Cuvânt și iubire

După publicarea evenimentului de la minele de uraniu din Ciudanoviţa în care într-o noapte şi-au pierdut viaţa 11 mineri, în cartea mea intitulată “În două lumi“  au început să apară după lecturarea ei, copiii celor răpuşi ca să aducă lumină în jurul acelor zile şi a urmărilor suferite de ei. Domnul Chişe, unul din veteranii locurilor l-a găsit pe Cuşu Pavel, fiul unuia dintre minerii care au murit în acel accident, ca să comemorăm momentul şi să-i facem o încheiere creştinească.

 

 

 

Ben Todică : Bine v-am găsit fraţilor ! Aţi ajuns?

Cuşu Pavel: Acuma am venit din Timişoara, m-am lăsat definitiv şi mi-a zis nea Chiş de tine. Sunt vreo 34 de ani de când nu ne-am văzut, din ’80 sau din ’81 când ai plecat tu, nu?

B.T.: În ’79

C.P.: A, da, în ’79. Eu ştiu că ultima lucrare pe care am făcut-o cu tine era capra aia de derulat cablu electric, dacă îţi aminteşti. Ţi-aminteşti?

B.T.: Da, da, da…

C.P.: Măi, da ne vezi?

B.T.: Vă văd foarte bine, extraordinar de bine vă văd.

C.P.: Noi nu te vedem pe tine.

B.T.: Voi nu mă vedeţi? Păi trebuie să setezi, să te duci la tine la skype, la call şi te duci în jos şi ajungi la video şi te duci pe săgeată la video şi apoi la video settings şi trebuie să setezi calculatorul să prindă camera mea.

C.P.: Măi, acum, cum să-ţi spun eu ţie, ca să mă mai bag eu acolo acuma…

B.T.: Bine, nu te mai băga. Bine că eu vreau să vă văd pe voi. Pune o poză cu mine acolo că e în regulă.

Toti râd.

B.T.: Da, pentru că pe mine mă vedeţi mai des prin filme, dar eu nu vă văd pe voi.

C.P.: Nu ne mai vezi?

B.T.: Ba, acuma vă văd foarte bine, dar nu aşa de des, ci numai acuma cu camera şi pe Cuşu nu l-am văzut din ’79 sau aşa prin video-urile pe care le-am făcut eu, ca filmul ăla din ’74 pe care l-am făcut cu el la restaurant, “La Răscruce“, sau cum trecea prin faţa băii miniere din Ciudanoviţa.

C.P.: A fost scos un mic filmuleţ făcut la răscruce, nu am putut să aflu cine a făcut filmul şi cu ce ocazie a fost răscrucea aceea în ’74?

B.T.: Păi, atunci am făcut filmul pentru că Exploatarea minieră din Banat sărbătorea 25 de ani de existenţă şi mi s-a cerut de la “direcţie“ să fac un film documentar alb negru despre exploatarea minieră. Şi era o secvenţă despre felul cum îşi petrec muncitorii timpul liber.

C.P.: N-am putut să fac legătura. Îl ştiu doar pe Vasilică din cei doi, cu care stăm la masă şi bem o bere, mâncăm ceva şi nu ştiu cine sunt ăia. Îţi dai seama…

B.T.: I-ai uitat, i-ai uitat.

C.P.: Sigur, precis că-s de la Bucureşti ăia, dacă zici că evenimentul a avut scopul ăsta – 25 de ani de minerit.

B.T.: Şi-acuma tu ce faci, care e situaţia ta?

C.P .: Dragul meu, am lucrat după ce am ieşit la pensie de la mină în 1992, am mai lucrat încă 3 ani, am zis ca să salvăm “Puţul 5“, m-am reîntors în ’94 până în 1997 când şandramaua a picat, cum se vede şi azi… Şi apoi, m-am angajat în echipa de restaurare la Teatru Mic, Teatrul Mihai Eminescu din Oraviţa… şi am lucrat 16 ani acolo, Mai veneam prin Oraviţa, dar mai rar, şi acum m-am localizat definitiv aici.

B.T.: Vă văd pe amândoi foarte bine, nu vă faceţi probleme, stai aproape de calculator ca să te aud bine, asta-i mult mai important.

C.P.: M-am stabilit aici în Oraviţa, N-am reuşit să-mi cumpăr ceva în Timişoara, îmi trebuia mulţi bani. Am avut şi mai multe probleme cu căsniciile, astea m-au dat înapoi, dar nu m-am lăsat până la urmă, mi-am revenit. Acum mă taxează vârsta, am îmbătrânit.

B.T.: Asta se întâmplă cu noi toţi, numai Nicu Chişe o duce cel mai bine, el stă ca un băiat tânăr, vânjos, în cabină, viaţă de şofer…, ştii? El n-a lucrat în subteran!

C.P.: Da, domnule, trăsăturile şi le-a păstrat, el s-a păstrat, are el un secret. Tu când mai vii în ţară?

B.T. : Da, şi e şi viguros. Nu m-am decis încă când voi veni. Deocamdată nu este un motiv bine închegat ca să vin în ţară, că e distanţa mare şi costă mult. Dacă nu se justifică aşa de bine venirea asta este cam greu în perioada asta grea când nu prea se găseşte de muncă să investeşti bani atât de mulţi, ştii? Că înainte, când erau mama şi tata era în regulă, dar acum dacă ei nu mai sunt, e cam greu să te hotărăşti să pleci la un asemenea drum, când mai multe neamuri am acuma în China decât în România.

C.P.: Cu timpul, n-o să mai ai nicio motivaţie să vii încoace. Nu mai ai la cine.

B.T.: Da, motivaţia este, dar e vorba de bani mulţi şi de distanţă, plus de asta sunt problemele care le aveţi în Europa, mi-e cam frică să mă aventurez pe-acolo cu nesiguranţa care circulă prin Europa.

Sună telefonul lui Ben vorbeşte în limba engleză.

Bine, hai să revenim la discuţie. Deci, care e situaţia ta acuma? Eşti pensionar şi unde locuieşti?

C.P.: Tot acolo unde am stat, lângă căminul tineretului, de 31 de ani m-am mutat acolo, mi-am renovat apartamentul şi discut cu domnul Chişe ce-i de făcut în Oraviţa că este un oraş pierdut. Chiar nu sunt mulţumit că am ales zona gării, puteam să mă ocup de-o casă, dacă tot mă leagă de Oraviţa asta copilăria mea, de realizarea mea profesională, dar acum spre bătrâneţe, constat că n-am ce să fac aicea, nu mă pot implica în nimic aici că nu merită. Mulţi au pierit, mulţi au plecat, mulţi nu vor să facă nimic şi constat că este un oraş mort.

B.T.: Eu credeam că tu, care ai fost din Jitin te-ai retras acolo unde a fost casa bătrânilor.

C.P.: Da, dar vezi, mulţi au pierit, eu am pierdut legătura cu cei rămaşi, nu mai am rude acolo, doar nişte colegi care au lucrat la mină, în rest…

B.T.: Casa nu mai există?

C.P.: Au fost nişte probleme…, nu prea aveam legătură materială cu Jitinul, doar spirituală.

B.T.: Ok. Hai să începem cu copilăria, că noi doi eram copii care aveam trotinete şi mergeam cu ele la tine, la Jitin, la tine acasă. Mai ţii minte? Eu, cu Nicolae Pleşa şi alţi câţiva mergeam la tine la Jitin, frigeam, coceam cartofi, una, alta. Mergeam pe drumul ăla pietruit, cu gropi. Hai să începem amintirile din copilărie. Cum ai ajuns de la Jitin la Ciudanoviţa?

C.P.: Extraordinar, ce multe îţi aminteşti! Era o nebunie atunci cu trotinetele, că eram săraci şi trebuia să le facem noi că nu se găseau de cumpărat. Asta a fost nebunia noastră cu Jitinul.

B.T.: Mai ţii minte că mi-am făcut trotinetă cu ataş din cutie de marmeladă?

C.P.: Ne-am lăsat şi traşi de motorete… acele trotinete la care veşnic se rupeau spiţele… În fine, a fost o copilărie frumoasă, cu problemele de atunci, specifice anilor ‘62. Am fost vecini de bloc. Păi ce aveam acolo la Jitin… Când s-au luat părinţii mei, la tata i-a murit soţia, la mama soţul şi fiecare avea trei copii, eu am rezultat accidental la 43 de ani ai mamei. Atunci când a fost colectivizarea în ‘54, tata nu prea a fost de acord cu colectivizarea şi a trebuit să vină la mină, şi-au ajuns în şantier. După aceea noi ne-am cunoscut. Copilăria mea a început la Jitin şi a continuat la Ciudanoviţa, pe şantier.

B.T.: Da, stăteai la prima scară şi eu stăteam la scara a treia.

C.P.: Unde stătea Turturea, dacă ţi-l mai aminteşti.

B.T.: Da, da. Şi tu mergeai la şcoala generală cu noi, nu ?

C.P.: Da am mers şi în Jitin, şi în Ciudanoviţa. Depinde cum era vremea. Ai mei se duceau vara la Jitin şi iarna eram în şantier, la blocul A. Când a murit tata eram la Blocul A şi vara urma să mergem la Jitin.

B.T.: Tu îţi mai aduci aminte ce profesori aveai la şcoala generală la Ciudanoviţa ?

C.P.: În primul rând era profesorul Sperlea Dorel, profesor de istorie, care a fost director, după aia profesoara Surulescu, profesor de limba rusă şi matematică, profesorul de educaţie fizică… nu mi-l mai amintesc.

B.T.: Dogaru.

C.P: Da, Dogaru, uite că-ţi aminteşti tu, apoi a fost soţia celui de la casa albă care lucra la serviciul personal, înginerul Ştefănescu…

B.T.: Da, da, doamna Ştefănescu. Îţi aduci aminte, ceva momente frumoase din timpul şcolii generale? Clipe sau întâmplări mai dragi, aventuri, ce ţi-au rămas în minte din şcoala aia?

C.P.: Ştiu că am fost prima generaţie de 8 clase când s-a inaugurat şcoala din Ciudanoviţa, deci eu am fost prima generaţie care a inaugurat-o şi prima generaţie care am absolvit 8 clase. Atunci a început cu 8 clase şcoala generală.

B.T.: Mai ţii minte în ce an a fost?

C.P.: Da, în 1965, când am dat şi capacitatea în vară, la vreo 12 materii.

B.T.: Hai să trecem la momentul accidentului de la mină! Reculegem momentul când ai aflat vestea accidentului. Erai acasă, dormeai, cum ai aflat despre accident? Că am înţeles că tatăl tău a murit atunci.

C.P.: Da, nenorocirea s-a întâmplat în schimbul trei. Era la revizie…

B.T.: Da, şi tata a lucrat la revizie.

C.P.: Tata era pe partea orizontală, întreţinea calea ferată, era într-o echipă de întreţinere. Îmi amintesc, tatăl tău, domnul Todică, fie iertat, era cu revizia puţurilor. Dimineaţa, pe la ora zece am aflat vestea asta tristă. Noaptea a avut loc incendiu şi au murit 11 oameni. Nu erau toţi din aceeaşi brigadă, erau şi sondori. Când am primit vestea, eram nelămuriţi, nu ştiam exact, au murit, n-au murit. Eu fiind copil, aveam 11 ani atunci, n-am prea realizat lucrul ăsta, dar mi-am dat seama abia a doua zi când a venit un elicopter de la Bucureşti, de la Ministerul muncii (nu mai ştiu cine era la minister) şi au aterizat acolo pe Golgota. Eu m-am dus cu o grămadă de copii să vedem elicopterul că nu mai văzusem până atunci. Abia a doua, a treia am început să realizez că într-adevăr s-a produs tragedia şi atunci eu şi mama am plecat la Jitin, acolo l-or adus şi a fost înmormântat. Nu se mai cunoaşte mormântul lui… După două luni moare şi mama. S-a necăjit, a suferit, rămăsesem doar eu cu ea, şi până la urmă am rămas orfan, a murit şi ea în acelaşi an, la diferenţă de două luni.

B.T.: Cine a avut grijă de tine?

C.P.: Voinea, el mi-a devenit tutore. Cel care repara televizoarele şi radiourile la vremea aceea.

B.T.: Voinea bătrânul sau tânărul?

C.P.: Voinea Gheorghe, fratele după mamă. Mama a dat indicaţii.

B.T.: Care făcea şi pe operatorul la cinematograf?

C.P.: Exact. Aa, nu, ăla era Ghiţă, nepotul nostru era Şi eu sunt unchiul lui. Culmea era că unchiul era mai mic decât nepotul.

B.T.: Aha…

C.P.: Din cauză că m-am născut târziu, al şaptelea copil, rezultat în căsnicia a doi părinţi care aveau fiecare la rândul lui câte trei copii.

B.T.: Ce s-a  întâmplat cu ceilalţi copii, fraţii tăi?

C.P.: Nu mai sunt în viaţă, sunt singurul supravieţuitor care am rămas. Erau bătrâni faţă de mine, era diferenţă între mine şi ei de 15-16 ani. Nu mai am pe nimeni.

B.T.: Bine, asta acum, dar atunci când au murit părinţii tăi, ce s-a întâmplat cu ei? Erau totuşi tineri, nu? Sau, ei aveau deja meserii?

C.P.: Eu am avut tutore pe Voinea şi ne-am mutat din Ciudanoviţa la Oraviţa, în 1965. Eu, între timp m-am apucat de Şcoala de arte şi meserii la Anina, profesională de trei ani, n-a vrut să mă dea la liceu. Încă nu primisem pensia după tată şi nu avea cine să mă întreţină. Era şi varianta să ajung la casa de copii… a fost nasol… Şi pe urmă am ajuns la Anina, norocul meu a fost cu căminul de acolo, cum era pe vremea aceea, la şcoala profesională îţi asigura masă şi cazare. După aia, am ajuns să lucrez la Lişava  ca electrician, după aia la sectorul Ciudanoviţa. Fiind din Oraviţa, m-am căsătorit, între timp m-am apucat de liceu, mi-am făcut liceul şi m-am dus la Şcoala tehnică la Baia Mare în anii 1975-’76. După aceea am luat prin concurs un post de tehnician energetic şi atunci ne-am cunoscut, am fost şi colegi la mină. Eram maistru energetic atunci la vremea aia, în ’76 şi am lucrat împreună până în 79, când tu ai plecat.

B.T.: Pe tine când te-a luat Voinea la el, el repara televizoare, eu ca şi copil am copilărit pe sub masa lui când repara televizoare şi de la el am prins microbul ăsta de radio cu rezistenţă, cu lămpi, cu una, alta. Tu cum nu te-ai lăsat tentat să repari aparate?

C.P.: Nu, eu m-am ocupat de electronică industrială şi de electrică grea, care ţine de amperaj, de mii de amperi…

B.T.: Nu ţi-a plăcut radio când erai copil, nu?

C.P.: Ştiu că am avut nişte conflicte cu el, a luat-o şi el razna,  nu prea am fost apropiaţi. Am fost nevoit să mă schimb spre electromecanica de mare voltaj, şi m-am ocupat şi de Timişoara, Am ajuns să lucrez până la 110.000 de volţi, deci tot în energetică, dar la cea de înaltă tensiune…. Am abandonat radiotehnica, cum ar veni.

B.T.: Dar când erai la Voinea, avea şi el copii?

C.P.: Da, are o fată şi-un băiat. Mai ţinem legătura.

B.T.: Erau mai mari ca tine?

C.P.: Nu, nu, ei sunt mai mici, sunt 14 ani diferenţă între noi.

B.T.: Deci, lui nu prea i-a plăcut de tine, nu te-a avut aşa la suflet, erai ca un băiat vitreg, cum ar veni…

C.P.: Eram fraţi după mamă, avea o fire dificilă, nu prea era un bun pedagog, nu prea am simţit căldura părintească de la el. Cu Zoriţa, cu tuşica m-am înţeles, ea m-a salvat până la urmă, soţia lui, cumnată-mea. Trăieşte şi acum, are 77 de ani. Zoriţa a lucrat la cantină, a fost bucătăreasă.

B.T.: Da, o ştiu foarte bine. Eu i-am iubit pe-amândoi pentru că eram copil şi eram fascinat de radio. Dar tu, ai făcut profesionala de electrician la Anina?

C.P.: Da, electrician de mină.

B.T.: Ai lucrat în mină, dar cum ai ajuns să mergi la şcoala de maiştri?

C.P.: La Anina n-am lucrat la mină pentru că eram încă minor. Am lucrat la suprafaţă, la Lişava, greu m-au convins să intru în mină. Urmând liceu, eu vroiam să am timp liber şi prima dată am ocupat un post de ventilatorist şi după aceea văzând eu că am profesională şi mă pricep la  locomotive Diesel electrice, nu m-or lăsat acolo, m-or dus în echipa de montaj. După aceea am ajuns să montez cu Topală maşini de extracţie şi alte chestii care ţineau de ultima generaţie a tehnicii ruseşti la vremea respectivă. Asta, în anii 1981. A fost apogeul meu pe linie energetică.

B.T.: Tu mai ţii minte cam câţi kilometri de cale ferată şi de lini electrice sunt în subteran la Lişava, la locomotivele alea care erau toate orizonturile, cam câţi kilometri ar fi?

C.P.: În orice caz, pot să-ţi spun că aveam în discuţie în diferite şedinţe la vrea respectivă, atâta electricitate aveam noi în subteran cât n-avea oraşul Oraviţa la suprafaţă. Deci, imaginează-ţi că aici cuprinde mina Ciudanoviţa, Lişava, Răpşagu, 10 bis… La un moment dat, cu “Puţul 5“, ambiţia lor a fost ca să ajungă al doilea puţ din Europa. Să se ajungă la 1000 de metri adâncime. După aia m-am reîntors la mină că am zis să le punem pe picioare. Deci 1000 de metri adâncime  ar fi avut puţul ăsta şi ar fi avut sus în turlă două motoare de acţionare a moletei de 1 megawat putere motorul. Deci, 1000 de kilowaţi în dreapta, 1000 de kilowaţi în stânga acţionate la tensiunea de 6000 de volţi, Deci, asta a fost  premieră, mă rog, cu megalomania cum se practica atunci, dar au tras linie de înaltă tensiune până acolo unde era halta la Lişava, unde era o staţie specială la înaltă tensiune, 110 mii volţi la 6000 numai pentru acest puţ.

B.T.: Tu mai ţii minte cu ce viteză se încărcau vagoanele în colivie şi în cât timp ajungea transportul de jos până la suprafaţă, cât dura transportul?

C.P.: În primul rând era aşa, n-aveai voie să mergi mai mult de 8 metri pe secundă la transport de personal, iar la transport de materiale, erau 11 metri pe secundă. Şi-atuncea, Puţul 5 n-a apucat să fie pus în folosinţă, i-a prins revoluţia la minus 400, deci cu el ajungea la minus 600 de metri sub nivelul mării.

B.T.: Câte vagoane se încărcau într-o colivie? Două sau patru?

C.P.: Într-o colivie se încărcau 2 vagoane în varianta Ciudanovia, la Lişava,  4 vagoane, asta la vremea respectivă. Iar dacă s-ar fi pus Puţul 5 ar fi fost 6 vagoane, pe 3 etaje, puse două câte două pe etaj.

B.T.: Ai idee cam câte locomotive erau în subteran, în toate minele astea? Că la fiecare orizont erau câte două sau patru.

C.P.: Ei, în orice caz, noi la Ciudanoviţa eram dotaţi cu locomotive electrice, din astea cu baterii. Şi aveam la vremea aia vreo 11 locomotive, cu rezerve vreo 20. Ce ţinea de Ciudanoviţa. Mai târziu s-au băgat locomotive Diesel, din astea specifice diametrului galeriei. Prima dată s-au băgat la Lişava pentru că acolo erau galeriile mai mari şi extracţia era mai mare, mai masivă.

B.T.: Câte orizonturi erau la Ciudanoviţa?

C.P.: Erau patru orizonturi la Puţul Orb şi un alt orizont, al treilea… s-a deschis încoace mai devreme…, Puţul 333/330. La Puţul 1, unde s-a întâmplat nenorocirea, erau 2 la vremea aia, sus şi jos, că restul erau exploatate de ruşi. Apoi s-au întins la Puţul 1 orb, unde am montat maşina aia de extracţie.

B.T.: Tu mai ţii minte de magistralele care au fost făcute între Ciudanoviţa şi Lişava, câte au fost?

C.P.: Magistrala aia…, faimoasa magistrală de la orizontul 60, care lega Ciudanoviţa de Lişava, acolo unde inginerul Boncoi, fostul director, a fost topograf la vremea aia, atât de bine a condus lucrările încât a fost diferenţă de vreo 30 de centimetri între lucrarea care a plecat de la Ciudanoviţa, şi cea de la Lişava. Erau două brigăzi, una a plecat de la Ciudanoviţa şi cealaltă de la Lişava şi s-au întâlnit undeva deasupra lui 10 bis.

B.T.: Ce lungime avea magistrala?

C.P.: Avea cam vreo 6 kilometri. În linie dreaptă…

B.T.: Toată electrificată, cu lumini ca pe boulevard.

C.P.: Era Diesel Electrică atunci, era noutatea asta că trebuia să facă legătura între două mine şi era mai mult o magistrală de legătură între cele două mine, nu să se facă extracţie pe-acolo, scopul a fost ăsta, Puţul 5, ăsta era viitorul anilor ‘89. Rezervele care le mai aveam acuma era sub formă de trunchi de con şi sunt în zona 10 bis. Acolo sunt rezervele. Ei, sunt multe de povestit!  Din câte ştiu ca energetic, dar cei din alte domenii poate nu ştiu prea multe.

B.T.: Sigur că minele astea erau şi un punct strategic militar, în caz de război nuclear putea să fie folosit pentru adăpostul populaţiei.

C.P.: Nu era ca un metrou, dar, ca orice mină, poţi să aduci lumea, dar închipuieşte-ţi că dacă aduci lumea la un cataclism, pe cine să ascunzi în mină? Hai că-i luai pe cei din Ciudanovita că erau aproape, dar ce făceai cu orăviţenii la 13, respectiv19 km? Nu era conceput ca un refugiu din ăsta. Noi am avut şi Sasca, am avut şi Ciclova…, unde se perindau oamenii ca să scape de radiaţii. O perioadă, o lună, două lucrau acolo, apoi îi aducea înapoi la uraniu ca să nu încasezi uraniul ăla, să nu te iradiezi prea tare.

B.T.: Dacă privim harta unui oraş şi vedem câte străzi şi străduţe are, cam câte străzi şi străduţe ar fi în subteran, în toate galeriile şi nişele alea, în toate suitoarele alea? Ar fi 2, 3 oraşe de străduţe în subteran, la toate orizonturile alea?

C.P.: Acuma la forma lor de galerie, poţi să le spui străduţe, dar redus la o scară, e mult prea pretenţios. Nu, nu chiar la nivel de oraş, pentru că nu erau lungimi aşa de mari,

B.T.: Nu ca lungimi ci ca număr, adunându-le şi pe cele închise de pe vremea ruşilor şi până acum.

C.P.: Aşa da. Poţi să depăţeşti numărul de străzi. Minele astea au fost exploatate intens, ruşii vroiau să ia cât mai mult uraniu de la noi ca despăgubire de război, timp de 20 de ani. Până în ’66 uraniu se ducea la ei, la ruşi. Din ’66 până în ’81 s-a dus la Haldă (depozitat loca,l sub formă de dealuri imense şi apoi acoperite cu un strat de beton ca protecţie împotriva ploilor care spălau uraniul şi-l cărau înapoi în pământ sau în mediul înconjurător). Ei, şi din ’81 până în ’85 s-a expediat la Braşov, la Feldioara. Era o variantă interesantă, se poate discuta şi asta. Noi nu am ales tehnica rusească de îmbunătăţire a uraniului nostru cu izotopi radioactivi de la ruşi, cum o practicau ruşii, şi culmea este că am avut oameni deştepţi şi atuncea şi am folosit tehnica Candu canadiană (România este singura ţară din Europa care produce în prezent combustibil nuclear pentru centrale nuclearo-electrice de tip CANDU.) şi culmea, era o mare premieră la vremea respectivă, o ţară socialistă să facă o combinaţie cu o ţară capitalistă şi uite, acum dovada, că la noi funcţionează şi acuma reactoarele de la Cernavodă cu uraniul ăla de la Ciudanoviţa, de la Lişava. Dar, repet, tehnica nu-i rusească, e canadiană şi ne batem capul acuma să facem grupul 3, 4, reactorul 3, 4, avem specialişti, dar n-avem bani. E vorba să vină chinezi. Culmea e că noi ar fi trebuit să avem deja grupul 7 încă de pe vremea lui Ceauşescu, dar l-a pus dracu să facă termocentrala de la Crivina, pe care au dat-o la fier vechi. Sunt multe chestii, că nici nu mă pricep să ţi le povestesc cât le ştiu şi eu. Sunt nişte cursuri în domeniu făcute pe la Braşov, noi am putea multe să discutăm, dar mi-e teamă că fiind înregistrat să nu spun şi prostii, care …

B.T.: Poţi să spui că nu mai este partidul comunist ca să te bage la puşcărie, iar pe ăştia din ziua de azi nu-i interesează ce spui tu, despre ce-a fost.

C.P.: Acuma e şi mai rău ca atunci. Dar nu despre asta e vorba, poate nu dau eu nişte date exacte şi te iei după ele, nici eu n-am un scenariu aşa…

B.T.: E vreo speranţă să se deschidă mina, s-o exploateze?

C.P.: Păi, nu ştiu, eu acuma am revenit în Oraviţa de la Timişoara. Crede-mă că dacă mâine s-ar deschide mina, aş fi primul care m-aş duce acolo, tot legat de Puţul 5, să ajungem la 1000 de metri. Rezerve avem de uraniu, dar e greu de scos de acolo cu metode clasice. Cu colivii, nu prea mai ţine figura. Sunt azi în vest proceduri noi care diluiaza uraniul în adâncuri şi îl scoate la suprafaţă sub formă lichida. Problema e că există pericolul de contaminare prin scurgerea acestui lichid pe sub pământ în locuri nedorite, suferind şi noi şi vecinii noştri. Sunt lucruri care ţin de tehnologie. Clasic nu se mai pune nimeni să mai scoată, ci îl dizolvă în adâncuri şi-l scoate sub formă de apă, cu un PH ridicat radioactiv şi atunci îl tratează chimic. Nu mai e de scos cu vagoane, cu dinamită …

B.T.: Păi nu, că americani au altă tehnologie, ei vin şi-ţi mută dealurile complet, nu mai fac puţuri, nu mai fac galerii, vin cu maşini mari şi mută tot şi ia direct din pâmânt. Am lucrat şi eu cu inginerul Topală şi mi-a fost şi mie drag. Ce poţi să-mi povesteşti despre inginerul Iulian Topală? Că ţi-a fost şi ţie drag.

C.P.: Eu am avut conflicte cu Ţunea (şeful lui Cuşu de atunci), că m-am combinat cu Topală ca să mă dea la maşini de extracţie. Cu Topală a fost un succes, chiar era şi un film ”Şi totuşi se poate” sau ”Bătălia Caiacului”.

B.T: …variaţii şi remontări din filmul meu “Primii PAŞI“…,

C.P.: …era un mare curaj la vreme aia, când noi am avut îndrăzneala să montăm o maşină rusească, care să meargă fără asistenţa lor, pentru că noi n-am vrut să vină asistenţă rusească, ingineri mecanici ruşi. Erau anumite secrete şi nu vroiam să le ştie ruşii, şi-atunci bătaia de cap a picat pe el şi pe mine (eu din punct de vedere energetic). Ţunea, pe partea cealaltă mi-a băgat beţe în roate, dar totuşi m-am descurcat. Iulian a murit destul de tânăr la 52 de ani sau 53. Sunt multe de spus de Topală. M-am regăsit cu el în Timişoara, cu el si cu Nariţa, pentru că eu i-am adus pe Nariţa şi pe Opriş. Împreună am vrut să facem ceva în Timişoara, dar el a murit şi ăştia au revenit înapoi în Oraviţa şi eu am rămas în continuare la altă firmă în Timişoara unde m-am ocupat de hale industriale, staţii de înaltă tensiune la diferite depozite naţionale şi internaţionale care s-au făcut – Kaufland, Lindler care au venit în România, Fabrica de piese de schimb Airbus la Braşov. Acolo am făcut o staţie de transformare. Noi cu nemţii acolo facem piese de schimb pentru cele mai mari avioane din lume. Ambiţia Airbusului este să facă avioane de o mie de locuri, dublu etajat şi uite, noi românii, acolo la Ghimbav facem piese de schimb pentru ăştia şi eu am avut ocazia să mă ocup acolo de înaltă tensiune. Multe pot să spun din lucrările mele de referinţă care au reprezentat priceperea mea în energetică. A fost o continuitate a mea, cu care am plecat de aici de la Oraviţa, de la mină. Aici am învăţat multe şi m-au ajutat mult.

N.C. : S-a terminat bateria.  (Pentru legatură internet Nicu Chişe şi Cuşu Pavel au trebuit să umble printre clădirile oraşului Oraviţa pentru a prinde un semnal mai bun de legatură cu Australia. Calculatorul fiind pe baterie şi-a consumat repede curentul şi a trebuit să intrerupem interviul.) Trebuie să închidem.

B.T.: Vă iubesc pe toţi ca pe nişte fraţi.

C.P.: Te cred. Şi noi te iubim. Eu sunt foarte emoţionat, acum după treizeci şi patru de ani de când nu ne-am văzut.

B.T.: Vă iubesc mult şi vă mulţumesc. Doamne ajută!

C.P.: Doamne ajută!

Ben Todică

Melbourne,  Australia