Cuvânt și iubire

Cap. III

Așteptam cu nerăbdare, dar și cu ceva emoție, toamna, începutul anului școlar. Liceul Confesional Emanuel Gojdu se bucura de prestigiu nu numai în Oradea, ceea ce mă făcea să am ceva temeri. ”Basarabeanul” cu care eram apelat în cercurile de adolescenți în care mă străduiam să pătrund, m-a ambiționat stârnind orgoliul meu, de care încercam să mă debarasez, mai ales după incidentul cu croșeul de dreapta, de care am mai pomenit. M-a ajutat un fapt, curios la prima vedere, chiar șovinismul manifestat de populația maghiară, după retragerea hortiștilor din Ardeal.

 M-am dus la atletism, să-mi încerc norocul, și bine am făcut. Antrenorul principal la atletism era marele nostru campion la decatlon, Kiss. Un atlet desăvârșit, cum și presupunea proba de decatlon, mai era și foarte carismatic. La 16 ani aveam deja 1,84 ceea ce mi-a înlesnit intrarea în echipa de juniori. Acest Kiss Bácsi, ne era ca un tată. Am fost selectat pentru proba de garduri, după criteriul picioarelor lungi. El supraveghea antrenamentul de la încălzire, la cel specific probei, el ne ducea la dușuri învățându-ne cum să ne relaxăm sub apă pentru a nu avea febră mușchiulară, el ne scotea la o plimbare pe gazonul stadionului vorbindu-ne în continuu despre atletismul în general dar și despre pericolele care ne pasc la nerespectarea regulilor de antrenament. Proba era grea iar,  prietena în devenire, Stela Stanca, devenită campioană națională la garduri, prietenă de grup sociabil, mă complexa prin calitățile ei sportive de clasă. Era și o excelentă dansatoare ceea ce în cadrul ”jururilor” organizate de către părinții fetelor, mi-a prins bine, căci mă descurcam binișor. De la acea vârstă respingeam ideea performanței în sport fiind preocupat de ”timpul meu liber” și de dorința de a practica și alte discipline sportive. Kiss mă aprecia și chiar încuraja, Stela mă bătea și ea la cap, dar eu doream, gena dunărenilor, să înot.

 Fără să întrerup, încă, atletismul, m-am dus la clubul de înot. Un antrenor scund și aproape gras, foarte sever, ”chinuia” copii de vârsta mea cu zâmbetul pe buze. Pe Micki Bácsi nu l-am auzit niciodată strigând. În schimb, după două absențe de la antrenament, nu te mai primea înapoi. Acolo, antrenându-mă pentru liber și spate, mi-am dezvoltat plămânii șubreziți în aventura de la Râmnicul Sărat și, la doi ani de înot m-am împrietenit cu proaspătul și foarte tânărul campion național la 100 m  liber, Sanyi Beretzki. Ne-am întâlnit la un joc de tenis de masă, unde aveam impresia că mă descurc. Am putut face față la nivel de antrenament nevinovat, dar în niciun caz într-o confruntare. Era un polisportiv, bun la toate. Și, pentru că îmi plăcea să asist la meciurile de baschet, m-am prezentat și la clubul Carmen.

 M-au primit pentru criteriul deja amintit, vârsta și înălțimea. Marea majoritate erau unguri în frunte cu antrenorul, Katjola Nagy, fratele lui Liviu Nagy, pe care l-a antrenat și format. Luat la Dinamo, Liviu a devenit indispensabilul pivot al naționalei, rival al cunoscutului deja pivot, Milică Răducanu, cel cu ochiul aranjat de unghia unui adversar nemilos. Cu Liviu m-am împrietenit pe patinuarul de gheață, după o ciocnire cu o imprudentă dar drăguță patinatoare pe care am îmbrățișat-o amândoi, simultan. Am râs în trei și ne-am revăzut deseori pe gheață.

De ce atâta polologhie pe tema preocupărilor mele sportive? Ca să revin la rolul jucat pe atunci de ceea ce am numit șovinismul maghiar. Am învățat că totul era întreținut ”politic”, că oamenii obișnuiți și în special sportivii nu erau infectați cu acest virus al ”dușmăniei”, de dragul dușmăniei. Nu cunoșteam maghiara, nici nu m-a atras, dar nici nu am fost împins. La Oradea, nici la atletism, nici la înot, nici la baschet, nimeni nu mi-a vorbit ungurește. Toți respectau statutul meu de coleg de echipă, mă strigau când cum, eu răspundeam pe limba mea și, la nevoie, înjuram ungurește. Au un bagaj inepuizabil și pitoresc. Am avut prieteni unguri, evrei, și un bucovinean, nedespărțitul Orest. Cu ungurii ne băteam doar la meciurile de la liceu. Secția maghiară era în aceeași curte cu noi, cei de la Gojdu, împărțeam aceeași sală de sport, unde organizam foarte des acest gen de confruntări interetnice. Au fost zilele, lunile, anii, dintre 1945 și 1949, în care atmosfera relatată m-a ajutat mult în lupta cu mine, cu amintirile de neuitat ale basarabeanului sadea, în cucerirea unui statut de adolescent necomplexat, simpatizat, acceptat în te miri în ce cercuri de ”socializare” atât de necesare vârstei.

Perioada petrecută în incinta Palatului Episcopal, sub protecția nedisimulată a Prea Sfinției Sale Nicolae Popoviciu, a trebuit să se încheie. Presiunile noii orânduiri în procesul de implementare a comunismului și-au arătat roadele. Sigur pe el, cultivat, profesor de teologie dogmatică la Academia Teologică Ortodoxă din Sibiu, stăpân pe germană, greacă, latină, franceză, maghiară, ajunge în 1936 Episcop la Oradea. Dictatul de la Viena din 30 august 1940 îl obligă să părăsească Oradea și se retrage provizoriu la Beiuș, după multiple participări în Transnistria dintre Nistru și Bug și pe frontul de Est. Odată cu 23 august 1944, după alungarea hortiștilor din Ardealul ocupat și însângerat de holocaustul provocat de trupele lui Horty, Nicolae Popoviciu s-a întors la Oradea, unde în 1945 l-am găsit și noi, întru Slava Lui Dumnezeu, ca să-l citez pe tata.

După cum am arătat, noi am prins perioada în care autoritatea sa în sânul bisericii ortodoxe române era de notorietate recunoscută în Sinod. Nicolae Popovici era principalul candidat pentru scaunul patriarhal, dar sub presiunea crescândă a sovieticilor ocupanți, chiar la sugestia lui, Sinodul s-a oprit la Iustinian Marina. Pentru subminarea autorității sale duhovnicești, au infiltrat un informator recrutat dintre oportuniști. Un preot greco-catolic trecut la ortodoxism, lucru nu prea întâlnit, instalat la Biserica cu Lună, de fapt Catedrala Ortodoxa din Oradea, Andrei Coman, se aruncă în lupta de denigrare a episcopului. Se autodeconspiră dar sprijinul acordat îl absolvă de consecințe. O peroadă sumbră marcată de prezența, tot la Biserica cu Lună, a preotului Gheorghe Coman, simplă coincidență de nume, venit din Timișoara, considerat drept oratorul numărul unu al bisericii ortodoxe din Oradea, învinuit de a fi fost simpatizant activ al mișcării legionare, mișcare bine cantonată printre preoții vremii din Timișoara este arestat, închis, renegat de ai săi, simbolul ”Dosarului Negru” pentru familie, devine o piedică pentru viitorul fiicei sale Otilia. Anii o vor aduce în atenția, ca să nu spun în fruntea, vieții literare de la noi sub pseudonimul Blandiana.

Activitatea cotată drept ”anticomunistă” de către cei care deveniseră prin actul de la 23 august ”aliații” noștri, dar care se manifestau fățiș în postura de ocupanți, a ridicat la cote nebănuite ura împotriva celui care avea să fie, până la urmă, Episcopul Martir, surghiunit la Mănăstirea Cheia, ca urmare a hotărârii Sinodului, a lui Iustinian, sub presiunea lui Petru Groza și a lui Dej. În 1950 au început cei 10 ani de exil al celui care a fost înscăunat Episcop al Oradeei în 1936, astăzi ”întronizat”, printr-o definire a actului inexistentă în Dex, ca urmaș al eminentului episcop  Roman R. Ciorogariu. A plecat în veșnicie în 1960, la mănăstirea Cheia și înmormântat la Biertan, acolo unde s-a născut, rămânând în memoria mea cu imaginea ”sfințeniei pământești” ce nu prea o poți întâlni într-o viață de om.

Liceul Emanuel Gojdu a fost pentru mine marele refugiu spiritual. Am cunoscut noi colegi, mulți deveniți prieteni cu timpul, am fost protejatul profesorului de latină Popovici, venit parcă pe urmele mele de la Ismail la Râmnicul Sărat și apoi la Oradea, m-am bucurat de aprecierea profesorului de desen, ”zurliul” Țârulescu, de a extraordinarului profesor de chimie și fizică, inginerul  Oșorhan, autorul îndrumării mele înspre Politehnică, de aprecierea eminentului profesor de matematică Musta, preot greco-catolic, fost profesor universitar la Cluj, descalificat pentru o presupusă relație cu o studentă, și, nu în ultimul rând de aprecierea frumoasei profesoare de germană de la care am rămas cu amintirea de neuitat a palmei primite la o reacție recalcitrantă. Mă acuzase pe mine și pe prietenul meu Gusty But, etnic german, de pregătirea de fițuici pentru colegi. Amândoi am respins acuzația și am refuzat să mai scriem teza. A urmat ceea ce a urmat,  într-un hohot de nestăpânit al clasei. N-a ținut mult. La următoarea întâlnirea ne-am zâmbit fără reținere. Pe doi dintre profesorii menționați i-am dezamăgit puțin. Profesorul de latină a rămas surprins și chiar nemulțumit de hotărârea mea de a merge la real. Îmi plăceau orele de latină și bogăția de informații pe care ni le servea la curs, scandam corect și chiar cu plăcere, dar eram atras de ”științele exacte”, de orele de laborator ale inginerului chimist Oșorhan. Cel de al doilea decepționat a fost profesorul de matematică Musta. Mergeam binișor, m-a băgat în grupul aleșilor lui, m-a abonat la Gazeta Matematică și m-a înhămat, cum spuneam noi. A mers ce a mers dar am simțit că libertatea mea din afara școlii începea să sufere. Și am lăsat-o mai moale spre nedumerirea lui. Nu puteam fi toți ca preferatul lui, elevul Șuta, ajuns printre altele maestru de șah. N-a fost chiar supărare dar am simțit cum mă privea cu un zâmbet dezaprobator. Recunosc, nu am fost un elev ca la carte. Am învățat, dar nu pentru note, nu pentru premiu. Boala mea era libertatea, foamea de timp. Îmi plăcea varietatea preocupărilor, sportive sau culturale, mă țineam de o parte în fața participărilor la cor, la recitaluri de poezie, nu lipseam de la marile înfruntări între maeștrii șahului, în campionatul național, desfășurate deseori pe terasa cinematografului Corso. Mi-a plăcut noua mea relație de prietenie cu Titus Popovici, venit de la Arad. El m-a agățat, nu știu de ce, m-a invitat la el să-mi citească din scrierile lui ”subversive”. El era cu Cenaclul Literar unde se războia cu Zaciu, eu eram cu sportul, cu hoinăreala, în căutarea timpului liber.

 Aveau o căsuță cochetă, pe o stardă superbă, Strada Castanilor, peste drum de locuința unde ne mutaserăm și noi după părăsirea Palatului Episcopal. Era singura căsuță cu obloane exterioare care-i confereau un aspect romantic. Dar adevărata atracție era mansarda. O cameră mică, văruită, cu tot felul de mâzgălituri făcute cu cărbune pe acel alb imaculat. De fapt nu erau simple mâzgălituri, erau citate din filozofii și literații lumii, în română, latină, franceză. Te uitai pe pereți și te simțeai cumva stânjenit. Mi-a surprins mina, a zâmbit și mi-a propus să mâzgălesc și eu ceva. Nu-mi trecea nimic prin cap dar după un mic efort, am luat cărbunele și am scris, cât am putut de caligrafic ”Va fi sărbătoare și pe ulița noastră!” A făcut un Bârrr…și a adăugat: ”numai Iosif Visarionovici mai lipsea din galeria asta”. Au urmat clipe de desfătare. Titus mi-a citit din eseurile legate de Casa Regală de la Săvârșin, lucrări de ”nepublicat”, într-o lectură calmă, dintr-un text fluid, curgând parcă pe o pantă lină.

Totuși, de ce eu, când practic nu ne cunoșteam prea de multă vreme?! Intrigat, l-am luat direct. ”Îmi plac basarabenii, plâng și eu după Basarabia. Aș scrie, dar ce folos dacă nu pot ieși măcar în Cenaclu? La Arad am avut vecini refugiați de la Chișinău. Am multe în cap, dar trebuie să fiu cuminte.”

 Titus era un autodidact, un mic geniu, cum singur își spunea. Citea enorm, avea o bibliotecă bogată, studia de unul singur franceza și latina. Istoria și filozofia, sau invers, se băteau pentru întâietate. Culmea, se descurca bine și la matematică, fizică, chimie, toate de-a valma, dar cu o ordine de arhivă în mintea lui, gata să răspundă la orice provocare. Bine, de memorie ce să mai spun?! L-a îndrăgit profesorul Dinu, de istorie, Titi, pentru noi. Un tip scund, adus de spate, cu ochelari grei din cauza dioptriilor, aparent fâstâcit dar gata să dea replici usturătoare. La curs părea un gigant. Nu mai puteai să-l urmărești cu privirea. Îl ascultai, uneori cu ochii închiși, pentru a-ți imagina în voie tablourile coborâte din galeria istoriei universale. Vedeam marile palate, marile grădini, fastuoasele baluri regale, auzeam muzica lentă a dansurilor vremii, auzeam sunetele înăbușite ale unor lupte la baionetă, auzeam strigătul morții însângerate, împușcăturile nemiloase, exploziile unor proiectile țintind tranșeele, le vedeam transformate în morminte comune. Omul acesta insignifiant la prima vedere, era și pictor, era și muzician, era istoriograf de spectacol. Răscolind memoria îmi dau seama că erau cele mau savurate ore de curs. Preda istoria prevăzută în manual, dar într-un sui generis aparte. Și mai avea ceva cu care ne copleșea, ținând cont de faptul că trăiam într-o francofonie recunoscută în lume. Rezerva, de la sine putere o parte din curs, istoriei Franței, cu precădere la Napoleoan. Nu știu, cred că era idolul lui. Acest atât de iubit profesor l-a îndrăgit pe Titus. Au devenit prieteni la cataramă, vorbeau între ei numai în franceză, Titus scria tezele în franceză. Curios, nu ne deranja. Admira scriitura lui Titus și, fără a fi lipsit de tact, o etala la vedere. Eu, devenit nu știu cum prietenul, sau confidentul lui, mă vedeam confirmat în alegerea mea, de relația de prietenie a lui Titus cu Titi Dinu, profesorul pe care-l admiram fără rezerve.

Anii au trecut, viața ne-a despărțit, el la Litere, eu la Politehnică, cu doar întâmplătoare revederi. Îl urmăream de la distanță, mă intriga implicarea lui politică asupra căreia nu îndrăzneam, încă, să mă pronunț, urmăream activitatea lui de scriitor în ascensiune. Colaborarea, ca scenarist, cu atât de controversatul Francisc Munteanu și cu atât de acaparatorul Segiu Nicolaescu, începea să mă ”dezumfle”, puțin câte puțin, în atașamentul meu fără rezervă, atașament pe care astăzi îl înțeleg și mai puțin. Au trebuit să treacă ceva ani, când transferat în București, în 1961, m-am întâlnit întâmplător cu el. Luam masa la Grădinița de pe Magheru cînd am fost săltat de pe scaun și împins spre masa la care îl aștepta Neli Tămaș. Se despărțise de sora ei Pușa, cu care fusese căsătorit. Le cunoșteam pe mândouă, dar ne mai fiind la curent cu parcursul prietenului din adolescență, am rămas puțin surprins la ”o cunoști pe Neli, soția mea?” Neli a fost mai puțin protocolară ”ce faci Boris prin București?!” Chelnerul, ca să nu-i spun ospătarul, chemat cu autoritate, a adăugat un nou tacâm cu cele cuvenite uitându-se întrebător spre masa părăsită de mine. ”Lasă, pui totul la un loc, este invitatul meu.” Banalitățile au curs gârlă, n-am aflat mare lucru, nici ei despre mine, străduindu-ne în trei să ne concentrăm asupra tacâmului umplut peste măsură și, și mai mult asupra lichidului ademenitor. Ne-am despărțit fără să facem tradiționalul schimb de telefoane și am așteptat, cu răbdare, să ne iasă în cale o nouă ocazie surpriză. Ne-am întâlnit după câteva luni, întâmplător pe Ipătescu. Era foarte bine dispus, am răsfoit câteva amintiri adolescentine, m-a invitat să-i fac o vizită dar nu mi-a dat adresa. Hodoronc-tronc l-am întrebat cum se înțelege cu Sergiu Nicolaescu. A zâmbit și a scăpat printre dinți ”Dă-l în aia a  măsii…are cheile cinematografiei din păcate!”

Nu ne-am mai văzut, nu mai eram noi. Plimbându-mă într-o zi cu Marga pe plaja de la Eforie Nord am zărit cocoțată pe o bucată de stâncă singuratică, mogâldeața lui Dinu. Îmbrăcat, cu o mină plictisită, părea că nu aprecia deloc căldura soarelui reflectată de nisipul încins. Ne-am apropiat, m-a recunoscut, a sărit jos și zâmbind, cumva încurcat, mi-a întins mâna. Un schimb de amabilități, deloc încurajante pentru un remember, și cu un  gest discret, a pus o întrebare negrăită spre Marga. I-am prezentat-o, cam târziu, e adevărat, pe fosta elevă de la Oltea Doamna. ”Sunteți împreună?, căsătoriți?…Spune-mi care este numele tău?…Cum?, Boris…Ai fost prieten cu Titus, nu?!” ”Da, cât am fost la liceu…” ”Știi că am fost prieteni, dar Titus m-a trădat în tot ce aveam eu mai bun, prietenia, încrederea…Ai citit Străinul? Cum a putut să mă folosească drept model pentru un personaj grotesc, atribuindu-i anumite aspecte fizice nu tocmai…Ce mai?! Și acea particulă – Ot – îmbrăcată într-o culoare batjocoritoare…Ce nume! Alexandru Suslănescu ot Jumărăști…Deci asta a înțeles el din relația noastră de prietenie de la Gojdu…Credeam că a rămas cu ceva de la orele de istorie…” ”Ați mai vorbit cu el?, cum vi s-a părut? Eu m-am întâlnit de două ori și mi-a ajuns…” ”Chiar așa?!” ”Chiar așa! Ați fost cel mai iubit dintre profesori iar intervenția Dumneavoastră legată de abdicarea Regelui Mihai va rămâne de neșters în memoria noastră a răzvrătiților.” ”N-ai uitat, nu mai știu cum s-a terminat.” ”Doi la pușcărie pentru ani buni, Gusti But, neamțul și, Miron Baciu, fiu de popă. Titus, care a ținut discursul, a scăpat nevătămat ca fiu de CFR-ist…Nu i-am mai întâlnit. Cei scăpați am înțeles avertismentul.” ”Bine, Boris!, sărut mâna Doamnă!”

 Ne-am despărțit cu un gust amar. ”Titi”, neasemuitul nostru profesor, un gigant enciclopedic, singur, părăsit pe malul mării, într-o zi lipsită de un strop de briză, răstălmăcind marile neînțelesuri ale vieții, printre care prietenia, cu ale sale capcane, părea de nedescifrat.

Da, capitolul din adolescență numit Titus Popovici, idolul adolescentului din mine, prieten dezinteresat, încrezător în capacitatea mea de a asculta și înmormânta secretele scriiturilor sale de nepublicat, a luat o turnură nesperată. De fapt, el personal a înmormântat acele scrieri cu potențial compromițător pentru acei ani și pentru cei ai unui viitor construit cu premeditare, a întors-o ca la Ploiești, să mă ierte ploieștenii cu care nu am nimic de împărțit, dovadă că, și după parcursul ascendent al scriitorului de mare talent, ademenit de șansa unei vieți îndestulate, după revoluția timișoreană, nu a avut cu ce să-și mai etaleze uitata credință. A recurs la o prezentare literar-artistică pamfletară a tovarășilor săi de drum, cu care a marșat, stârnind indignarea lor, dar nu și reabilitarea, din partea foștilor săi admiratori.

Această ultimă lucrare literară a ridicat chiar semne de întrebare. Accidentul stupid care a pus capăt vieții lui Titus, a fost chiar un accident?! Cu gândul dus la soții Teodorovici, am început să mă îndoiesc și eu.

Atenția, cam exagerată acordată acestui episod m-a lipsit de ideea continuității în expunerea periplului meu printr-o viață de cursă lungă, dar nefiind vorba de un episod banal, cel puțin pentru mine, am rămas cu el ca într-o obsesie. Pierdusem un prieten, pierdusem crezul meu în noțiunea de prietenie. Un nou ”N-a fost să fie” s-a adeverit în ceva ce ar fi trebuit să fie!

~ Va urma ~

 Daris Basarab alias Boris David