Felix Roncea: Poesis
Loial pământului
istoria ființei mele se adună, e un cumul
dar nu ajung niciunde, ăsta-i drumul
mulțumită ție, ce te afli în cer, îți simt parfumul
ce- mi îmbie nările înfundate, la mână dă-mi drumul
istoria ființei mele se adună, fapte, vorbe, idei
sute, mii de oameni, trec pe lângă ei
etape ale vieții, urc pe trepte
sunt înalte, lungi și drepte
corpul călătorește prin timp, iar sufletul prin spațiu atemporal
ochii-mi privește și simt, încleștate degetele-n gol, încordate
așezatu-mi genunchii pe pământ cu capul ce-mi e plecat spre mal
mâinile-ncep încet să sape, mă cobor să-mbrățisez, stau în coate
intins pe acest magnet viu și rotund ce-mi învârte universul de mic
niciodată nu m-am gândit ca vertical stau doar întins, pe orizontal
raportat la calea lactee, să fii una cu pământul, sentiment mirific
poate privi prin ochii mei spațiul, norii-mi sunt retina, văd fractal
istoria corpului meu se-adună
zi de zi, lună de lună
an de an, dar nu ajung niciunde
ma pierd zilnic prin gânduri mărunte
istoria corpurilor noastre trece dincolo de noi
doar mintea trează observă trecând peste temeri
că trecem din corp în corp ca prin multe încăperi
ați fost și voi în mine, am fost și eu în voi
Istoria ființelor noastre se-adună zi de zi
iar calmul liniștii apăsătoare când e confuz
răbufnesc dinlauntrul sufletului frenezii
pe care cu greu pot să le refuz
cadavre peste cadavre, asta ni-i pământul
uscate, dizolvate, bătute ca frunzele vântul
ce corp frumos te poartă în suflet de mi-l vezi
crește prin copaci, coroanele lor verzi
când capul înflorește precum magnolia
iar visul neîndeplinit realitate devine
părăsești trecutul și viitorul, aceasta-i istoria
ce-ai simțit, ai renăscut și crezi în sine
Învinge moartea cu viața și gustă victoria!
Se scurg lacrimi sărate,
cristalizate în diamante
cu o floare nu se face primăvara
Dar zâmbetul larg ți-l învioara
atingerea ei poate șterge din greșeli
păcatele negre din adâncuri le speli
Ochii încetinesc parcurgerea vremii
Aș vrea să-ți simt la piept căldura inimii
Citind printre rânduri
M-a acoperit tristețea,
Vocea ei mă amețea,
O aud în gând adesea,
Nu știa niciodată ce-și dorea,
Durerea, m-a surprins o energie cuprinzătoare,
Sunt cuprins de soare,
Raze călduroase ce pâlpâie între gene
Emanând suflu din inima în vene,
Viața comunică cu noi prin semne,
Urmele mele lăsate-n spate
Sunt cicatrici înfiripate-n drum
Norul din apă se transformă-n abur și fum,
Foc de tabără tăbără pe mine,
Intrând adânc în sine
Cuvintele în continuare se lasă pe jos în jur,
Uscate precum frunzele toamnei și fără contur,
Încântate și încântate,
cântărite în grade absolut toate,
Încântătoare
Încărcate cu rime din sufletul gol,
Simt cum mor,
Pierdut, rătăcind în momentele de amor,
Vrăbii ciripind în jurul capului, îmi cântă toate
Din amintiri demult așteptate,
Aș bea un strop de apă rece de izvor,
Însă râurile au secat,
Iar marea cu valurile ei m-a uitat,
Le voi uita și eu la rându-mi,
Nu are rost să calc pe crengi și frânturi
Cred că am scris destul în aceste rânduri
Prea vie și colorată,
Deși pare natura moartă
Sunt atâtea…
păcat că… sunt suflete pereche
ce s-au rătăcit de datina veche
picături pline de rechini curg din strașină
ce-așteptă să cadă vina pe cineva
Rănile nu dor, sunt crestate de sânge
e roșu intens, prin vene ne curge
aievea se unesc într-o bulă protectivă
dar lumea lor este doar una fictivă
iluzii optice înconjoară inima
prin gesturi telepatice încep a mima
schița viitorului împreunat
nu duce departe, globul ne-a curmat
suferința ce taie răsuflarea dintre cei
ce își pun mâinile degete peste degete
și poate vei regreta într-o zi, de vrei
spicele de grâu galbene cu vârfuri negre de regrete
un gând adie ușor și mă întreba “tu cum te mai simți?”
grilajul cuștii se rupe greu, nu am în gura destui dinți
să mușc din suspiciune prin lumi străine
nu mi-aș dori să primești ce ți se cuvine
printre aceste cuvinte știu că respiri
viața ofrandă oferită alaturi de spice, trandafiri
roșii se ofilesc și mi-e dor
de un zâmbet firav, puțin râs, un pic de umor
alături de cea care-ți alintă mereu
părul bălai, chiar și când îți e greu
Îndepărtează chinul ce în străfunduri prinde rădăcina
Îți crește coroana cea verde și trece în sus de tulpină
ești mai mult decât o prințesă, ești o regină
însă din zbor îți pot zări acul ascuțit de albină
Drum Croit
Merg pe scări rulante,
toate colorate, fiecare treaptă
la finalul lor nu știu ce m-așteaptă
văd marcaje pe drum, semne marcante
am trecut de primul nivel, coroana împărăției pădurii
oare peste câte etape voi ajunge la El? se rup așchiile scândurii
ce nu sar niciodată departe de pom,
sunt curios ce-ar fi gândit despre asta primul om!
Frunzișul înverzit se vede din ce în ce mai mic, urcam
Dealurile în departare, dar și mai în zare munții îi vedeam
Coloanele infinitului pe orizontal, ridurile acestui glob pământesc
cu râurile lacrimilor lui, ce se scurg să învie tot ce-i omenesc
Cu cât ajunsem mai sus încep și realizez cât de mică-i lumea și firavă
nu cu mult timp în urma eram jos, printre elementele ei, și mă speria
sentimentul că ființa mea e minuscula, mă simțeam pierdut și ruginit ca o epava
însă încetul cu încetul ochiul global rotund îmi arata ce din cer ușor venea
m-am trezit printre nori deodată, iar pământul parca dispăruse fără urmă
Aerul rece intrându-mi în vene-mi făcea inima curată, toate acestea calculate
îmi oferi cugetul necesar, corpul forma mi-o uitai, gândul din cap mi-l scoate
la plimbare, am găsit fluturi în stomac ce-mi ieșeau prin scrisul ce-l consuma
printre nori totul e mai ușor, simt picurii ploii cum în juru-mi se formează
temperatura ridicata-mi ridică moralul, văd în fața ochilor creația divina
formele octagonice simetrice și perfecte ale primilor fulgi de zăpadă ce levitează
încep simțurile să-mi abdice, diferite aspecte și perspective curg prin retina
scările demult s-au terminat, nici nu am conștientizat
între timp și timpuri am aterizat, după un zbor lung și îndepărtat
încă-i simt rezultul prin corp, încep simțurile să-și revină
Merg precum trenul înainte, cu zgomotul său ruginit și subțire de șină
oameni, numere
mii de oameni trec pe lângă tine,
umbre, negrul trage din spate, te ține
mii de oameni cu fețe triste,
ochii sperând ca sufletul să le reziste,
mii de suflete se scurg pe drum
ce mai contează daca au rămas în stradă
de ieri, alaltăieri, mâine sau acum
mii de oameni încep să cadă
în abisul întunecat al deșertăciunii
asta-i apocalipsa, spun unii
nu i-am numărat, însă i-am simțit, sunt mii
mii de oameni vorbesc singuri în gând
având privirea în prăpastie
oamenii sperând ca oamenii
de tine, din mine, de lângă,
ține-mă, te țin, privire pustie
mii de oameni simt cum m-alungă
cărarea e lungă
și sigur nimeni nu mă confundă
privirea e cruntă
viața maruntă
ochii-i înfruntă
dar inima-i frântă
Copiii soarelui
Au sărit scântei din soare, de sus
Și-astfel s-au compus
Privirile oamenilor, tresar
M-a răpus un sunet singur de sitar
S-au risipit semenii noștri ca-n insectar
Nu mai seamăna nimeni cu feericul astral
Siluetele suple se distrug de fractal
Simt undele ce mă străpung dintr-un sonar
Balenele ucigașe ce din apa sar salivează
Insectele bâzâie cu șerpii din sertar
Nimeni nu mai seamănă, nu te salvează
Am semănat câteva răsaduri, cresc în solar
Nici soarele nu ne mai acompaniază
Mansardele sunt calde, în creștet serotonina
Apele respiră în sacrul zeilor, luna sus în plina amiază
O rasă superioară, sacral! Satana e de vină!
În surdină se scurg suflete stricate
Sparge smalțul zmeilor din antichitate
Asimilam speranța cu stricăciunea
Stai liniștit! Semnat: Lumea din sanctuary
Felix Roncea
http://bindiribli.ro/2013/01/25/poezii-de-pe-o-zi-roncea-felix/
