Cuvânt și iubire

Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?

JOHN GIONEA: Am plecat din țară în iulie 1979, când situația nu era chiar atât de rea… Eu am lucrat într-un sector destul de privilegiat… Comerţul exterior… Aveam oportunitatea să gust din fructul atât de râvnit de români, acela al deplasărilor în străinătate… În ultimii 5 ani petrecuţi în România călătoream de 3-4 ori pe an între 1-3 săptămâni la Geneva, ca expert în negocieri la organizaţiile economice internaţionale: GATT, UNCTAD, Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa… Dar după micile momente de libertate, mă întorceam în “colivia” din România… Simţeam diferenţa între cele două lumi şi-mi doream să trăiesc şi să muncesc în lumea liberă… Poate a fost și un moment de “mid-life crisis”… Material, o duceam mai bine decât marea masă a populaţiei româneşti… Dar eram nemulţumit de lipsa de libertate, de atmosfera îmbâcsită la serviciu şi în societate, de inversarea masivă a scării valorilor… Şi peste toate, nu vedeam nicio perspectivă de îmbunătăţire a situaţiei, pentru că – gândeam eu – după Ceauşescu (pe care nu-l vedeam mort decât de moarte naturală, încă la putere) nu putea să vină decât un altul ca el, un produs al aceluiaşi sistem totalitar…

B.T.: Care a fost obstacolul cel mai mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant? (la început; după aceea)?  Ce a fost cel mai greu?

J.G.: La venirea în Australia, în ianuarie 1980, eu cunoşteam limba engleză din ţară… Nu de la școală sau din facultate, ci din lecții luate în particular… Cum plăteam lecţiile private? Dădeam meditații de franceză (limbă învăţată în liceu la Sf. Sava şi la facultatea de Comerţ Exterior din ASE), şi-mi plăteam lecţiile de engleză, cam două ore în fiecare duminică, dimineaţa… Cu cât luam pe 2 ore de franceză, plăteam o oră de engleză… Profesoara mea a fost d-na Suzana Ionaşcu, fata unui basarabean care lucrase înainte de război la Ambasada României de la Londra și care s-a casătorit acolo cu o englezoiacă… După război, atât tatăl Suzanei, cât şi soţul ei au fost închişi pe criterii politice, Suzana a fost exmatriculată de la Facultatea de Filologie, Secţia Engleză, şi se susţinea pe ea şi pe mama ei din lecţii particulare… Deci limba engleză nu a reprezentat pentru mine un obstacol şi am început să aplic pentru job-uri la 1-2 zile după sosirea în Melbourne… A fost greu… Pe atunci anunțurile de serviciu erau mai puţin… politically correct… Adică, firmele solicitau deschis în anunţuri, oarecum naiv, că vor lucrători “în vârstă de până la maximum 35 de ani…” Eu aveam deja peste 36 de ani…

La vremea aceea, România şi românii nu erau cunoscuţi mai de loc în Australia… Necunoscutul generează mai totdeauna o stare de stres, o respingere… Chiar dacă vorbeam engleza corect, nu puteam scăpa de accentul… balcanic…, care pe mulţi îi deranja… Iar numele meu de botez îi confuziona pe unii. De ce? Deoarece Ioan seamănă în scris cu Joan, mulți m-au luat drept femeie (îmi răspundeau la cereri de job cu Mrs sau Ms)… Am decis să-mi iau licenţa pentru pronumele de John, căci, chiar dacă nimeni nu o va declara sau accepta oficial, societatea australiană este destul de misogină și femeile sunt discriminate pe piața muncii…

Se cerea “experiența australiană”… De unde să o ai? Ştiu că de acest obstacol se izbesc cam toţi noii imigranţi şi chiar tinerii absolvenţi ai instituţiilor de învaţământ australiene…

După primul job cu o multinaţională germană, nu am mai avut această, problemă… Dar am întâmpinat, desigur, dificultăţile inerente oricărui căutător de job într-o economie de piaţă…

Iar la începutul anilor 80, economia australiană s-a aflat într-o puternică stare de recesiune, ceea ce îngreuna obţinerea unui job…

B.T.: Ce simţiţi pentru România (acum şi de-a lungul anilor)?

J.G : Foarte pe scurt : dragoste, frustrare şi dor…

B.T.: Credeţi că în cariera d-vs românească şi australiană aţi realizat unele lucruri care să contribuie la o imagine pozitivă pentru România ?

J.G.: O întrebare puţin pretenţioasă… Cred că ficare individ din România, angajat în producţia de bunuri şi/sau servicii, contribuie prin munca sa individuală, mai mult sau mai puţin,  la creşterea valorică a producţiei naţionale, la progresul economic al ţării…

Să încerc să particularizez această idee la situaţia mea…

În România, unde mi-am făcut studiile de specialitate (completate mai târziu cu un doctorat în Australia), m-am pregătit cu sârguinţă să devin un bun specialist în comerţul internaţional. Şi în cei 12 ani de muncă în organizaţii româneşti am fost un expert apreciat în ţară şi în străinătate. Am reprezentat România în negocieri comerciale la nivel de întreprindere, minister (deci guvern) şi chiar în propriul nume în calitate de consultant al unor organizaţii internaţionale. Probabil, cel mai mare succes profesional a fost  acela la un seminar de marketing Est-Vest organizat de Comisia Economică pentru Europa a Naţiunilor Unite la Geneva, la mijlocul anilor  70, la care am participat în calitate de consultant al Secretariatului acestei organizaţii. Raportul prezentat de mine şi răspunsurile la întrebările unor oficiali guvernamentali, oameni de afaceri şi experţi din cele peste 30 de ţări membre ale organizaţiei au fost notate cu interes în publicaţii economice specializate ca Handelsblatt (Germania Federală) şi Informations du Commerce Exterieur (Belgia), plus documentele Secretariatului organizaţiei internaţionale.

În paralel cu munca mea profesională, în perioada 1972-1979, am activat voluntar în calitate de Secretar al Asociaţiei Române de Marketing (AROMAR), o asociaţie apolitică care avea drept scop principal promovarea conceptului de marketing, atât pe piaţa internă (în fapt,o subtilă erezie într-o economie planificată…), cât şi pe piaţa externă (ceea ce era un proces mai firesc de implementat)… La sfârşitul anilor 70, AROMAR avea filiale în aproape jumătate din judeţele ţării… În anii 80 (eu plecasem deja din ţară), câţiva consilieri ai conducerii comuniste şi-au dat seama de pericolul conceptului de marketing pentru economia planificată, şi asociaţia a fost trecută pe linie moartă…

În Australia, desigur, prin natura lucrurilor, nu am mai putut reprezenta direct România… Totuşi… Dat fiind că în multe din organizaţiile la care am lucrat, eram singurul salariat de origine română, vrând–nevrând, am fost un mic reprezentant al naţiunii române în acel loc de muncă, un punct de reper pentru imaginea pe care ceilalți colegi şi-o făceau despre România… Am predat la toate nivelele de învățământ superior (TAFE, under-graduate și post-graduate) și am luat un doctorat în Economie înternațională de la RMIT (Royal Melbourne Institute of Technology University). Am predat în cursuri de scurtă durată în China, timp de 9 ani, și în Danemarca timp de 4 veri… Îndrăznesc să cred că am lăsat o impresie bună şi am avut contribuţia mea modestă  la o imagine pozitivă asupra naţiunii române…

Din nou, pe plan extra-profesional, am avut onoarea şi plăcerea de a iniţia alături de un grup de români entuziaşti un program românesc la Staţia de Radio etnică 3ZZZ, care operează şi astăzi după 25 de ani de activitate.

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

J.G.: Mulţi bani?… Încă din primul an de rezidenţă în Australia, am realizat că în calitate de salariat în orice organizaţie publică sau privată, la orice nivel de salariu, şi chiar în calitate de întreprinzător particular pe cont propriu, nu este posibil ca încă de la prima generaţie, să devii ceea ce se numeşte… putred de BOGAT… Bogăţiile unor familii australiene s-au acumulat, în general, în decurs de generaţii… (Lucrurile stau poate ceva mai diferit în America, unde procesul de capitalizare este mai accelerat şi poate genera milionari în perioade mai scurte, de cca 20 de ani …).

Dar chiar discutând la modul ipotetic, ce aş face dacă aş avea mulţi bani, cred că priorităţile oricărei ţări în curs de dezvoltare ca România se află în domeniul educaţiei-învăţământului şi sănătăţii… Probabil că aş lansa o fundaţie sau aş face donaţii pentru sprijinirea unor organizaţii în unul din sau în ambele domenii…

B.T.: Credeţi că românii care au emigrat în Australia după 89, sunt diferiţi de promoţia d-vs de la începutul anilor 1980 sau de imigranţii mai vechi, în materie de (să-l numim aşa)… Românism?

J.G.: Românii sunt români… Dar ceea ce cred că îi deosebeşte şi diferenţiază este nivelul de educaţie din familie şi din şcoală… Precum şi efortul personal de auto-educaţie… A mai diferit și contextul istoric în care a avut loc emigrarea românească…

Cred că Românii emigraţi imediat după război au fost o generaţie patriarhală, provenită din diverse regiuni ale ţării, în general cu mai puţină şcoală. Ei respectau sărbătorile şi tradiţiile româneşti; de multe ori în cadrul unor agape comunitare… Duceau dorul de ţară fără a-şi permite mai deloc să o revadă… Urau instinctiv regimul comunist, fără a fi fost prea bine informaţi de ce se întâmpla în ţară sau în lume.

Generaţia următoare, din anii 1970 a fost o generaţie mai pestriţă… Imigraţia din România era mai rară, cu fugari din regimul comunist, care fie au trecut graniţa pe jos sau înot prin Dunăre în Iugoslavia, sau, mai puţini, cu viză turistică, via lagărele din Austria, Italia sau Germania… Unii au venit prin căsătorie sau prin reunirea familiei… Această generaţie cunoştea bine racilele sistemului comunist, dinăuntrul lui…

O minoritate dintre aceştia  au încercat să pactizeze şi să colaboreze cu organele de partid şi de stat din ţară în schimbul unui tratament favorabil, pentru ei, sau pentru rude apropiate…

La sfârşitul anilor 70,  a venit un val al celor eliberaţi din închisorile comuniste cu paşapoarte de apatrizi care s-au dat drept disidenţi politici, iar o parte dintre aceştia s-au dedat la activităţi ilegale în Melbourne, aruncând o lumină negativă asupra întregii comunităţi româneşti…

Organizaţiile româneşti erau destul de izolate, fărămiţate, în concurenţă pentru adepţi… Nu vorbesc aici de organizaţiile cu caracter religios (baptiste, penticostale sau ortodoxe) care au avut o anumită constanţă şi soliditate în ansamblul comunităţii româneşti, fără a depăşi, însă, caracterul parohial.

Înăsprirea regimului comunist din România, la începutul anilor ’80, a condus, însă, la un fenomen interesant… Anume, o radicalizare a atitudinii şi activităţilor unor organizaţii româneşti mai vechi, ca Asociaţia Românilor din Victoria, cât şi a unor organizaţii mai noi ca Grupul Român Radio de pe lângă Staţia 3zzz, şi cel al Bisericii Ortodoxe Române Libere…

Dacă mă refer, în special, la Grupul Radio Român, activitatea acestuia s-a extins în afara funcţiilor de informare propriu zisă (în mare cerere la acel moment) şi divertisment la sprijinirea unor manifestări împotriva regimului din România şi la o activitate de lobbying pe lângă guvernul Victorian şi Federal în probleme de imigrare a Românilor din lagăre din Europa, în special Ungaria… Cred că tumultul evenimentelor din decembrie 1989 şi din perioada imediat următoare, a avut darul de a propulsa activitatea Grupului Radio Român la un nivel fără precedent de ROMÂNISM, şi de neegalat până în prezent în comunitatea românească din Melbourne… Şi nu o spun ca o laudă de sine a unuia implicat direct în activităţile de la acea dată…

B.T.: Dar nu ne-aţi spus încă nimic despre imigranţii români de după 1989…

J.G.: Imigraţia românească din perioada post-comunistă diferă, cred, destul de substanţial de imigraţia pre-1989… Imigraţia din perioada comunistă, în bună parte  sub emblema generică de azil politic se făcea mai uşor, pe baza unor criterii mai generale şi mai puţin selective…

După 1989, a dispărut categoria de refugiat politic, imigraţia s-a făcut pe “puncte”, pe baza unor teste şi criterii legate direct de cererea de profesii şi meserii de pe piaţa muncii din Australia… Din aceste motive, calitatea medie a imigranților români din post-comunism este în general mai ridicată decât aceea din perioada comunistă… Media de vârstă este mai scăzută… Necesitatea încadrării în societatea australiană a devenit mai presantă, pentru că noii imigranţi nu beneficiază o anumită perioadă de ajutoare sociale… Obiectivele strict materiale sunt prioritare (e.g. obţinerea unui job şi menţinerea lui pentru plata unor împrumuturi bancare pentru cumpărarea unei locuinţe şi altor bunuri casnice strict necesare)…

B.T.:  Deci am putea conchide că noii veniţi au motive bine justificate pentru implicarea mai redusă în activităţi comunitare româneşti, fără să denote neapărat un nivel mai redus de Românism?

J.G.: Cred că Da… Cum am spus, imigranţii români  post -1989 suferă – cel puţin în primii ani mai multă presiune în viața personală și profesională,  şi, în același timp, beneficiază de mai puţin sprijin din partea guvernului australian.

Pentru testarea Românismului lor ar fi nevoie de nişte evenimente neobişnuite, comparabile celor din 1989… În absenţa unor asemenea evenimente, imigranţii români noi veniţi au ca prioritate integrarea în societatea australiană…

Desigur, treptat, pe măsura integrării lor în societatea în care şi-au ales să trăiască, ar fi de dorit ca noii imigranţi să acorde sprijin şi unor activităţi comunitare româneşti… Grupul Radio Român îi aşteaptă cu braţele deschise.

B.T.: Puțin într-o altă ordine de idei… Luând în considerare puternicul fenomen de emigrare din România și integrarea crescândă pe plan economic și politic a Romaniei în UE, v-aș ruga să ne faceți o predicție referitor la viitorul limbii române, existând unele temeri că limba română se va dizolva și/sau va fi absorbită încetul cu încetul în romgleză, germană, franceză, și se va retrage la țară sau va dispare.

J.G.: Dacă vorbim de copiii migranților români în diverse părți ale lumii, fie Europa, America de Nord, sau Australia, responsabilitatea păstrării limbii române stă în sarcina părinților, și, în secundar, a organizațiilor românești din respectivele comunități prin organizarea de cursuri în limba română în școli, programe radio și televiziune în limba română etc… În ceea ce privește procesul integrării României în Europa, nu cred că limba Română se va pierde datorită acestui proces…

În Europa, naționalismul are tradiții istorice puternice, cu simpatii și adversități care s-au propagat și menținut din timpuri de demult… Limba este un element puternic al naționalismului, de care națiunile membre sunt atașate profund… Organismele Uniunii Europene sunt conștiente de această realitate și, pe de o parte, combat fenomenele de naționalism excesiv, pe de alta, promovează o politică multi-lingvistică… În prezent, UE sprijină în mod declarat politica comunicării în 24 de limbi oficiale, cu fiecare limbă în parte bucurându-se de un statut egal… Prin politica lingvistică, Uniunea Europeană încearcă să unească națiile membre, chiar dacă unele au fost dezbinate de-a lungul istoriei… Cetățenii țărilor membre EU pot utiliza oricare din cele 24 de limbi oficiale în comunicările lor cu organismele comunitare… Iar noi țări membre vor adăuga noi limbi oficiale ale EU… Sigur că în materie de traduceri, politica multilingvistică a UE reprezintă un mic coșmar administrativ, dar aceasta este o consecință acceptată în mod deliberat de conducerea UE, independent de costurile ei. 

B.T.: Vă mulțumesc și s-auzim numai de bine !