de entuziasmat de amintirile începutului vieții de student încât, pentru a nu știu câta oară, sar peste timp și o iau precum lobul lui Gogu Viziru.
Zilele curgeau fără a semnala ceva deosbit în viața noastră. Eram la început, încercam să-i descifrăm pe dascălii noștri și erau, Slavă Domnului!, nume sonore. Fizica cu Marele Cișman, venit de la Iași, autorul celor mai minunate prezentări ale fizicii aplicate în manuale liceale, un fel de Moisil în materie de umor. Chimia Organică cu Ostrogovici, Osu, venit de la Cluj, tobă de carte și spaima studenților cu memorie deficitară. Chimie Generală, academicianul Drăgulescu, un tip fin și cald în relația cu studenții, aproape blajin, dar greu de păcălit, Decanul iubit al Facultății. Matematică, cu matematicianul, astronomul și seismologul Timișoarei, Curea, având în subordine unul din seismografele importante ale României. Chimie organică aplicată cu Reichel, venit după studii strălucite în Germania și practică la I.G.Farbenindustrie. Electrochimie cu tânărul Facsko, un teoretician inventiv, creatorul Laboratorului de Electrochimie al Facultății. Tehnologie Anorganică, Cocheci, omul unei memorii prodigioase, recunoscut pentru cursul lui sistematic, dar și pentru dragostea lui pentru Poli, al cărui Club a fost Președinte. Sunt doar o parte din ce a avut mai bun Facultatea de chimie Industrială, cu asistenți aleși pe sprânceană. Chiar novici fiind, eram conștienți de valoarea acestor somități și de relația apropiată care se instala fără echivoc între ei și noi. Îi respectam, îi înjuram din când în când, dar totul în limitele impuse de statutul lor de dascăli.
Totul mergea ca pe roate până când, Dracul și-a băgat coada între noi. Politicul și-a făcut simțită prezența când a început să răscolească dosare. Nu conta că totul mergea bine. Trebuia să între în joc mașina de produs spaima, de înlăturat ”elementele dușmănoase”, provenite din familii de intelectuali ”recalcitranți”, din familii de ”chiaburi”, țărani cu câteva hectare de pământ, seva băgăției agricole a României, etc., etc. A fost cutremurul care a dărâmat edificiul încrederii noastre, mai ieri adolescentine. Drumul spre ”maturizare” era deschis agresiv, maturizare prin care a început revolta noastră sufletească, mocnită, dar revoltă! Eram împinși să devenim, fără premeditare, ”dușmani” ai poporului.
Prima victimă a fost un coleg venit din armată. Fusese sublocotenent când s-a hotărât să intre în civilie, să facă chimie. Student inginerul Titi Dăneț, a fost ridicat de la cămin și dus a fost. Ce nu le-a plăcut din trecutul lui nu s-a aflat niciodată. Simplu, a dispărut. Un gust amar ne-a cuprins, dacă nu chiar teamă. Eu mai cunoscusem acest sentiment de la revelionul din 1947 de la Gojdu. Solidaritatea de care am pomenit ne-a îndemnat să-l sâcâim cu întrebări pe colegul nostru Boșcu, secretar de organizație de partid. Venise la facultate dintr-o fabrică chimică, de pe post de muncitor, cu bacalaureat luat la un Liceu Industrial. Participase la examenul de admitere alături de noi așa că nu ne puneam probleme legate de modul de a ajunge coleg cu noi. Felul lui de a fi, ceva mai măricel ca noi, așezat, mereu politicos și grijuliu în purtarea față de colege, l-au făcut să ne câștige încrederea și chiar simpatia. Ne-a prins bine. Cum eram cu toții utemiști din oficiu, am fost ”instruiți” asupra obligațiilor ce le aveam față de Organizație. Mergeam regulat la ședințele organizației fără să crâcnim, temători, în primul rând pentru bursele noastre – cămin și masă. Totul a mers bine până la prima ședință de excludere a unor elemente răuvoitoare, dușmănoase. Atunci s-a petrecut ceva greu de înțeles pentru acele vremuri. În modul cel mai discret posibil, Boșcu, pare incredibil, ne-a avertizat asupra persoanei care urma să fie exclusă și, pentru că noțiunea de cvorum, despre care auzeam pentru întâia oară, era obligatorie, ne-a sfătuit să lipsim. Am fost surprinși, bănuitori chiar, dar am ascultat sfatul și am dispărut chiar și din zona facultății. Am fost marcat auzind că unul din cei vizați era Geniul anului, era Nicolae Bonciocat, arădan, element de excepție în toate. Paralel cu Chimia, s-a înscris și la Facultatea de Fizică-Matematică, dar având și o voce superbă de bariton, îndrăgostit de muzica de operă, s-a dus și la Conservator. Ne-am împrietenit, m-a ademenit chiar să-l urmez la Fizică-Matematecă, s-a apucat să mă instruiască, dar în loc de exerciții de socoată, cum spunea el, ne-am apucat să sculăm vecinii cântând amândoi. El bariton cu școală, eu bas-bariton amator, el cu arii din Rigoleto sau Paiațe, eu cu aria lui Filip din Don Carlos. ”Vecinii” noștri nu luau atitudine fiind biete animale duse la abator, în apropierea căruia se afla și ”vila” în care Boacă avea cameră cu chirie. După câteva ședințe de exerciții la matematică învăluite în sunetele deloc temperate ale vocilor noastre, am renunțat spre dezamăgirea lui. Boacă era un sufletist, fiu al unei familii de intelectuali de clasă din Arad, tatăl medic militar, deloc bucurându-se de încredere social-politică. Am aflat și motivația pregătită pentru excludere. A venit o ”informație”, cum că, elev fiind, ar fi plănuit să fugă în America, cu un grup de colegi, cu o barcă, pe Mureș!?. Pare absurd, pare hazliu, dar era purul adevăr care trebuia prezentat în plen pentru judecarea și împiedicarea ca astfel de elemente dușmănoase și pervertite încă din copilărie, să ajungă în mijlocul noii intelectualități în formare. Pe scurt, nu ne-am prezentat ”suficienți” pentru cvorum și ședința s-a amânat. Problema, însă, a rămas pe tapet. A fost pentru prima dată când am înțeles rolul absențelor în viața unui om, iar acum, când rememorez lucruri care ne-au însoțit tulburând liniștea ce ne cuprinsese la intrarea în facultate, găsesc și un termen actual folosit în manipularea politică, Absenteismul. Dar am rămas și cu o nedumerire admirativă la adresa lui Boșcu. Fusese un act de curaj, de potențial sinucigaș, din partea unui tânăr, ceva mai vârstnic decât noi, cum am mai spus, care-și risca pielea și viitorul pentru niște colegi de facultate, adevărați prieteni de cămin. Boacă era salvat, noi victorioși dar temători, îmbogățiți sufletește de gestul prietenesc, peste puterea de înțelegere, a lui Boșcu, primit, de ce să n-o recunoaștem, cu oarecare rezervă de cei de la liceile teoretice. Acum îmi dau seama că, în sfârșit sintagma ”N-a fost să fie” a funcționat și pe un palier pozitiv. Boacă, marele meu prieten, a fost absolvit de o nedreptate de neiertat, iar sintagma s-a întors împotriva noilor noștri adversari.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

22 decembrie 2014