Cuvânt și iubire

CĂDEREA

Interzicerile și consecința lor. – Paradisul terestru era la drept vorbind un sort de grădină zoologică în care omul și speciile domesticite se plimbau liber. Arborele cunoașterii binelui și răului, cu interdicția apăsând pe el, simbolizează probabil ordinea socială, societatea și disciplina pe care ea o impune. Căderea și consecințele sale paradoxale nu vor face decât să eleveze omul, ascensiunea din regnul biologic în regimul social cu interdicțiile sale, cu durerile și recompensele sale, adică cu tot binele și tot răul pe care le furnizează animalului uman primele timpuri. Paradisul terestru este ceea ce popoarele au întrevăzut în ceea ce se numește vârsta de aur a vieții edenice, vârsta fericită a naturii inocente la care visară Rousseau și romanticii. Este vârsta vieții inconștiente, a vieții biologice echilibrate, naturală, înainte ca oamenii să fie luați în angrenajul societății și al istoriei pe care-l blestema Rousseau. În acest paradis zoologic, omul fiind inconștient, juisa în fapt de o beatitudine completă; el nu cunoștea nici durerea nici munca, nici maladia nici moartea, rătăcitor, liber și fără grijă, pentru că era inconștient, ca păsările cerului.
Cu interzicerea de a gusta fructul arborelui cunoașterii binelui și al răului, începe regimul social. Actul căderii din inconștiență în starea de conștiință este efectiv un act de ascensiune din regnul biologic în regnul moral și social. Într-adevăr, cu societatea, un regn nou este supraadăugat regnului vieții, și omul, cu instinctele sale, trebuie să se adapteze noului regim care va naște determinismul interdicțiilor și al sancțiunilor, durerile și recompensele, și vor complica constrângerile interioare ale instinctelor cu aceste constrângeri exterioare.
Se întâmplă omului biologic, obligat să se adapteze la noul regim, ceea ce se întâmplă în toate zilele seminței care trebuie să germineze într-un teren propice.
Procesul germinației prezintă o analogie frapantă cu ceea ce creștinii înțeleg prin Cădere și Mântuire. Pentru ca sămânța să germineze, trebuie ca ea să se decompună; acțiunea chimică a umidității și a căldurii o atacă și o dezagregă. Dar sămânța reacționează. Există în ea un germen care impune o direcție precisă și unică fenomenelor fizico-chimice ulterioare. Dacă germenul se dezvoltă, o face asimilând substanțele chimice ale milieului; materia fizico-chimică devine vivantă din faptul că ea este asimilată, vivifiată, prin dezvoltarea germenului. Dacă deci sămânța suferă un moment acțiunea legilor fizico-chimice, ea reacționează după și-și impune propriile legi materiei. Legile fizico-chimice se reorientează și se supun legilor elementare ale vieții. Atunci când germinația și-a luat avântul și vegetația a avansat, legile vieții au triumfat deplin asupra materiei. Există aici o veritabilă cădere sau disoluție urmată de o revoluție propriu-zisă.
Noi gândim că o operație analogă se petrece în natura biologică a omului la debutul procesului social, care dă impulsul germenului divin existând în om și determină astfel apariția spiritului uman. Omul biologic trebuie să se corupă ca fiind pur biologic, pentru a face posibilă apariția conștiinței cu legile sale, care sunt legile morale sau sociale, de asemenea diferite de legile fiziologice, așa cum acestea sunt față de legile fizico-chimice.

Interferența legilor etice cu instinctele, – Tot lungul proces istoric și etic, cu începuturile vieții religioase și morale, cărora noi le-am văzut debutul în clan și trib, constituie o luptă contra, pe de-o parte, spiritul și legile morale care apar și se afirmă, și de alta, viața materială propriu-zisă și legile sale fiziologice pe care le contrazic și le resping. Căderea fiind echivalentul disoluției bobului de grâu (9), cu căderea, omul, făcut conștient, devine capabil de toate fantasmele și de toate viciile, se pune în stare de revoltă contra legilor fiziologice propriu-zise, și în același timp contra legilor morale încă foarte fragile. Conștiința, inteligența au proprietatea de a dizolva instinctele, prin abuz sau paralizțndu-le prin reflexiune (10).

(9)„Această viaţă supranaturală care aduce graţia, pe care credinţa o susţine şi a cărei esenţă este iubirea, se compune şi se hrăneşte din renunţarea şi din ruina egoismului nostru. Planta nu poate creşte fără a asimila şi transforma materialele inorganice. Animalul nu poate trăi decât absorbând plantele. Toată viaţa superioară, în fine, are drept condiţie ruina formelor inferioare. Viaţa spiritului la om, această viaţă eternă, căreia Crist trebuie să-i fie sufletul, cere pentru întreţinerea sa distrugerea vieţii temporale. Natura noastră este acest sol fecund care trebuie să fie absorbit şi transformat în flori ale lui Crist. Bătrânul Adam este hrana pe care omul nou îl distruge şi îl consumă în noi”. (JOERGENSEN, Le Néant de la Vie, pp. 69-70).

(10)Căderea este produsul interferențelor spiritulu cu carnea, sau, cum ar spune J. LAGNEAU consecinţa reflexiunii, căci, după el, actul reflexiunii este introducerea răului în lume.
După părerea sa „actul de reflexiune este totodată o mişcare către absolut şi o mişcare către neant, o mişcare de nesupunere… Copilul care începe să reflecteze începe să se sustragă de la lege. El devine chiar capabil, este adevărat, de a o accepta liber cât timp o recunoaşte, dar n-o mai acceptă… Căderea, spune LAGNEAU, aşa cum ne-o prezintă Geneza, este totodată posibilitatea de a intra în spirit şi a căderii în natură, în rău.” În altă parte, Lagneau insistă şi precizează mai mult: „O dată ce, prin actul de reflexiune… fiinţa rezonabil a început să se îndoiască… două căi se găsesc deschise dinaintea lui, cea a binelui şi cea a răului, cea a neantului şi cea a fiinţei (mit al paradisului terestru, trecere de la copilărie, de la vârsta ireflexiunii, pasj caracterizat printr-un ordin pe care omul îl primeşte şi pe care ştie că îl poate observa sau încălca; prin ideea legii morale a
apărut în el Raţiunea). O dată distincţiunea făcută între fapt şi raţiune, se deschide pentru fiinţă o eră nouă, era suferinţei, a îndoielii, a nenorocirii şi, în acelaşi timp a posibilităţii salvării. Ecloziunea reflexiunii este ecloziunea reflexiunii, este ecloziunea suferinţei, adică ecartul pe care el îl are între real şi ideal”.

Păcatul este deci consecinţa spiritului sau a reflexiunii pe care omul o dobândeşte când gustă din fructele interzise ale arborelui cunoaşterii binelui şi al răului.
Nu numai instinctele nu se supun dintru început și spontan conștiinței, ordinelor rațiunii, dar adesea înclinațiile naturale reușesc să se subordoneze rațiunii și spiritului, și consecința este că spiritul intensifică și exagerează înclinațiile naturale. Rațiunea incită atunci ea însăși înclinațiile să se desupună ordinelor pe care ea li le dă de obicei. Și astfel spiritul devenit carnal împinse omul la nesupunere la ordinul moral și social.
Prin natură, dorința cere imperios satisfacția sa, la fel de bine la om ca și la animale. Dar omul se separă și se diferențiază de animal prin faptul că acesta din urmă, o dată nevoia potolită, nu se mai gândește la ea; în timp ce omul, din cauza inteligenței sale, disociază plăcerea și o intensifică, rămâne hipnotizat de ea și ar vrea să încerce noul, şi pe cât de lung timp posibil, chiar când dorința care era condiția ar fi fost astâmpărată. I se întâmplă atunci, ca lui Faust, de a dori dorința:

So taumml’ich von Begierde zu Genuss
Und im Genuss verschmächt’ich nach Begierde.

Astfel omul va mânca până peste sațietate – din gurmandism – va bea când nu-i va mai fi sete – din alcoolism – și va căuta satisfacțiile sexuale în afara nevoii reproducerii sau a nevoii pur și simplu. Și împingând exercițiul acestor funcțiuni dincolo de limitele naturale, inteligența ajunge cu timpul să dezvolte, să dilate aceste funcțiuni fiziologice dincolo de toate limitele – natura infinită a spiritului aplicată funcțiunilor fiziologice are ca prim efect de a le corupe, de a le deregla (11). În

(11) Sf. Paul., Epistola către Romani, ch. I: „Dumnezeu le-a livrat dorinţelor inimii lor, viciilor, impietăţii; în sortul cum s-au scufundat s-au dezonorat pe ei înşişi şi propriile lor corpuri… De aceea el le livrează pasiuni ruşinoase; căci femeile între ele au schimbat uzajul care este după natură într-un altul care este contra naturii. Bărnaţii la fel rejectează unirea celor două sexe, care este după natură, au fost îmbrăţişaţi de o dorinţă brutală unii către ceilalţi, bărbatul comiţând cu bărbatul o infamie detestabilă.
Ei s-au umplut de orice sort de injustiţie, de răutate, de malignitate. Ei au fost invidioşi, înşelători, ucigaşi, scandalagii. Ei au fost corupţi în moravurile lor, semănători de false raporturi”.

această primă fază acțiunea spiritului este simboliztă în ceea ce teologia numeşte spiritul răului, malignul, și ea l-a figurat în șarpele care sugeră omului nesupunerea și știința binelui și a răului. Mefistofel recunoaște că adesea spiritul face oamenii mai bestiali decât bestiile.

Er braucht’s allein
Nur tierischer als jedes Tier zu sein

Dar după opera de disoluție, vine opera inhibitivă, care impune instinctelor restricții morale, care le reglează manifestările în sensul moralei. Prima fază a acțiunii pe care spiritul și societatea le exersează asupra corpului este de a dizolva instinctele, de a le face maleabile, suple, pentru a le obliga să se supună, în faza secundă, comandamentelor morale și sociale, detrminismului social al regulilor morale. Căderea implică logic și psihologic Mântuirea așa cum disoluția implică evoluția, Iisus trebuind să salveze omul și să desfacă opera malignului.

Grandoarea omului, sursa mizeriilor sale. -Pare paradoxal a spune că mizeria omului își are sursa în ceea ce constituie grandoarea sa. Dacă n-ar fi fost în om acest germen al lui Dumnezeu care se manifestă prin dorințele sale infinite, prin nevoile sale insațiabile, dacă n-ar fi fost în om conștiința și inteligența cu infinitudinea lor, care confirmă, încurajează și dezvoltă încă roirea dorințelor și exigențele lor, omul ar fi fost un animal precis bornat pentru că el ar fi fost capabil să se borneze; el ar fi fost de asemenea incapabil de decădere ca și de progres, atât de puțin propriu de a se depăși ca și de a se revoca. Nefiind predispus la abjecțiile păcatului sau ale crimei, el n-ar fi fost nici la sublimitățile eroismului și ale sfințeniei.
Infinitul dorințelor și al aspirațiilor omului este foarte dificil de conținut în limitele mijloacelor sale și de potolit cu ceea ce lumea sau societaea îi poate oferi spontan. Dacă legea minimului efort este tot atât de naturală la om pe cât este infinitul dorințelor și aspirațiilor sale, întâlnirea lor constituie un impas din care nu se poate ieși decât în două direcții: crima și invenția. Dacă este, de fapt, în natura divină a omului de a aspira la fericire, pe care el n-o poate atinge decât printr-un sort de atot-puternicie, cum să realizeze fericirea în limitele atât de strâmte ale potenței sale? Problema nu comportă în fapt decât două soluții: pentru individ este crima sau infracțiunea, pentru umanitate este cooperarea, invenția științifică și tehnică.
Să reflectăm la cazul clasic al lui Raskolnikov și la mobilul crimei sale atât de subtil și profund analizat de Dostoievski. El era tânăr, ardent, întreprinzător, dar n-avea mijloace nici personale nici financiare. Sub ochii lui, alături de el vegeta victima sa, bătrâna cămătară; putea el să reziste impulsiunilor sale? Interdicția legii sau a conștiinței sale era prea fragilă pentru a conține infinitul dorințelor sale, când nu-i trebuia decât atât de puțin efort pentru a obține dintr-o singură lovitură mijlocul de a le satisface.Aici este mecanismul tuturor crimelor și tuturor infracțiunilor. Dorința fiind prin natura sa infinită și irepresibilă, tentația de a o satisface este cu atât mai mare; ea orbește, prin urmare, omul până la asemenea punct că el abdică de la inteligența sa și comite crimele cele mai grave cu speranța de a scăpa sancțiunilor prin precauțiuni care sunt cel mai adesea de o naivitate puerilă.
Crima și infracțiunile , în general, au în comun ceea ce consistă în intenția criminalului de a-și apropria o potență și prin urmare o juisanță fără a-i pune prețul, adică efortul și munca corespondente. Se fură Statul și particularii, se ucide pentru a ascunde furtul pentru că tentația este prea forte, fiind expresia unei dorințe care este prin natura ei infinită. Este evident că dorința este aceeași la toți oamenii dar nu toți oamenii sunt criminali. Ei nu sunt decât în măsura în care o educație sau o disciplină socială și morală insuficiente i-au dotat cu inhibiții prea fragile. Și de altfel noi nu exagerăm spunând că, atunci când este vorba de bunul particularilor, jumătate cel puțin din semenii noștri sunt infractori, criminali, mai mult sau mai puțin mărturisiți; în timp ce, dacă este vorba de bunurile Statului, de interesele colective, suntem toți sau aproape toți infractori. Criminalii, infractorii propriu-ziși nu sunt decât cazurile cele mai reușite ale genului, care se confundă, sau aproape, cu genul uman.

În general, toate mizeriile naturii umane decurg din ceea ce este mare în ea, divin și prin urmare infinit. Plictisul, inchietudinea, nemulțumirea, exasperarea, frica de moarte, tristețea, toate aceste mizerii de care omul încearcă să fugă și pe care caută să le remedieze prin mijloacele cele mai variate, și adesea fără scrupule, sunt mizerii de grand seigneur.
Ceea ce este în om divin, spiritual, inteligență, infinit împinge la toate exagerările, la toate anomaliile. Fericirea este un atribut al divinității, omul caută natural – prin natura sa divină – fericirea infinită; or, simțurile nu pot să i-o dea în limitele funcțiunii lor normale. Viața în limitele normale ale simțurilor este plată, monotonă, ternă. Pentru a învinge platitudinea și ternul uniformității vieții, nu există decât excesele; trebuie lărgită la infinit funcțiunea normală a simțurilor și a instinctelor, lărgită până la imposibil, până la destrucție. Și de aceea mâncatul degenerat în glutonerie; setea în alcoolism; instinctul sexual în desfrâu; concurența în războaie, în lupte destructive, dominație și crimă etc. A nu păcătui înseamnă a face proba că nu există în sine infinitudinea divină, germenul divin, și nu se poate proba contrarul decât prin eroism, sfințenie, care sunt consecințele de sens opus ale aceluiași germen divin.
Căci dacă există în om un atom de divinitate, cum vreți voi ca acest divin să poată trăi la nivelul sau în limitele animalității? Cum să suporte viața vulgară, meschină, insipidă, ternă, prozaică și atât de strâmt bornată în toate zilele? Și dacă alcoolul, opiumul, cocaina, concupiscența, senszualismul, desfrâul vi se oferă pentru a intensifica viața și a-i întrerupe terna uniformitate, vă va fi foarte dificil să le evitați. Sensibilitatea artistică și entuziasmul, sau cel puțin antrenarea eforturilor spre frumos și adevăr, beția științifică, artistică, metafizică sau religioasă, pot satisface cu atât mai mult setea de fericire. Dar cât de rari sunt cei ce li se pot livra! Ceea ce poate procura unui Poincaré, unui Rodin viziunea unei frumuseți, a unei armonii logice sau plastice, o singură picătură de cocaină, un cocktail sau un bob de opium le-o pot procura mortalilor comuni. Există în beatitudinea beției, a nu importă cărei beții, un instant de fericire intensă. Și încă se întâmplă adesea ca acele două genuri de satisfacție să fie căutate și cumulate, ca unul să nu-l excludă pe celălalt. Omul cade și a căzut totdeauna în păcat pentru a se fi eforțat spre divinitate. Este aici unul din sensurile păcatului originar.

Nu este oare aici explicația acestui fapt, care părea paradoxal la Iisus Hristos și suleva revolta indignată a fariseilor: solicitudinea sa pentru păcătoși. Acest om-Dumnezeu nu se înșela: mai mult decât oricare altul, el știa că există divin în păcat; el își dădea seama că nu trebuie convertiți păcătoșii pentru a face din ei sfinți și eroi, în timp ce, fariseul mediocru în bine ca și în rău, nu avea nimic de scos de aici. Fariseii, oamenii comuni, din just milieu, nu-l intereresau pe Iisus. – Astfel Diavolul va face totdeauna contrapartea simetrică a lui Dumnezeu. Ce semnifică a tunci convertirea? Dacă nu o schimbare de semn, a face negativul pozitiv. A salva omul de păcat înseamnă a-l arunca malignului, răului; salvarea este Mântuire; și Mântuirea este convertire.

Excesele și dereglarea simțurilor asuplează instinctele. – Pe de altă parte, trebuie anvizajate consecințele fiziologice ale abuzurilor senzuale, ale drogurilor și ale excesului de orice fel. La ce duc abuzurile, drogurile, alcoolul, opiumul, cocaina, dacă nu la dezorganizare? Or, aceasta este exact ceea ce face natura animalului uman mai puțin rigidă, diminuează forța instinctelor, le face mai suple și mai sensibile, le prepară a se plia apoi prescripțiunilor morale, regulilor sociale, și facilitează acțiunea inhibitoare pe care spiritul, sau conștiința, sau societatea o exersează asupra omului.
Numai de această manieră și prin aceste practici determinismul biologic și instinctele, legile cărnii, sunt reduse a ceda, a se încovoia în fața determinismului moral al spiritului și al societății. Este adevărat că istoria le-a adăugat toate violențele și brutalitățile războaielor, de cucerire și de scalvie, care au avut asupra instinctelor același efect și au contribuit enorm la dezvoltarea și fortificarea acțiunii inhibitoare a spiritului și la a face să triumfe socialul asupra carnalului.
Abuzul și disoluția instinctelor provoacă natural intensificarea conștiinței și a spiritului, care, la rândul său, tinde să impună vieții propriile sale legi, care sunt legile morale și sociale. Ceea ce se poate înțelege prin păcatul originar al omului este natura sa pur biologică ce este străină și prin urmare rebelă naturii sale secunde, supraadăugată, socială și spirituală. Și aici este o semnificație secundă a ideii de cădere.
Toată istoria antichității până la imperiul roman și la Iisus a fost deci o luptă între spirit și carne, și în această luptă corpul a fost mai tare și spiritul mai slab (12).
Scopul acestei lupte a fost să facă corpul, viața fiziologică, permeabil legilor morale; aceasta însemna a supune funcționarea instinctelor și a legilor fixiologice la normele vieții morale. Păcatul originar este precis această impermeabilitate, această rezistență a naturii organice, a animalului uman, la legile morale. Mântuirea semnifică triumful durerilor și al spiritului asupra corpului, care nu putea fi obținut decât de suferință prin păcat și corupție (13). Ca și în persoana lui Iisus, natura

(12) „Eu nu aprob ceea ce fac, pentru că nu fac binele pe care-l vreau, ci fac răul pe care-l urăsc… (15)… găsesc în mine voinţa de a face binele, dar nu găsesc deloc un mijloc de a-l îndeplini (18). Căci îmi place legea lui Dumnezeu, după omul interior (22). Dar simt în membrele corpului meu o altă lege care combate contra lotului spiritului meu şi care mă face captiv sub legea păcatului după carne (25)”. (Ce viziune lucidă a celor două determinisme în coliziune în natura umană determinismul cărnii şi cel al spiritului?) „Conduceţi-vă după spirit şi nu vă împliniţi deloc dorinţele cărnii (17). Căci carnea are dorinţe contrare celor ale spiritului, şi spiritul le are contrare celor ale cărnii şi ele sunt opuse unele altora, astfel încât voi nu faceţi opera pe care o vreţi. Or, este uşor de a cunoaşte operele cărnii care sunt fornicaţie, impuritate, disoluţie” (St. Paul. Epitre Aux Galates, Ch. III).

(13) Or, acest rezultat vine din acţiunea corozivă pe care viaţa socială o exersează asupra vieţii individuale, şi aceasta este ceea ce Durkheim, prin alt subterfugiu, a pus bine în evidenţă. Durkheim se ocupă destul de îndelung de influenţa pe care diferitele rituri o exersează asupra naturii instinctive şi fiziologice a oamenilor primitivi. El a arătat că mecanismul acestor rituri consistă în orice sort de dureri, lovituri, cruzimi cauzate oamenilor în timpul iniţierii, pentru a dezvolta în ei puterea inhibiţiei. Riturile negative, pozitive, mimetice, se continuă şi se confirmă unele pe altele. Scopul lor este să producă durerea, căci „niciodată omul nu se elevează cu mai mult eclat deasupra lui însuşi decât atunci când îşi îmblânzeşte natura sa, până la punctul de a o face să urmeze o cale contrară celei pe care ar fi luat-o spontan. Prin aceasta, el se singularizează între toate creaturile, care, ele, merg orb sau le numesc plăcere”… Toate riturile cu durerea pe care ele trebuie s-o provoace sunt deci un mijloc de a epura şi sanctifia omul „prin aceasta singurul care se detaşează de lucrurile josnice şi triviale care-i îngreunează natura”.

nu rezistă și nu contrazice natura divină, ci dimpotrică, ea i se supune, trebuie ca în om, natura sa animală, biologică să nu contrazică ci să se supună naturii sale etico-sociale; carnea trebuie să se plieze dinaintea injoncțiunilor spiritului, determinismul biologic al instinctelor să se supună determinismului social al rațiunii.

Căderea a fost efectiv nesupunerea la ordinele rațiunii care nu avea destulă forță pentru a se impune, dar avea destulă pentru a dizolva legile vieții. Omul traversează astfel un sort de interregn. El nu este încă supus legilor morale pe care i le arată conștiința sa, dar nu este supus nici instinctelor animale. El este, în această fază, dublu rebel: față de legile morale ale spiritului și față de legile fiziologice. Acesta este regnul violenței, al injustiției, al abuzului, al viciilor; regnul prin excelență al păcatului. Considerați ce devin la om funcțiunile instinctive și comparați-le cu ceea ce ele sunt la animal. Omul, ca animal, este realmente un animal pervertit, decăzut. Și aceasta este o a treia semnificație a căderii. Se concep la animale raporturi sexuale contra naturii pe care chiar anumiți oameni mari ai antichității se pare că  le-au practicat?
Sf. Pavel avea dreptate: legea este aceea care a creat păcatul; legea civilă, socială și politică determină și creează infracțiunea; și legea morală și religioasă creează păcatul (14).

(14) Iată cu ce precizie SF. PAUL a analizat condiţiile psihologice ale păcatului: (Cap. VII, 5). „Căci atunci când am fost în carne, pasiunile criminale fiind excitate prin lege, au acţionat în membrele corpului nostru şi le-au făcut să producă fructe pentru moarte… (7); eu n-am cunoscut păcatul decât prin lege; căci eu n-aş fi cunoscut deloc concupiscenţa dacă legea n-ar fi zis: Voi nu veţi avea deloc dorinţe rele (8). Dar păcatul prinzând ocazia de a se irita de comandament, a produs în mine orice sort de rele dorinţe; căci fără lege păcatul era ca şi mort.((9) : şi pentru mine, eu trăiam altădată fără lege; dar comandamentul survenind, păcatul este resuscitat. (10) : şi eu sunt mort şi el a găsit cum comandamentul care trebuia să servească la a-mi da viaţă a servit la a-mi da moartea… păcatul m-a ucis prin comandamentul însuşi”. (Epitre aux Romains).

După Sf. Augustin înainte de nesupunerea lui Adam „… concupiscenţa nu solicita organele în ciuda voinţei; atunci carnea prin nesupunerea sa nu s-a ridicat în mărturie contra nesupunerii omului”. „Organele destinate acestui sacerdoţiu, actul de transmisie a vieţii, în ordinea funcţiunilor sale, dirijate prin voinţa spiritului, şi nu aduse prin ardoarea lăcomiei. Şi aceştia înşişi cărora le place această voluptate, fie în linii legitime, fie în ruşinoase legături, nu se simt emoţionaţi la voinţa lor. Uneori această ardoare survine inoportună, fără a fi chemată, uneori ea înşeală dorinţa; sufletul este de foc şi corpul este de gheaţă; lucru straniu! Aceasta nu sr întâmplă numai voinţei legitime, dar încă şi impudicelor emoţii ale concupiscenţei, cărora concupiscenţa refuză să li se supună” „omul care, fidel, devenise spiritual în carnea sa devine carnal în spiritul său; … în fine, pentru a tranşa cuvântul, ce altă durere este aplicată nesupunerii înseşi? Căci este pentru om o altă mizerie precum revolta lui însuşi contra lui însuşi? El nu a vrut ceea ce putea: şi el nu poate ceea ce vrea. Chiar în paradis, înainte de păcat, totul nu fu posibil, el nu voia decât ceea ce se putea; astfel el putea tot ce voia.”…

„Dar această concupiscenţă despre care eu vorbesc este cu atât mai ruşinoasă cu cât nu lasă spiritului nici destulă autoritate asupra lui însuşi pentru a-şi interzice orice dorinţă, nici destul imperiu asupra corpului său pentru a menţine în dependenţa voinţei aceste organe care acoperă pudoarea, şi a căror pudoare, dacă ar fi aşa, n-ar avea să roşească. Or, ceea ce acum face ruşine spiritului este că acest corp îi rezistă, acest corp, natură inferioară care îi este supusă”.

„Uniunea conjugală nu a cunoscut în paradis această opoziţie şi această dezbatere, acest duel între voinţă şi concupiscenţă, încă această defectare a apetitului senzual la dorinţa voinţei, revoltă, pedeapsă a revoltei. Voinţa n-a găsit în toate membrele corpului său decât fideli servitori. Organul creat pentru opera finală a fecundat câmpul natural, aşa cum mâna însămânţează terra”.

„Omul a semănat, femeia a cules, când el a căzut, mai mult decât a căzut: organele au avut a se supune mişcării voinţei, şi nu pişcăturii concupiscenţei”.

„Or, aceste două părţi, care, după mărturia platonicienilor, sunt vivioase chiar la omul înţelept şi temperant, aceste părţi pe care raţiunea trebuie să le reţină prin ameninţarea şi frâna de a nu le permite nimic din ce nu acorfă legea înţelepciunii, mânia, de exemplu, pentru a exersa juste represiuni;concupiscenţa, pentru a perpetua generaţiile umane: aceste părţi, în paradis, înainte de păcat, nu erau deloc vicioase”.

Excesele și dereglarea sunt complementare sfințeniei și ascetismului. – Conștiința, spiritul uman sunt, în raport cu legile biologice ale cărnii, ca o sabie cu două tăișiri. Spiritul, conștiința pot intensifica și dilata până la infinit, adică până la abuz, satisfacțiile instinctelor, dar și, invers, ele pot să le nege și să le anuleze. Ascetismul extrem al anahoreților este contra-partea abuzului desfrâurilor. Există deci abuz la două extremități: abuz pozitiv și abuz negativ, în care animalul este prezervat. Omul poate practica continența, niciodată animalul. În aceasta consistă libertatea omului de care animalul este lipsit complet. Omul poate face sau nu face ceea ce totdeauna animalul face fatalmente. Omul flămând sau însetat poate declara greva foamei, niciodată animalul (15).

(15) „Cuvântul libertate implică dominaţia voinţei asupra sensibilităţii, descătuşarea din sclavia înclinaţiilor… ea se confundă cu moralitatea perfectă… indeterminismul, ambiguitatea (libertatea) este rezultatul unui sort de inhibiţie, de suspensie a cursului natural al fenomenelor, inhibiţie care operează introducerea în serie a reprezentaţiilor temporale şi profane a imaginilor investite cu proprietăţi transcendente, nu este aici pentru o bună parte ceea ce se cheamă obişnuit a se simţi liber, liberat de înclinaţii?”. (FAUCONNET,Responsabilité, p. 390).

În această lungă perioadă a istoriei umane, există deci o veritabilă luptă între determinismul biologic și determinismul social, între spirit și carne, între instincte și rațiune. Această luptă se traduce mai întâi prin dezechilibrul naturii animale a omului și ea ajunge la un dublu regn, sau la o dublă ordine care naște dezordine. Din contradicția acestor două regnuri suprapuse rezultă dezorganizarea, dezechilibrul naturii umane, al omului istoric. Aici este o altă semnificație a căderii, a păcatului originar. Această perioadă a istoriei umane este epoca păcatului, care dezorganizează și asuplează organizarea biologică pentru a dezvolta conștiința, spiritul uman. Ea va dura atâta timp cât societățile umane nu vor fi ajuns încă a se integra și a se organiza într-o vastă comunitate terestră unică.

Dumitru Drăghicescu

REVELAȚIE  ȘI  ADEVĂR , Paris, 1934, pp.862-874. Traducere de George Anca