Cuvânt și iubire

 

Maica Teodosia – Zorica Laţcu-singura Icoană feminină a Gândirii româneşti-ortodoxe şi-a tors din Voroneţul cerului cugetele simţirii româneşti, dospita şi dorita pâine a sufletului trac, iar din unduirea apei gândurilor străbunelor Sibile, rodul trăirii sale mistice pentru Fecioară, Dumnezeu şi Neam:

 Rugăciunea pentru Neam

   Rugăciunea mea întreagă, tămâiere-n ceas de seară, / şi jertfirea bucuriei şi-a durerilor mereu, să se înalţe către Tine, ca un fum de smirnă rară, / Pentru Neamul meu Stăpână, numai pentru Neamul meu.

   Când locaşurile sfinte părăsite stau ruine, / Copleşite de molozuri, de păienjenişul greu, / Tu, sălaş să-ţi faci în suflet, să-l zideşti adânc în mine,/ Pentru Neamul meu Curată, numai pentru Neamul meu.

   Când făcliile sunt stinse, şi când noaptea ne cuprinde, / Când ne depărtăm de soare, când uităm de Dumnezeu, / Tu cu harul Tău, în mine, candelă curat-aprinde, / Ca să ardă Prea Curată, numai pentru Neamul meu.

   Când copiii plâng pe drumuri fără nici o mângâiere, / Şi când viforul de ură vetrele le-a pustiit, / Dă-mi Tu, inimă de Mamă ce se zbate în tăcere, / Pentru Neamul meu, pe care Tu din veacuri l-ai iubit.

   Când mormintele se-nşiră, tot mai dese-n cimitir, / Şi când nu-i cine să aprindă candelă la căpătâi, / Doamnă, scrie Tu în mine viu pomelnic şir de şir / Pentru morţii mei să fie ruga ceasului întâi.

   Doamnă, Tu Împărăteasă, Maica veşnicei iubiri, / Rugăciune întrupată, vie către Dumnezeu, / Fă din viaţa mea sărmană fum de tainice jertfiri / Pentru Neamul meu Stăpână, numai pentru Neamul meu.

   Vasile Militaru s-a născut în comuna Dobreni-Câmpurel-Ilfov.

   Focul aprins de Duhul Sfânt în inima sa a fost harul Cuvântului care a ţâşnit ca o lumină a bucuriei şi a iubirii sale pentru Dumnezeu, pentru Fecioara şi Neamul dacoromân.

   Prin versul său Poetul şi-a scrijelit chipul pe flacăra Sibilelor  nemuritoare, aşa cum o Vestală se dăruieşte focului Iubirii sfinte.

   După ce a topit Psaltirea în versuri, a luat Poemele nemuririi  din Şoaptele Îngerilor înmiresmând cu sufletul său ales Divina Zidire.

  Prigoana i-a întărit credinţa, persecuţiile i-au zidit nădejdea, torturile i-au adâncit crezul naţionalist, iar în Suferinţă şi-a dăltuit catapeteasmă Iubirii celei Mari.

   Pleacă cu paşaport ceresc direct din închisoarea Ocnele Mari la 8 Iulie 1958, spre a se închina cu recunoştiinţă Maicii Domnului:

   Închinare Maicii Preacurate

   Maică Preacurată pururea Fecioară, / Floare-nmiresmată, lumii întregi Comoară, / Oare cu ce floare, flori ce toate pier, / Să Te- asemăn oare, când Tu eşti din cer?

   Iată, mi-nchid ochii, ca Tu har să-mi dai: / Prin ei să văd neaua crinilor din Rai, / Din a lor lumină vrând să-mi fac veşmânt, / Cerului Regină, psalmi plângând să-i cânt…

   Îngerii să-mi facă pe pământ cum nu e, / Scară ce spre Tine sufletul să-mi suie, / dezbrăcat de tina cea cu aripi frânte, / Spre-al primi Regina Cerului să-I cânte.

   …Duhul meu, Prea-Sfânto, Te-a văzut plângând, / Şi-ale Tale lacrimi-stele-picurând; / În albastră haină, Tu, cu ochi milos, / Te rugai în taină Bunului Hristos…

   Iar eu, cu ce lacrimi, din această vale, / Voi putea răspunde lacrimilor Tale? / Că; de nestemate ele de-ar fi ploaie, / Toate-ar fi păcate, Toate-ar fi noroaie!

…Ne putând în ruga-mi jar aprins să pun, / Maică ce născut-ai Fiul A-tot Bun, / Când Tu-n ceruri, veşnic, lacrimi verşi ca ploi, / Şi inima-Ţi-sfeşnic arde pentru noi!

Deci, atât pot, Maica slăvilor senine: / Să-mi ridic la ceruri ochii către Tine, / Şi-n genunchi, cu vie lacrimă-ca frânt / Aliluia, Ţie, pururea să-Ţi cânt!

   Virgil Mateiaş susură ca un Cuvânt legănat de cer în ode de lumină, prelins ca o rugă ce se aprinde de mireasma destăinuirilor zămislite ca odinioară în cântecul Dochiei. Soarta i-a ţâşnit ca un sâmbure din pământul dac primenit de sângele sfânt martiric ce a proptit pentru veşnicie Crucea biruinţei întru Hristos.Culegând cu sufletul nectarul luminii strămoşilor care au creat veacuri şi milenii de duh, Poetul creştin Virgil Mateiaş devine un întremător al cântecului în care se zămislesc ierurgiile frumosului românesc.

   Virgil Mateiaş s-a născut în comuna Grid-Făgăraş în 26 Ianuarie 1909, din învăţătorul Ilie şi Ana. Licenţiat în Drept la Bucureşti în 1931 îşi începe la Făgăraş profesia de avocat. Prima arestare îi este conferită de Carol al II-lea-Lupescu în 1933 la Făgăraş.

   Între 1938-1939, ace-laş rege îl repartizează cu domiciliu obligatoriu la Miercurea Ciuc şi Vaslui.

   În 1940 în timpul Statului Naţional Legionar ajunge Prefect de Făgăraş.

   Mobilizat pe front ca sublocotenent între 1941-1943, iar pentru eroismul său permanent este decorat cu: Bărbăţie şi Credinţă cu Spade, clasa a III-a şi Coroana României clasa a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară.

   Profesează ca avocat în Făgăraş între 1943-1945, apoi ca fugar între 1945-1948.

   Survine a treia arestare atee între 1948-1955, urmată de a IV-a între 1958-1964… cu merite deosebite. Total=16 ani de detenţie.

   Urcă la ceruri în 3 Ianuarie 1995 sub oblăduirea Stăpânei sale-Maica Domnului:

   Doamnă, Stăpână, Doamnă,

   Eşti Tu, ori mi se pare? / Cum ai intrat pe unde / Prea Sfântă Născătoare? / Căprarii sunt la pândă / Să vadă ce-mi aduci / Că m-au zărit făcându-mi / Un semn al Sfintei cruci.

   Te-am aşteptat să intri, să nu-Ţi fie ruşine / că-n temniţa cu hoţii mă vei găsi pe mine. / Şi Te-am strigat din uliţi, din Ceruri ani întregi, / să nu-Ţi fie ruşine să vii să mă dezlegi.

   Să-mi fac acum bagajul? Mă iai cu Tine, da? / De ce-mi treci peste frunte plăpândă mâna Ta? / Şi-Ţi înfloresc pe gene stropi mari şi argintii; / Dar dacă ce-mi rămâne n-oi mai putea plăti?

   Întoarce-Te cu grijă, / Te rog, pe aceeaşi cale / Şi spală-mi Tu osânda / Cu lacrimile Tale.

                     (27 Martie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol)

   Pantelimon Vizirescu – este odorul ţăranilor evlavioşi Marin şi Maria din Brăneţul Oltului adus în veşminte de har de Maica Domnului la 16 August 1903. Licenţiat în Litere îşi susţine ulterior Teza de Doctor în Litere şi Filosofie intitulată: Poezia specificului naţional. Devine membru al Asociaţiei Scriitorilor Români, şi membru al Sindicatului Ziariştilor din România.

   Înflăcărat de zorii Logosului divin tânărul poet, prozator, eseist, dramaturg, memorialist, mărturisitor s-a înrolat cu zel legiunii revistei Gândirea, alături de figurile cele mai strălucitoare ale spiritului ortodox: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Aron Cotruş, Zorica Laţcu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Mircea Eliade, Dan Botta, Radu Gyr, Vintilă Horia, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă, ş.a.

   Poezia dospeşte poezie despicând în miezul ei lumina poetului.  Poezia poeziei se toarce aşadar, din firul ortodox al poetului creştin urzind frumosul în cerdacul Creaţiei divine.

   Asumându-şi misiunea creaţiei sale de foc jertfelnic şi ardere iubitoare îşi urmează ca vocaţie prototipul devenit veşnic: Mihail Eminescu şi Arhetipul veşniciei: Hristos-Logosul, Cuvântul mântuitor, mărturisindu-l: Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest Neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la Neamul românesc este într-adevăr o bucurie şi un dar ceresc.

    Poetul Pan Vizirescu s-a suit la ceruri ca un Ierarh al poeziei creştine urcând treptele celor 97 de ani de creaţie în har şi binecuvântare.

   Topind laolaltă viaţa, suferinţa şi iubirea Poetul Pan Vizirescu a făcut din poezie rugăciunea sufletului îngenunchiat la Icoana Maicii Domnului.

   Ca toţi marii poeţi creştini şi-a înfipt în dramatismul vieţii, Crucea biruinţei ortodoxe. Am avut bucuria câtorva clipe eterne când l-am cunoscut în Aula Patriarhiei Române.

   Timp de 23 de ani din 1945 până în 1968, prigonit de iudele atee poetul primeşte îndemnul Maicii Domnului de a accepta exilul de taină în casa părinteasă din Slatina. Hăituit de şacalii roşii care s-au năpustit feroce asupra Naţiunii creştine, Poetul a peregrinat un an de zile cu frică, adăpostit cu teamă de cunoscuţi, cu cutremur pe ici, pe colo până când Fecioara Maria l-a străluminat să meargă acasă. Acolo l-a ocrotit, la privegheat şi la luminat Maica Domnului timp de 22 de ani. Drept recunoştinţă Poetul i-a închinat din prinosul sufletului 15 poeme, între care şi acesta:

      Bucură-Te

   Vino la noi cu alaiul de flori, / Să ne bucurăm de podoabele Tale, / Ciucuri de slavă porţi la sandale, / Bucură-Te, Născătoare de sărbători!

   Auzi-ne din pragul ce nu-i vesteşti, / Să ne bucurăm în cântarea cea lină. / Dragostea mâinilor Tale ne-nchină, / Bucură-Te , Fecioara iubirii cereşti!

   Du-ne, Sfântă-n grădina vegherii, / Să ne bucurăm de vecia ce-adie, / Când îngerii-Ţi cântă, Marie, / Bucură-Te, răsăritu-nvierii!

   Primeşte-ne la ospăţul divin / Să ne bucurăm în fiece rană / Cu har, tămăduire şi hrană, / Bucură-Te, pâinea bunătăţii,-Amin!

   (Prinos de lumină şi har. Ed. Agora, Iaşi-1995)

      Ioan Alexandru-marele poet creştin vine pe lume în veşmântul ortodox de nea brodat cu colinde în Noaptea Albă dumnezeiască a Naşterii Sfântului Prunc, în Topa Mică a Clujului la hotarul anului 1941. Licenţiat în Filologie, aprofundează studiile postuniversitare de filologie clasică (greacă şi hebraică), istoria artei, filosofie şi teologie la Freiburg, Basel, Aachen, Munchen prin bursa Alexander von Humboldt la recomandarea filosofului Martin Heidegger.

   Teza sa de Doctor în Filologie a purtat titlul: Patria la Pindar şi Eminescu. În plin regim comunist poetul creştin Ioan Alexandru făcea cateheză ortodoxă în podul Universităţii Bucureşti şi conferinţe spiritual-creştine în multe centre universitare, cu o paralelă a creştinismului ortodox circumscris lui Hristos, Patriei şi marelui Eminescu.

   La o astfel de conferinţă în primăvara lui ’89 la ASTRA-Sibiu, a ţesut într-o sinteză de aur a Logosului ca pe o maramă divină pe care a brodat Chipul Daciei Mari şi frumuseţea angelico-spirituală a poporului român întrupat în Eminescu răsfrângându-le în nimbul de slavă al Icoanei Mântuitorului. Eram în aulă jos, între invitaţi aprins şi înflăcărat deopotrivă. Dimpotrivă, sus la balcon securitatea încremenise. Ceauşescu îl iubea şi-l proteja.  Am avut privilegiul să-l cunosc şi să colaborăm spiritual alături de marele duhovnic al ortodoxiei Părintele Constantin Galeriu.

   Ioan Alexandru era un poet-cascadă al cărui misticism aprins de iubirea de Dumnezeu şi de Neam se revărsa în torente ortodoxe care te zguduiau de fascinaţie. După puţin timp Poetul Ioan Alexandru a plecat dintre noi fiindcă l-a cerut Dumnezeu şi Neamul nostru de Sus.

   În semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru harul creaţiei primit a cântat Neamul în cele mai serafice imne ale Marelui Regat Dacia: Imnele Moldovei, Imnele Transilvaniei, Imnele Ţării Româneşti, iar în sânul fiecărui principat drag a slăvit Fiii şi Voievozii cei mai aleşi.

   Străbătut de fiorul măreţiei şi al suferinţei Neamului nostru dac arhibinecuvântat, Ioan Alexandru a zugrăvit chipul Doamnei Maria Brâncoveanu, ucenica Marii Împărătese Fecioara Maria, în Icoana martiriului creştin-ortodox, aureolată de dureri şi suspine, de lacrimi şi plângeri într-o smerenie majestuoasă:

      Maria Brâncoveanu

   Se poate oare îndura mai mult / Să-ţi păstrezi făptura-ntru viaţă? / Prunci şi bărbat decapitaţi la rând / Şi muma soaţă firavă de faţă.

   Nici măcar nu a înnebunit / Sta-n mulţime singură-n tăcere / Până masacrul fost-a săvârşit / Şi se crăpă-n Carpaţi de înviere.

   Iscoadă-apoi lupoaica deveni / Trupurile să le mai apuce / Să-i poată pruncii-n lacrimi înveli / Să-i târască-n ţara de pe cruce.

   Lacrimi cât au fost decapitaţi / N-a vărsat un licăr dintre ele / Să-i ajungă până la Carpaţi / Să le ţină de lumânărele.

   Iar că drumul este foarte lung / Că pe lacrimi trebuie să-i poarte / Câte-avea ştia că nu-i ajung / Dacă nu le plânge fără moarte.

   (Ioan Alexandru, Pământ transfigurat. Ed. Minerva, Bucureşti-1982)

* *

 *

 

 

Învie, Doamne, petala de cais !

 

Stau ca un nor în braţele-ntinse ale cerului,

din caierul meu torcând  iubire Ţie…

Din imensitatea cea fără de hotar,

atinge-mi  fruntea să-Ţi simt primăvara,

ce mă-miresmeză cu prospeţimea ei…

Sunt rugul aprins de adierea Ta…

În fiecare rază a Ta, reînvie lin pământul,

şi chiuie Stejarul…A  răsărit o ghindă !

În roua Duhului Tău Sfânt m-am cufundat

şi mugurul mi s-a deschis în dalbă floare,

înmiresmată de dor, de drag, de Tine.

Dimineaţă caldă îmi este sufletul,

cu raze albe şi cântece blânde împodobită.

Cămaşa nopţii a căzut pe braţul răvăşit al Lunii…

Doamne, sufletul meu veghează în lacrima Ta,

ca o văpaie de rugă şi balsam !

Cugetul mi-e sărac, ca un pelerin !

Cu mâinile-ntinse, cat spre zăvorul Tău,

să deschid porţile mângâierii !

Inima mea plăpândă, în Mâna Ta,

se mişcă-n unduiri de rod…

Şi spicul de grâu,prinos de cuget

creşte-n chemarea celuilalt,

ca Via Ta, cu Afuzalină de mir,

revărsată de la culesul Dintâi.

Tremur în cuprinsul privirii Tale,

ca o maramă pe fruntea Fecioarei…

Tainic Te simt în izvorul Luminii.

Răsari pe prispa Dorului meu,

ca un Luceafăr, ca o Lactee !

Prins în tânjiri de cicoare,

mă cuibăresc în pleoapa Luminii Tale,

încolăcit în nădejde.

 

Doamne, picură-mi din Candela Ta, Dor,

să-mi fie drag, să mă semeţ în Tine

şi Mâna-Ti cu balsamul heruvim,

să-mi învie petala de cais,

din ramurile desfrunzite, frânte…

Doamne, din Crucea Ta îmi rodeşte grădina,

de speranţe, de miresme, de flori şi căutări !

Ca un fiu nesupus, mă clădesc pe apusuri deşarte,

m-alungă amarul şi plânsul,

şi lacrimi de cântec şi dor se topesc în balade …

 

Marie, preamilosârdă Marie,

deschide-mi în umila mea rugăciune,

Petalele trandafirilor Tăi, alintaţi dintru început

De Soarele dreptăţii şi nădejdii !

Rezemându-mi fruntea răvăşită de Icoană,

Să pot striga cu bucurie cerească :

Doamne, câtă frumuseţe ai zidit în Fecioară !

 

Tuturor purtătorilor sfântului nume Maria intru mulți ani binecuvantati!

 

   

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi- Neamț, 07.09.2014

Ajunul Nașterii Maicii Domnului