Cuvânt și iubire

„O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută; dar o voință independentă de cunoaștere este de neconceput. Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine.”

 – Benedetto Croce

   Termenul Apolinic provine de la numele eladic al zeului Soare – Apollo și desemnează, conform dicționarelor, ordine, măsură și armonie, caracterizat fiind printr-o contemplare senină, detașată: „lucid, rațional, luminos, senin, echilibrat”. Termenul Dionisiac provine de la numele zeului pelasgo-trac al viei, vinurilor și orgiilor, Dionis (grecizat: Dionysos) fiind echivalentul roman al zeului Bacchus. Bine cunoscutele „serbări dionisiace” erau festivități romane ținute în cinstea lui Bacchus, denumite Bacchanalia, care urmăreau eliberarea de inhibiții și constrângeri sociale. Unele dicționare definesc termenul „dionisiac”: „spargerea echilibrului, lipsa de formă, răscolirea instinctelor” sau „stări paradoxale, bețiile, orgiile, violența domnind peste rațiune” etc.

   Filozoful german Friederich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) a folosit ambii termeni și întrucât la gândirea lui mă voi raporta succint, amintesc că s-a născut într-o familie protestantă, neasumându-și valorile religioase ale familiei; s-a simțit veșnic un izolat, s-a declarat ateu și adversar al creștinismului. Considera că toate valorile supreme ale existenței ar fi inventate, inaccesibile omului, care își pierd voința de putere în timp, și astfel existența devine lipsită de sens. Cu această logică și-a făcut apariția nihilismul, una din temele sale centrale. Admitea că viața poate avea un sens, o orientare către ceva, doar cu condiția existenței voinței de putere, care îi poate determina finalitatea, conceptul de supra-om desemnând o necesitate în personalitatea umană.

  Se considera „imoralist”,  în lucrarea „Dincolo de bine și de rău” morala fiind catalogată ca „o acțiune tiranică, împotriva naturii și de asemenea împotriva rațiunii”. Lumea o împărțea în casta stăpânilor și masa sclavilor, fiecare detestând-o pe cealaltă. Adevărul este că Nietzsche a fost un om bolnav și boala și-a pus amprenta asupra gândirii sale. Cu toate acestea, filozoful austriac Rudolf Steiner (1861-1925) recomanda să ne desprindem de gândirea că geniul trebuie să fie un om complet sănătos, vorbind totodată despre „un sâmbure morbid existent în personalitatea sa”, amintindu-și cum singur  recunoștea că „din boală a primit impulsul de a dezvolta în interiorul lui o concepție despre lume optimistă”. Vorbim despre optimismul forțat, ca o reacție față de pesimismul schopenhaurian, după ce Schopenhauer îi făcuse inițierea în filozofie și Nietzsche fusese, la început, în admirația sa. Lui Nietzsche îi plăcea tot ceea ce vestea prezența puterii, îi displăcea și renega tot ceea ce trăda slăbiciune. În cartea  „Nietzsche Anticristul” pe care am citit-o cu un mare dezgust, scria: „Mila împiedică legea evoluției care este cea a selecției”. Gândirea sa contrasta izbitor cu cea a scriitorului german J. W. Goethe (1749-1832), care analizase dictonul „cunoaște-te pe tine însuți”, susținând că nu trebuie să-l interpretăm în sens ascetic, prin cugetare sau autocontemplare (cum a făcut-o Nietzsche), ci prin fapte: „Caută să-ți faci datoria și vei ști imediat ce e cu tine”.

   Gândirea lui Nietzsche a fost în opoziție și cu cea a filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) care afirmase: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”, iar mai târziu, psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) exprima: „Moralitatea nu este o neînțelegere născocită de un Moise ambițios pe muntele Sinai, ci ea ține de legile vieții și este produsă de cursul normal al existenței, la fel ca o casă sau un vapor, sau oricare alt instrument de cultură”.

   De fapt, Nietzsche a fost inspirat, dintru început, de frumusețea culturii grecești, aceasta constituind punctul de plecare în gândirea sa și pe parcurs constituind un punct de comparație pentru tot ceea ce îl nemulțumea în cultura vremurilor în care trăia. Analizând tragedia antică, s-a cantonat pe antiteza între frumusețea apolinică și grandoarea destinului tragic dionisiac. Figura lui Dionysos are o semnificație importantă în filosofia sa, atribuindu-i o veșnică transformare și devenire, devenirea fiind expresia voinței de putere. Morala creștină bazată pe milă, ajutorare a substituit-o cu morala durității, morala stăpânilor, a celor care dictează, ca o morală a resentimentului celor mulți. Individualistă fiindu-i gândirea, considera că omul, în adâncul fiinţei sale, este o „fiinţă ratată”, un „animal bolnav”, pentru că nu-şi urmează instinctele, este ratat ca fiinţă liberă, deoarece conştiinţa sa falsifică voinţa de putere: „natura omului este himerică: el se dezbină pentru a construi un vis, o morală, o religie, pentru a-şi justifica existenţa în lume, inventează o lume, în asemenea lucruri stă măreţia şi înfrângerea sa”. Pentru Nietzsche principiul vieții nu era utilitatea și conservarea, cum susținea biologia darwinistă, ci creșterea puterii.

   În lucrarea intitulată „Așa grăit-a Zarathustra” (profetul, coordonatorul religiei din Iranul arhaic și zeu) și-a cristalizat ideea imaginii supraomului, spunând că „Dumnezeu a murit!”, construind o filozofie cu un orizont anticreștin declarat, în care înlocuiește ființa Divină cu supraomul; în zadar încearcă unii să răstălmăcească spusele lui, susținând că moartea lui Dumnezeu ar însemna „moartea întregii lumi, proiectate ca fiind o lume suprasensibilă, a idealurilor, principala justificare a realității”.

   Dionisiacul folosit de Nietzsche – starea explozivă a unui spirit – redă tocmai sugestia unui afect, echivalent în psihologie cu „impulsul” oscilant și haotic: extravertirea, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasă a formelor spirituale individuale. Apolinicul se dezvoltă la celălalt pol, introvertit și melancolic, influențat de lumina formelor frumoase, a soarelui și a aparenței. Sunt numite două stări modificate ale conștiinței, complementare – beția și visul – stări ale inspirației; artistul dionisiac se lasă convertit de pierdere de sine în jocul beției, celălalt – apolinicul –  acceptă jocul visului și-al contemplării. Formele de exteriorizare ale artei, muzica și poezia erau pentru el expresiile cele mai puternice ale creației, ale dionisiacului și apolinicului, ele putând pătrunde în adâncul ființei, metamorfozând, accentuând stările spirituale; cu ajutorul voinței fiind sporite puterea și plenitudinea de viață a personalității, omul devenind mai puternic ghidat de propriile legi create de sine însuși; cuvântul şi imaginea, ca semne ale zeului Apollo, nu pot reda niciodată mitul tragic în toată profunzimea lui, în lipsa lui Dionysos.

   În  cartea „Nașterea tragediei” mărturisește că cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, împreună cu termenii apolinic şi dionisiac sunt împrumutate de la grecii care nu-şi exprimau teoriile ezoterice profunde ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor, spre o mai ușoară și bună înțelegere pentru cele două zeităţi ale artei. Acest fapt dovedea că în universul grecilor exista un contrast uriaş, atât în origine, cât şi în finalitate, cearta dând naştere, prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase. Nietzsche era însă de altă părere, pentru el „Totul este haos”, adică lipsea ordinea, armonia, înțelepciunea și frumusețea. Aceasta nu-l împiedica să fie îndrăgostit de destin, oricum ar fi el, chiar o existență dionisiacă. Și, deoarece grecii socoteau visele mesaje ale zeilor, Nietzsche explica: „Pentru a înțelege mai bine acele două instincte, să ni le închipuim ca pe niște lumi estetice deosebite: a visului și a beţiei, fenomene fiziologice între care se poate observa un contrast analog aceluia dintre apolinic şi dionisiac.[…] Crede-mă că iluzia cea mai adevărată a omului i se dezvăluie numai în vis […] toată „divina comedie” a vieții cu al ei „Inferno”  trec prin fața sa…”. În continuare Nietzsche vorbea în lucrarea respectivă despre exaltarea dionisiacă ce îl cuprinde pe om uneori, în special în timpul beției, spunând că sunt oameni care se feresc de aceste manifestări ca de niște „boli”, întărind ideea vrăjii spiritului dionisiac ce reînnoiește legătura dintre om și om, iar natura înstrăinată până atunci, își serbează împăcarea cu fiul ei rătăcit, Carul lui Dionysos nu în zadar fiind acoperit cu flori și coroane, sub jugul lui pășind tigrul și pantera. Supraomul cu întreaga cultură umană nu poate fi așa cum vroia Nietzsche – numai o creație de artă fără alt criteriu decât pasiunea sau frumusețea creației însăși -, ci umanitatea are nevoie de criteriul moral care să primeze asupra celui estetic și care trebuie să o însoțească pretutindeni, în toată existența sa.

   Deși Nietzsche își manifesta aversiunea față de politică, conceptele folosite de „voința de putere” excesivă, (inspirată de Schopenhauer dar dusă la extrem) și „supraomul”- ca o derivată a primului concept – și care ia atitudine împotriva turmei impunând tuturor propria morală, au constituit sursa de inspirație a ideologiei și politicii naziste.

   Sigur ca filozofiei lui Nietzsche i s-a răspuns în acest mod: Tot ce a fost creat în omenire, n-a fost creat ca un prestigiu al forței, ci ca o evidență a idealului; creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că mila este o acțiune mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism; sensul adânc al devenirii și creației ce fixează poziția omului în cosmos este tocmai de a descoperi tot mai adânc sensul noțiunii de umanitate, « a ceea ce este mai uman în om ».

   Și cu toate glasurile auzite, inspirate din filozofia lui Nietzsche, dar nu numai, voința omului de a-și îmbunătăți existența, înțelegerea rațională a limitei putinței, credința în existența și ajutorul Divinității există și vor exista, ele fiind „o înzestrare umană universală, capabilă să-i unească pe oameni, să-i emoționeze și să le ridice spiritul în sfere înalte”.

   Unii se mai întreabă și astăzi, dacă filozofia lui Nietzsche, numit și „falsul profet”, cunoscându-i-se firea blândă, amabilă, având și o educație creștină, nu este cumva provenită dintr-o iubire răsturnată: „Dragostea nu dă naștere urii? Oare nu l-a atacat pe Wagner fiindcă l-a iubit? N-a atacat creștinismul fiindcă știa cât de adâncă este mila de oameni? Nu este filozofia sa numai o dramă a singurătății sale adânci?” Dar și a suferinței fizice?

   Toți filozofii, în gândirea lor, pornesc de la sâmburele fericirii – căutat, gândit în diverse forme, voit să fie găsit și de multe ori pierdut. Cauzele pierderii au fost și continuă să fie adânc analizate.

   Lumina zeului-soare Apollo, astăzi, pare umbrită de nori negri. Dar, cred, ca și mulți alții, că vom depăși această perioadă întunecată a timpului nostru; credința în frumusețea adevărului își va păstra puterea de a-i aduce pe oameni împreună, în mod demn, pentru un scop comun, „fie că acesta va fi unul moral sau unul de apărare”. Și nu poate fi altfel, deoarece omenirea a aspirat întotdeauna spre lumină, armonie și echilibru, omul bucurându-se de rațiunea dăruită de Divinitate, pentru a trăi în bucurie și comuniune, fructificând sentimentul dreptății și al iubirii.

   Dorim, da, să construim un „Templul apolinic”- frumoasă exprimare a unui poet! – acesta fiind scopul luminos al vieții noastre, dar el nu poate fi construit folosind „pietre dionisiace”. El trebuie construit cu „pietre apolinice”. „Șantierul” trebuie curățat! Avem curajul și demnitatea să dăm la o parte „pietrele dionisiace”?

Vavila Popovici – Carolina de Nord