Sandu Cătinean din Bonţida: poesis
„Idealist, într-o lume fără idealuri, căzută in patima puterii și a banului, de treizeci de ori multiplicat cu sinele, găsește resursele necesare pentru a nu depune armele, într-o bătălie inegală. E adevarat că tot mai puțină lume se întoarce spre poezie, spre citit, prefera mirajul superficial, atotputernic în aparență, al calculatorului, acolo unde poezia este exmatriculată, iar dragostea se prescurtează, aproape sinistru.
Poetul apelează la aliații de nadejde, dar la fel de neapătați: cerbii și brazii, căprioarele și dragostea. Este o încăpățânare frumoasă, un optimism cu ochii mari și de aceea e necesar să nu ne sfiim în a vorbi despre dragoste, și a simți simplu și total.“ – Cornel Udrea
Toamna-şi murmură surâsul
Printr-un luminiş cu iarbă
Trece toamna murmurând
Frunze verzi încep să soarbă
Ruginiul, rând, pe rând…
Galben pal, şi galben rece
Trece-ncet peste păduri
Verdele e pus să plece
Dinaintea ăstor furi
Zilele se-afundă-n noapte
Prin livezi e-o nebunie
De mai fi-vor mere coapte
Cine poate să mai ştie ?
Pe coclauri zburdă timpul
Peste câmp, vântoase seci
În curând ne-or arde chipul
Nopţi din ce în ce mai reci
Bulversate de-ntuneric
Păsări ciripesc a brumă
Frunze coapte mor generic
Fără plânsete de mumă
Ceţuri sure urcă munţii
Boarea cuşma-şi scutură
De prin peşteri, numai sfinţii
Barba-n vânt şi-o zvântură
Cerul fumegă-a ninsoare
Vântul urcă în tării
Slabe scânteieri din soare
Curg pe creste alburii
Toamna-şi murmură surâsul
Peste tot şi peste toate
Vara dusă,-i de tot râsul
Cum îi dă soarelui, coate …
„Crăciunul nu-i pentru săraci”
„La mine sărbători nu vin”
Şoptea-un sărac îmbătrânit
„Nici sfinţi de pe pereţi nu ţin
Cu cel ce sorta l-a lovit „ !
Pe cer părea că-o stea ascultă
Pe-o strachină, jumări şi pâine
Se-aud cântări de slavă multă
La uşă tremură un câine…
Pe mese-ntinse bunătăţi
Mesenii se întrec în cântec
Doar la sărac, jumări bucăţi
S-or strecura ignind în pântec
Cântările vobesc de-un Prunc
Născut în ieslea boilor
Iar cel sărac, păşind năuc
Îşi şterse colţul ochilor…
Aşteaptă oaspeţi toţi creştinii
Colindători la case mari
Din cer, candelele luminii
Aruncă străluciri mai tari
La cel sărac nu sunt lumini
Doar într-un colţ o lumânare
Nu vin copii, nu trec vecini
Numai un câine vrea mâncare
Bătrânul ia un colţ de pâine
Copii colindă fericiţi
Într-un colind ne spun că mâine
Vom fi cu toţii mântuiţi…
Păşind uşor deschise uşa
Potaia intră tremurând
În sobă scânteie cenuşa
Iar cel sărac îşi spuse-n gând :
„Crăciunul nu-i pentru săraci
Tu Doamne, asta ştii prea bine
E Ziua Ta, dar iarăşi taci
Măcar îmi spui ? Ce-ai vrut cu mine ?„…
Cu lacrimile şiroind
Pe trotuarul plin de spasme
O lume trece mult prea iute
S-au stins demult trăiri din basme
Plecând pe drumuri neştiute
Un bătrânel cu ochi mijiţi
Priveşte trist cum trece lumea
Iar oameni răi, adânc scârbiţi
Se-ntorc uimiţi, privind micimea
Sub braţul drept, o franzeluţă
Bătrânul strânge tremurând
Plutind din cer, o vrăbiuţă
Se-aşează lin, pe braţu-i stând
Cohorte-ntregi de nepăsare
Îmi par pe dale alergând
Miresme lungi de bunăstare
Adie parcă, când şi când
Se-aude-un chicot de domniţă
Săltând pe tocuri tot mai tare
Cu-n gest ciudat, de şcolăriţă
Arată-n râs spre arătare…
Cu lacrimile şiroind
Bătrânu rupe franzeluţa
Cu gesturi calde, tot mai blând
Hrăneşte tandru, vrăbiuţa…
Copilul trist, cu-un clopoţel
Din nalturi fulgeră fuiori
Ce scânteie uşor pe dealuri
Se-ngrămădesc scâncind, ninsori
Zăcând pe molcomele maluri
Zăpezi încete prin păduri
Sclipesc încrâncenat a iarnă
Pe coaste, rămăşiţi din muri
Par amintiri din veri să cearnă
Se-aud la porţi colindători
În seara care se-nfiripă
Un nou Ajun de Sărbători
Coboară-n sate, parcă-n pripă
Colinde vechi despre un Prunc
Ce L-a vestit o stea din Ceruri
Fiori crestaţi de prin adânc
De veacuri semănaţi prin leruri
Pe-un drum de ţară-un copilaş
Trecea lipind la piept o pâine
Purtând un fes şi-un paltonaş
Ofta ţinând de-o sfoară-un câine
În jurul lui cădeau nămeţi
Copilul trist şi mărunţel
Cu fulgi arzând peste pomeţi
Strângea în mână-un clopoţel
De foame-ncepe-a rupe-un miez
Se-aud cântări îndepăratate
Cântările vorbesc de-un crez
De oameni răi şi nedreptate
„Căci astăzi s-a născut Iisus”
Cânta la poarta încuiată
Cu ochii stinşi şi gândul dus
La mama lui nemângâiată
Din clopoţel un clinchet lin
Străbate parcă a durere
Copil încrâncenat de chin
Lipsit de orice mângâiere…
O stea sclipeşte-ndurerat
Iar clopoţelul amuţeşte
De frig aproape disperat
Copilu-n cânt bolboroseşte
Într-un târziu adoarme frânt
Uşor arezemat de poartă
Apoi, în vis i-apare-un sfânt
Ce-i duce-n cer măicuţa moartă
Căţelul mârâie-amorţit
Lipindu-se de el mai tare
Pe cer o stea a asfinţit
Iar noaptea tot mai tristă pare
……………………………………..
În zori, pe trupul îngheţat
Găsitu-s-au fărâmi de pâine
Un clopoţel de cadenţat
Şi-o sfoară, ce ţinea un câine…
Când iarna murmură prin munţi
Când iarna murmură prin munţi
Un alb intens pe munte se răsfiră
Cu gândul dus la verile fierbinţi
Mai urc o creastă, clipocind din liră
A albului mirare mă surprinde
Pe piscuri trece-un dor netulburat
Visarea peste hăuri mi se-ntinde
Ducând un gând mai greu de îndurat
Păşesc timid pe muntele de piatră
Îmbrăţişând al albului surâs
Din vifor alb îmi făuresc o vatră
Şi hohotesc ca-ntr-un sălbatec râs
Privesc la brazii mei cum s-au albit
Şi-nfiorat încep să le vorbesc
De mult prea alb mi-e sufletul zdrobit
Dar cânt ceva cercând să-i liniştesc
A câta iarnă tremură pe creste ?
Şi câte ierni voi mai avea de-acum ?
Trec peste munţi spunându-le-o poveste
Şi-s năucit de-al stinsului meu drum…
Doar brazii mei rămâne-vor în urmă
Tot mai albiţi, dar tot mai viguroşi
Visarea mea prin amintiri îmi scurmă
Cum fac prin munţi, vulcanii noroioşi
Din liră-mi curge-un cântec de demult
Cu-n tânăr zvelt trecând peste zăpezi
Prin inimă-mi tresare un tumult
Ce vine-adânc din fostele-mi amiezi
De-acum privesc mai trist la albul mat
La murmurul zăpezilor pe munte
În mine simt un cântec fărâmat
Ce-mi tulbură aducerile-aminte
A câtea iarnă-mi murmură prin munţi ?
Şi câte ierni m-oi întâlni cu brazii ?
Eu în curând voi fi la alte nunţi
Acolo unde cântă numai barzii…
Iubirea mea, ce-ar fi să vi cu mine ?
La pieptul meu, printre zăpezi să-mi cazi
Să-ţi cânt un cânt, ce spune despre tine
Că ai iubit, un trubadur din brazi…
Ca şi o regină, gândurile-mi tulburi
Ca şi o regină, gândurile-mi tulburi
În priviri ascunse, doru-mi răsuceşti
Încrustări pe-o piatră, strălucirea gurii
Cântece de liră, dacă îmi vorbeşti
Să te ţin la pieptu-mi, visele mă-ndeamnă
Tremurând pe sânii-ţi, un surâs fugar
Freamătul din mine strigă ca nebunul
Străbătându-ţi urma, parcă în zadar
Ochii tăi, prea multe, scânteieri mi-aruncă
Inima-mi scânceşte, tot mai tulburată
Dacă-aş fi un demon, te-aş răpi, copilă
Să te-ascund din lumea-ţi, de aristocrat
Prin poieni albastre, ţi-aş purta destinul
Ochii tăi să-mi fie, flori de lăcrimioare
Când s-or pune umbre, pe lumini ascunse
Să te ţin pe braţe, ca pe-un fir de floare
Peste creste albe, să ne poarte vântul
Tu să-mi fii alături, când se-ntind zăpezi
Murmure pământul, ultimele spasme
Şi de crapă pietre, doar iubiri să vezi
Te privesc adesea, cum întorci privirea
Fulgere albastre, ape rătăcind
Îmi zdrobesc trăirea, de un falnic munte
Amintiri se sfarmă, amuţind pe rând
Ca şi o regină, inima îmi tulburi
Gândurile-mi toate, aprig se rotesc
Mă va bate vântul şi-a veni furtuna
Domina sau sclavă, jur că te iubesc !
E iarnă iar, iubito…
E iarnă iar, iubito, peste brazi
Şi fulgii se topesc pe ochii tăi
Iar în curând s-or auzi pe străzi
Al clinchetelor plâns de clopoţei
E iarnă iar, iubito, şi tu plângi
În faţa unui brad ornat cu sfinţi
Podoabele s-au rătăcit de mult
Dar dragostea, tu încă o mai simţi…
E iarnă iar, iubito, şi prin vis
Doar inima, de dorul meu te doare
Şi-ai da orice, să vin la geamul tău
Prin apriga vâltoare din ninsoare
E iarnă iar, iubito, şi-s zăpezi
Peste cărări ce ne strigau iubirea
Doar trilurile calzi de la colind
Ne cântă sub ferestre amintirea
E iarna iubito, iar fulgii mugesc
Pe case argintă ninsoarea căzută
Se-aud prin ferestre copii colindând
La noi mai colindă, iubirea pierdută…
Moartea Cleopatrei
Ale Nilului întinderi
Scot sclipiri, din vad, uşor
Valea scânteie sub soare
Cerul cântă-ncetişor
Zgomote ne-nduplecate
De tălăngi asurzitoare
Îmbrâncind al goarnei sunet
Peste clinchet de pahare
Lungii corăbii stau ascunse
După maluri dolofane
Rânduite pentru luptă
De cohortele romane
În palat un vaiet negru
Capătă culori de spaimă
Zeii toţi se-adună-n grabă
Sub pereţii de aramă
Într-un colţ, zeiţa Isis
Poartă pecetele stinse
Prohodind destinul tragic
Al armatelor învinse
Marc Antoniu, legendarul
Îşi priveşte trist iubita
Sânge negru peste dale
I-a împotmolit ursita
Fruntea dragei lui tresare
Într-un spasm de neputinţă
Cu-n efort trecut de lume
Spune-o ultimă dorinţă :
„Te iubesc, regina lumii
Dar acum mă duc la zei
Şi te rog cu stăruină
Să-i îndupleci şi pe ei
Să ne ţină împreună
Veacurile care vin
Vino scumpa mea iubită
Vreau în braţe să te ţin”
Isis îşi întoarce chipul
Pe pereţi vibrează-o umbră
Îngânând al morţii umblet
Rătăceşte-o vrajă sumbră
Lacrimi grele sparg tăcerea
Suspinând, iubita-l strânse
Cu un geamăt lung şi tragic
Peste buze îl atinse
În mausoleu, o cobră
Muşcă sânul alb ca varul
Cleopatra cea frumoasă
Îşi înghite-ntreg amarul
„Te iubesc” mai spuse-n şoaptă
Cobra-şi varsă-al ei venin
„Am să vin la zei cu tine
Dragul meu, cu tine vin” !
Iar în jur, tăcerea sparge
Ultimele ei zvâgniri
Într-un colţ, zeiţa Venus
Plânge moartea din iubiri…
Sandu Cătinean din Bonţida
VOLUME SEMNATE DE SANDU CĂTINEAN
Poetul Sandu Cătinean din Bonțida
,,Omul dintre brazi”, un trupadur al vremurilor…
***
DIPLOME OBȚINUTE DE POETUL SANDU CĂTINEAN
