Vavila Popovici: Cine are urechi să audă! Dar să și gândească!
„Cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate.”
Octavian Paler
Dorința de a trăi se exprimă printr-o rânduială a vieții. Vrem să facem ordine în perioada de timp dăruită, fără a cunoaște și a ține seamă de mărimea ei. Existența noastră se derulează automat ca un sul de hârtie pe care sunt înscrise zilele cu întâmplările lor, până când ne mai scriind nimic, trebuie să se înțeleagă sfârșitul existenței. Surprinzătoare, dar totodată interesantă este bogăția evenimentelor derulate. Voința de a trăi, puterea de a face față tuturor greutăților ivite în drum ne este înscrisă în suflet și ea nu are nevoie de justificare. Întregul univers este voință; animalele, păsările, vegetația din jurul nostru dau semne de voință puternică de a trăi. Spre deosebire de ele însă, omul cu inteligența sa poate organiza viața, dar și pe a celor din jurul său. Animalele, de exemplu, au fost create de Dumnezeu pentru oameni, de aceea, omul – cununa creației lui Dumnezeu – trebuie să aibă grijă de animale și de toată lucrarea încredințată lui de către Dumnezeu: „Și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Fac. 1:28)
Simțirile omului devin atât de înalte, încât ele se transformă uneori în pasiuni care înfrumusețează viața. Omul e cel care, datorită inteligenței sale, gândește asupra trecutului și asupra viitorului. Omul este singurul animal căruia îi pasă de viața universului în care trăiește. Deci viața ne este o luptă continuă pentru un scop, la unii foarte bine definit, la alții mai puțin și la alții neclar. Ambiguitatea, definită ca lipsă de precizie, de claritate, face viața greu de suportat, tulbură gândurile, slăbește energia și chiar voința de a trăi. Sigur că în lupta noastră întâlnim și piedici, mizerii, lovituri, răutăți, invidii, dar ele trebuie trecute cu înțelepciune, cu voința și puterea de a trece peste ele și, de a nu devia de la ținta propusă.
Sunt mulți indivizi cu poftă de conducere a mulțimii, ei se angajează în politică și duc o luptă pentru satisfacerea în primul rând a intereselor personale și numai apoi aplecându-se asupra intereselor celor mulți, disprețuindu-i chiar uneori, păcălindu-i cu fățărnicia lor, dându-i la o parte pe cei care ar putea să-i suplinească, mult mai competenți fiind în această activitate. Politica, spun unii este o știință, o tactică de guvernare a statului. Scriitorul italian Silvio Pellico spunea că politica este o artă care face ca totul să fie posibil: „Toată viața este politică”. O spusese și J. J. Rousseau, înaintea lui, într-un alt mod.
Politica evoluează uneori neașteptat, dar pentru a evita surprinderea, ar trebui concentrată forța inteligenței, ca înțelegere și decizie. Politicienii se invidiază, luptă neelegant, scotocesc în trecutul adversarilor fapte reprobabile pe care le afișează publicului cu dezinvoltură, chiar cu lipsă de bun simț, prin intermediul presei – acaparată de unii politicieni -, sau direct în alocuțiunile lor. Poetul italian renascentist Francesco Petrarca spunea: „Mai mult decât alții sunt invidiați aceia care se ridică prin singura putere a aripilor lor și se eliberează de cușca în care ceilalți rămân închiși”.
În această perioadă am avut parte de disimulare, minciună. S-au spus și adevăruri, dar s-a mințit și s-a promis mult, toate acestea fiind specifice perioadei preelectorale, dar care ar fi putut fi făcute cu mai puțină răutate și perfidie. Ne putem însă apleca asupra judecății tuturor faptelor, nepermis conștiinței noastre de a le șterge cu buretele, odată ce au fost etalate. Cine a avut urechi pentru cele auzite și le-a trecut prin filtrul rațiunii sale, și-a făcut o părere. Cândva scriam: „Cât neastâmpăr au unii oameni/ plănuind întruna reforme,/ care mai de care mai năstruşnică,/ mai machiavelică, mai himerică!/ Câți oameni fără cunoştinţe temeinice,/ indiferenți față de esențe,/ fără o chemare a destinului,/ având doar un tupeu nemărginit,/ împinşi de megalomanie/ spre a deveni călăuzitori politici, /înainte de a-şi face ordine / în propriile lor gânduri!/ Iar noi, înzestraţi cu bunul simţ/ dăruit de Divinitate,/ putea-vom deosebi adevărul de minciună, / atât de-abil amestecate?”
S-au auzit și se mai aud în continuare atâtea nemulțumiri, atâtea suferințe din cauza proastei organizări a vieții societății, dar dacă se vrea atins scopul bun, dorit, toată suferința poate fi dată uitării și speranța de bine poate înflori din nou în sufletele oamenilor. Importantă este corectitudinea judecății fiecăruia și ea să corespundă judecății celor mulți. Dacă ne trăim viețile conform unor decizii complet autonome și greșite pe care le facem, înseamnă că nu avem nimic în comun cu ceilalți oameni și nu dorim binele societății în care trăim.
În toată această perioadă au fost exprimate destule idei ale oamenilor cu judecată, destule gesturi de generozitate s-au putut vedea și auzi, s-au destăinuit opinii remarcabile, pentru a ajuta pe cei care nu au putut vedea și auzi adevărul până la această dată, venind astfel în sprijinul cunoașterii și gândirii lor. Un proverb românesc spune: „Cine un clopot numai aude, un sunet numai înțelege”.
Și cu cât s-au auzit mai multe voci ale celor bine informați, cu atât s-au putut mai multe învăța, oamenii putând să-și formeze o opinie în final, corespunzătoare adevărului; ei, fac totuși eforturi să înțeleagă politica încâlcită și să-și fericească întrucâtva viața. Fiindcă, vai!, pesimistul filosof Schopenhauer scria: „Disproporția dintre efort și recompensă reduce obiectiv voința de a trăi la o simplă nebunie, subiectiv la un vis”. Poate fi și un vis urât. De aceea, cred că trebuie hotărâtă o opinie dreaptă și acționat la timp în favoarea ei, până nu este prea târziu.
K. Adenauer – cancelarul Germaniei în perioada 1949-1953 – sfătuia să nu spunem niciodată „prea târziu”: „Chiar şi în politică nu este târziu niciodată. Întotdeauna este loc pentru un nou început”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
