Cuvânt și iubire

Lumea contemporana traieste, daca nu in intregime, cel putin in parte, o epoca de criza religioasa. Criza are infatisari diferite. Daca ii avem in vedere pe credinciosi, ea s-ar putea defini ca o criza de cre­dinta si de participare, Bisericile se plang ca numarul “practicantilor” scade mereu. Daca ii avem in vedere pe teologi, criza se manifesta in tendinta tot mai accentuata de a seculariza teologia, de a vorbi despre religie fara a mai pomeni numele lui Dumnezeu si despre crestini fara a mai pomeni numele de religie. Formele care astazi pot fi socotite blande, ale primului impuls secularizant dat de Reforma, au evoluat neas­teptat de rapid, mai ales in secolul nostru.

Teologia dialectica inspirata de existentialism, si ma gandesc in special la Karl Barth, a stabilit distanta infinita si inabordabila dintre Dumnezeu si om; Cele doua cetati care la Augustin coexistau si erau unitati spirituale, acum devin unitati, aproape geografice, despartite de un ocean de netrecut. Astfel dupa ce Reforma il prezenta pe om doar ca pe un corupt incapabil de recuperare, totul revenindu-i lui Dumnezeu – soli Dei gloria si sola fide, teologia crizei il prezenta ca pe un izolat, incapabil sa imagineze termenii unui raport cu un Dumnezeu care e “Das Ganz Andere” cu care nu avem nici limbaj comun, nici alt mijloc de co­municare. Dar teologiei dialectice ii urmeaza Bultmann si scoala lui demitologizanta care va impinge lucrurile si mai departe.

Sub ciocanele acestei teologii vor cadea pe rand toate certitudinile teologiei si evlaviei crestine, tot ceea ce inseamna Iisus istoric, minuni si invataturi sistematice. Totul e redus la kerigma, la un nucleu pe cat de sarac, pe atat de arbitrar determinat. Ce mai ramane din sola Scrip­tura dupa potopul scolii lui Bultmann, ar fi in masura sa sperie desi­gur si pe cei mai radicali dintre cei dintai reformatori, caci din Scrip­tura, nu mai ramane acum nimic. Si totusi momentul urmator face din Bultmann un teolog cuminte, caci altii mai noi vor impinge lucrurile si mai departe.

Bonhoeffer, in ultima parte a vietii, in momente de tensiune perso­nala, in inchisoare, il cearta pe Bultmann ca n-a mers si mai departe, ca n-a mers atat de departe cat ar fi trebuit. Bonhoeffer este cel care imagineaza necesitatea de a vorbi despre Dumnezeu si despre un cres­tinism “fara religie”. Lozinca a facut cariera imediata, desi nici pana azi nimeni nu i-a gasit sensul! Bonhoeffer insusi nu l-a explicat, pentru ca nici lui nu-i era prea clar. E ciudat cum se simt oamenii atrasi de cuvintele fara sens. Isi ascund in ele incertitudinile lor personale si in­draznelile pe care nu au curajul sa le spuna deschis. E un fel de a vorbi cifrat cu ei insisi, cu lumea si cu Dumnezeu, anume ca sa nu fie inte­lesi, dar sa aiba constiinta ca au spus ceea ce aveau de spus !

Dar nici Bonhoeffer nu ramane ultimul cuvant al teologiei. As vrea sa precizez un singur lucru in legatura cu Bonhoeffer. Parerea mea, sus­tinuta pe lectura “Scrisorilor” sale mai alesl este ca Bonhoeffer nu pri­vea secularizarea ca pe o necesitate, ci ca pe o realitate survenita din afara, cu care crestinismul urma, fara voie, sa se confrunte. Crestinis­mul urma sa gaseasca solutia integrarii sale in lumea secularizata, ramanand ceea ce este, fara s-o spuna- deschis, sau s-o spuna in cuvinte imprumutate din vocabularul secular, spre a se face inteles si a supra­vietui intr-o lume fara religie.

Doi urmasi ai lui Bonhoeffer, desi nu singurii, sunt reprezentativi pentru impingerea lucrurilor si mai departe : J. A. T. Robinson in An­glia si Harvey Cox in America. Poate ca ar trebui sa pomenesc si de Paul van Buren si de teologii mortii lui Dumnezeu, Thomas I. I. Altizer si William Hamilton, dar mai ales acestia doi din urma ajung pana la limita la care fac imposibil dialogul teologic ca atare. Dupa parerea mea, atat J. A. T. Robinson cat si Harvey Cox, desi tributari in intregime lui Bonhoeffer, fie ca nu l-au inteles exact, fie ca au facut-o intentionat, au prefacut in postulat ceea ce era la Bonhoeffer doar o teama. Dupa acestia, crestinismul trebuie sa se secularizeze. Ce inteleg ei exact prin secu­larizare, e inca dificil de spus. Ei insisi n-o spun clar si-i cauta mereu definitia. Dar merg dinspre radical spre si mai radical. John A. T. Ro­binson era radical in Honest to God si in New Reformation care mai erau inca puse sub semnul intrebarii, dar in But that I can’t believe lu­crurile sunt clare: autorul ne propune sa nu mai credem nimic in felul in care am crezut pana acum, noi si stramosii nostri, si Sfintii Parinti si Apostolii.

Citita atent, aceasta cartulie grea de indoieli cat o biblioteca, dupa ce ne darama credinta, nu ne ofera nimic in loc, decat o declaratie golita sistematic, pe parcursul cartii, de orice sens, anume ca “Iisus este Dom­nul”. Inainte de aceasta insa stersese toate trasaturile, si ale lui Iisus si ale lui “Domnul”, asa incat acum nimeni n-ar putea sti ce mai inseamna aceasta propozitiune. J. A. T. Robinson recomanda : “Fii liber sa admiti ca esti un crestin agnostic, adica un crestin care nu prea stie mare lu­cru”. Dupa J. A. T. Robinson noi deja traim intr-un “posit-Christian age”, intr-o era post-crestina. Harvey Cox, pe de alta parte, ne in­deamna sa aparam si sa contribuim in calitate de crestini la seculari­zare, spre realizarea unui crestinism care sa nu mai fie crestinism si cu un Dumnezeu care sa nu mai fie Dumnezeu, carora sa li se schimbe si numele si atributele.

Nu intram in amanuntele acestor teologii. Daca le-am pomenit, a fost numai spre a ne introduce in tema noastra. In astfel de teologii Maica Domnului nu mai are loc si a mai vorbi inca de ea, e declarat cu totul demodat. Pentru J. A. T. Robinson chiar nasterea din Fecioara in­seamna altceva decat stim noi ca ar putea insemna. Pe scurt, dupa acesti teologi mentionati mai sus, tot ceea ce se adreseaza credintei noastre, nu mai are ce cauta in teologie.

Ne punem intrebarea : mai poate oare subzista crestinismul fara acea parte a lui care se adreseaza credintei ? Ce mai ramane dintr-un cres­tinism fara inviere, fara minuni, fara Iisus-Dumnezeu si om ? Ce legatura de inima si de minte vor mai putea avea crestinii, cu un Iisus care nu se mai naste din Fecioara, nu invie si nu se inalta, iar minunile lui sunt intamplari obisnuite infrumusetate ulterior ? Ca sa dau numai un exem­plu, dupa Robinson; inmultirea painilor nu e o inmultire miraculoasa, ci o minunata solidaritate omeneasca, exprimata prin impartirea mancarii celor ce aveau cu cei ce nu aveau. Frumoasa fapta, frumoasa idee si po­sibila, dar nu e cea despre care scrie evanghelistul. La ce se reduce in cele din urma acest crestinism oare isi mai datoreste existenta unor in­terpretari care pot fi tot asa de bine inlocuite cu altele ? La nimic. Lu­crarea lui Dumnezeu in lume e dezbracata de orice sens, nici nu mai e socotita necesara, iar situatia crestinismului nu mai e cu nimic deose­bita de a oricarui alt om care nu stie nimic despre Dumnezeu si despre o viata dupa moarte. Secularizarea de altfel e prin ea insasi de-teologizare, e refuzul teologiei ca atare si a vesniciei, caci ea limiteaza totul la saeculum, la lumea de aici.

Maica Domnului face parte din sistemul nostru teologic, exact asa cum face parte din el Dumnezeu, Iisus, mantuirea, mi­nunile, invierea si viata de apoi. Ea face parte din sistem in masura in care prin ea ni se dezvaluie o parte din intentiile lui Dumnezeu cu lumea, intentii dezvaluite in intregime prin Iisus si prin opera Lui de rascumparare. A trata deci un subiect ca acesta, nu presupune numai apararea unei realitati si inva­taturi crestine, contestate sau trecute mult in umbra, ci presupune afirmarea integritatii doctrinei crestine, intelegerea revelatiei prin toate elementele prin care s-a produs, pentru ca fiecare element poarta cu sine un mesaj care intregeste mesa­jul crestin global.

Acest lucru ni l-am propus spre meditatie in cele ce urmeaza. Su­biectul este fara indoiala vast. Ne vom opri mai intai asupra a doua as­pecte si anume : 1. Maica Domnului in Sfanta Scriptura si in Sfanta Tra­ditie. 2. Maica Domnului in teologia ortodoxa : rugatoare si mijlocitoare. Apoi vom arata locul Ei in Cultul si pietatea ortodoxa si, in sfarsit, in loc de concluzii vom privi pe Maica Domnului in perspectiva eforturilor ecumeniste contemporane.

1. Patru locuri din Sfanta Scriptura au o importanta deosebita pentru teologia mariana si pentru evlavia catre Maica Domnului :

a) salutarea ingereasca : “Bucura-te ceea ce esti plina de har, Dom­nul este cu tine : binecuvantata esti tu intre femei” – si ea a raspuns : “Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau” (Luca I, 28, 38) ;

b) la nunta din Cana Galileei : “mama lui Iisus a zis catre El : nu mai au vin… Mama Sa a spus celor ce serveau : Faceti tot ceea ce va va spune El. (Ioan II, 3-5) ;

c) dialogul dintre o femeie oarecare si Iisus : “Binecuvantat este pantecele care Te-a purtat…, dar El a spus : Asa este, dar mai degraba fericiti sunt cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pe el”. (Luca XI, 27-28) ;

d) cuvintele lui Iisus pe cruce : “El i-a spus mamei Sale : Femeie, iata Fiul tau. Apoi i-a spus ucenicului (pe care il iubea si era alaturi) : Iata mama ta !… Din ceasul acela, ucenicul a luat-o pe ea la casa sa”. (Ioan XIX, 26-27)”.

Bineinteles, din alte texte scripturistice aflam si alte amanunte des­pre Maica Domnului, spre exemplu nasterea lui Iisus de la Duhul Sfant si, in general, evenimentele legate de copilaria, predica si apoi patima Mantuitorului, dar se apreciaza de catre toti comentatorii ca, locul Maicii Domnului in Sfanta Scriptura, e mai degraba unul modest, oarecum deo­sebit de acela care i se va conferi mai tarziu in Biserica, Jean Guitton, intr-o carte despre Maica Domnului, – La Vierge Marie (1949) – spune limpede ca nimeni n-ar putea sustine ca mariologia actuala (in liturghie, cult, devotiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. El merge si mai departe si spune ca nimeni n-ar indrazni sa sustina ca Apostolii si Sfin­tii Parinti ar fi crezut spre exemplu in Imaculata Conceptie.

Totusi, Sfanta Scriptura contine elementele esentiale ale mariologiei, acelea de care Biserica se va prevala, cu economie, spre a defini locul si rolul Maicii Domnului in acest eveniment extraordinar care se chea­ma istoria mantuirii. O. Cullmann vorbeste de o “linie a mantuirii” care pana la Hristos a mers regresiv, de la omenire la Israel, apoi la o rama­sita, toti fiind nevrednici de o reala substituire, pana la Hristos care se substituie tuturor si ii mantuieste pe toti. Dar aceasta substituire unica a lui Hristos, e precedata de un eveniment care corecteaza substantial viziunea protestanta a rascumpararii in istorie si de atunci incoace, nu­mai ca act unilateral al lui Dumnezeu. Acest eveniment este Fiat-ul Mai­cii Domnului : “Fie mie dupa cuvantul tau” (Luca I, 38). Maria accepta.

Ce este aceasta acceptiune si ce insemnatate teologica are ea ? Pe “linia mantuirii” lui Cullmann, nimeni nu e in stare sa se angajeze in aceasta lucrare. Toti isi declina capacitatea sau sunt respinsi de Dum­nezeu, urmand ca Dumnezeu insusi, prin Iisus, sa recapituleze pe toti oamenii si sa-i mantuiasca. Dar mantuirea nu se face fara acceptarea omului, nu se face impotriva libertatii omului. Omul isi spune cuvantul prin acest Fiat al Mariei.

Ne intalnim astfel cu prima implicatie teologica majora a Maicii Domnului in viata crestina. Dar urmeaza imediat alta de aceeasi insem­natate. Prin acest Fiat, in sensul doctrinei sinergiei, asa cum e prezentata de Sfantul Pavel in I Cor. III, 9, prin Maria, omul e impreuna-lucrator cu Dumnezeu la mantuirea sa. Omul isi spune cuvantul. Accepta. Caci e li­ber si sa refuze. Stim ca in varianta protestanta a teologiei mantuirii, omul nu mai e liber nici sa accepte, nici sa refuze, sau mai degraba e apt numai pentru refuz, deoarece prin cadere, natura umana s-a corupt completamente si nu mai e capabila de nimic. Si totusi Maria accepta, deci natura umana, desi slabita prin pacatul originar, nu e distrusa. Omul n-a pierdut chipul lui Dumnezeu de tot, ci doar i s-a alterat. In­treaga antropologie ortodoxa pleaca de la aceasta realitate, spre a arata apoi ca omul e capabil chiar de indumnezeire. De aceea ortodocsii nici nu-si vor pune problema Imaculatei Conceptii, socotind ca ea o scoate pe Maica Domnului din conditia omeneasca generala, facand ca acest Fiat sa fie spus de cineva fara pacatul originar, deci care nu re­prezinta situatia intregii omeniri asa cum era ea atunci.

Dupa ortodocsi, meritul Maicii Domnului in rostirea acestui Fiat es­te mai mare si mai important decat in teologia catolica si protestanta; de aceea si lauda Maicii Domnului este mai mare. Dar lauda ei nu este egala cu a lui Hristos. De aceea ortodocsii vor ocoli cu grija si cu discretie orice tendinta de paralelizare intre viata lui Iisus si viata Maicii Domnului. Dupa ortodocsi numai Iisus s-a nascut fara pacatul ori­ginar. Maica Domnului e cinstita ca cea mai aproape de Hristos prin nastere, din care cauza are fata de El o pozitie speciala, intr-un fel di­ferita de a celorlalti oameni, dar nu mai putin omeneasca. Teologii or­todocsi accentueaza mereu, in primul rand pe ideea ca Maica Domnului nu trebuie scoasa din solidaritatea cu neamul omenesc, caci numai in aceasta calitate e angajata in istoria mantuirii, iar in al doilea rand, pe ideea ca ea nu exista asa cum exista prin ea insasi, ci numai in umbra lui Hristos.

Catre aceasta ne indrumeaza si celalalt text citat mai inainte, si anume cu prilejul nuntii din Cana Galileei, cand cuvantul Maicii Domnu­lui catre slujitori sintetizeaza ceea ce am putea numi Mesajul sau teolo­gic : “Faceti tot ce va va spune El” (Ioan II, 3-5). Astfel, Maica Domnu­lui este primul apostol, prima voce care il propovaduieste pe Hristos si invatatura Lui. Ea nu are o invatatura a sa, o revelatie a sa, caci ea este om ca toti ceilalti oameni. Cu discretia care a caracterizat-o per­manent, ea trimite la Hristos, nu se opreste la sine, nu face din sine un centru, ci indrumeaza spre unicul centru, Hristos. Cand un teolog angli­can spune : Daca locul lui Hristos e stabilit, nimic nu ne opreste sa ve­neram pe Maica Domnului si pe sfinti ; afirmatia e in deplin acord cu teologia ortodoxa.

Textul care reda ceea ce am putea numi Testamentul lui Iisus, cu­vintele lui catre Maica Domnului si catre Apostolul Ioan : “Femeie, iata fiul tau”, si catre Ioan : “Iata mama ta” (Ioan XIX, 26-27), au fost in­terpretate de teologi ca un mesaj catre lume si ca o raspundere confe­rita Maicii Domnului. Toti oamenii au devenit fii ai Mariei, pentru toti ea a devenit Mama. Desigur Iisus a avut in vedere situatia concreta, imediata, a incredintarii mamei Sale ucenicului celui mai iubit. Dovada ca e asa, e ca insusi Ioan care istoriseste scena, ne spune ca din acea zi a luat-o pe Maria la sine. Dar cand cel care vorbeste e Dumnezeu si cand aceasta infiere vine dupa ce Iisus intrupandu-Se o face pentru toti oamenii, largirea intelesului acestui Testament nu esite in afara contex­tului. Iisus se face ca unul dintre oameni, iar Maria este mama Sa. Dar El recapituleaza pe toti oamenii, deci Maria este mama tuturor. Ea este mama acestei omenitati care s-a unit cu Dumnezeu in Iisus.

Trebuie sa precizam insa ca aceasta interpretare este libera de orice obligatie dogmatica. Ea lumineaza unele aspecte ale teologiei si mai ales ale antropologiei crestine, dar n-a fost “canonizata” ca atare. E un fapt al evlaviei crestine, mai mult decat al definitiilor. Si cum ar putea fi alt­fel, cand insasi Scriptura vorbeste despre Maica Domnului cu mare eco­nomie, in primele secole nici nu se poate vorbi de o teologie mariologica. Si chiar cand incepe sa se vorbeasca, se vorbeste nu despre Maica Domnului pur si simplu, ci despre Maica Domnului in legatura stransa cu intruparea Domnului. Insasi dogma de la Efes (431) in realitate e o dogma hristologica ce avea sa pregateasca pe cea de la Calcedon (451). Sinodul de la Efes dogmatizeaza ca Maica Domnului este Theotokos, pentru ca sa precizeze ca cel nascut din ea este cu adevarat Fiu al lui Dumnezeu, iar Sinodul de la Calcedon va preciza in continuare ca, nas­cut din Maria, El este si om adevarat. De aceea teologia ortodoxa a pastrat pe Maria in conditia umana, fara deosebire de ceilalti, spre a nu dauna claritatii invataturii despre omenitatea adevarata a Celui ce s-a nascut din ea. Maria este astfel un martor al intruparii, al nasterii lui Dumnezeu in conditie omeneasca. Cum putea El sa fie mai om, decat nascut dintr-o femeie ?

Prof. D. Staniloae accen­tueaza pe aceasta teologie mariologica dependenta strans de hristologie. Citandu-l pe Sfantul Maxim Marturisitorul si pe Sfantul Andrei Criteanul, el arata ca Maria este cea mai apropiata de Hristos si prin aceasta este cea dintai dintre oameni care a ajuns la starea de indumnezeire, la care toti suntem chemati sa ajungem. Ea este modelul realizat. In ea s-au revarsat mai intai si mai mult decat in oricine darurile lui Hristos. De aceea pietatea crestina ii acorda hiperdulia, supracinstire. Dar ea a ra­mas solidara cu neamul omenesc.

2. Teologia ortodoxa acorda Maicii Domnului doua insusiri deose­bite : ea este rugatoare si mijlocitoare. Dar nici una din aceste doua nu este dogma. Dogmele mariologice sunt strict scripturistice si legate ne­cesarmente de intruparea Fiului. Numai Theotokos si Natus ex Maria Virgine au fost definite in mod expres, celelalte aspecte ale vietii si ro­lului ei ramanand invaluite in taina in care le-a voit Scriptura, Iisus, si desigur insasi Maica Domnului. Poate ca acesta este cel mai caracteris­tic lucru pe care l-a facut Ortodoxia : a refuzat sa dogmatizeze in ama­nunt.

Din doua motive a ocolit Ortodoxia dogmatizarile. Mai intai pentru ca a urmat discretia Noului Testament si, in al doilea rand, din motive ecumenice. Voi cita dintr-un comunicat al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la dogmatizarea Inaltarii Sfintei Fecioare cu trupul la cer : “Biserica Ortodoxa s-a ferit dupa despartirea crestinatatii apusene de la sinul ei, de formularea unor noi dogme, nu pentru ca i-ar lipsi unitatea, forta de viata si de gandire duhovniceasca, ci pentru ca a voit sa pastreze neschimbat tezaurul dumnezeiesc al crestinatatii nedespartite din primele opt veacuri, ca singura baza pe care se poate nadajdui ca se va reface unitatea lumii crestine. Daca ar fi alterat si ea acest tezaur, el n-ar mai fi putut fi refacut si n-ar mai fi putut fi aratat ca izvor al unei forme vii de viata crestina, al celei mai inalte forme vii a cresti­nismului, posibila de extins la toata crestinatatea”.

Ca Maica Domnului este rugatoare pentru toti si ca este mijloci­toare pe langa Iisus, e ceea ce consensul evlaviei crestine a consemnat in multimea de imne si invocatii adresate Maicii Domnului. Atributul de rugatoare este lesne de inteles ; el vine din solidaritatea Maicii Domnu­lui cu Biserica si cu toti cei infiati ei prin Hristos. In legatura cu aceasta poate ca ar trebui sa consemnam doar faptul ca acest atribut vine in sprijinul ideii ca, in fata lui Dumnezeu; nu ne prezentam ca insi izolati ci in comuniune, in solidaritate, prin rugaciunile unora pentru altii si a sfintilor pentru noi. Mijlocirea Maicii Domnului este bine inteles dife­rita de cea a lui Hristos. Ea mijloceste pe langa Hristos.

Teologii ortodocsi mai noi, si voi cita din nou pe Prof. D. Staniloae, arata ca aceasta mijlocire nu este numai psihologica si limitata la pre­zentarea meritelor ei in fata lui Hristos, tot asa cum la alt nivel, nici mijlocirea lui Hristos nu este limitata la meritele sale in fata lui Dum­nezeu, merite de care ar beneficia oamenii ca de un surplus de care cel care l-a meritat nu are nevoie, si-l cedeaza. Iisus intrupandu-se a angajat ontologic omenirea intr-o transformare, intr-o schimbare care a facut-o apta de comunicarea cu Dumnezeu si de impartasirea de stra­lucirea dumnezeiasca. Iar cel dintai reprezentant al omenirii care, ontologic a beneficiat de aceasta schimbare si deschidere spre Dumnezeu, pana la masura desavarsirii, este Maica Domnului. Ea iradiaza din sine dumnezeirea “fara asemanare” asingritos, mai mult decat toti sfintii. In­dumnezeita, ea reflecteaza harul necreat de care se impartaseste. Aceas­ta n-o face insa Dumnezeu si nici n-o pune in paralela cu Hristos. Ca rugatoare ea se arata a fi om, ca mijlocitoare ea se arata a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, ea e la granita dintre creatie si creator, ceea ce si indreptateste fata de ea termenul de hyperdulie.

Teologia ortodoxa va evita termenul de co-redemptrix, co-rascumparatoare, care duce paralelismul cu Hristos pana la consecinte de-a dreptul periculoase, menite s-o transforme pe Maica Domnului intr-un ipostas divin. De altfel nici teologia romano-catolica n-a dogmatizat acest atribut, lasandu-l in stadiul de teologumena si interpretandu-l ca insemnand mai putin decat spune cuvantul. Ortodocsii apreciaza ca ar fi fost bine daca se lasau in aceeasi situatie si Imaculata Conceptie si inal­tarea cu trupul la cer, fata de care dogmatica ortodoxa a pastrat o “respectuasa discretie” chiar daca traditia, cu deosebire incepand din se­colul VII, accentueaza mai ales inaltarea cu trupul la cer.

Ortodocsii n-au precizat nici care anume daruri si cate, ne vin de la Dumnezeu prin Maica Domnului, nici chiar cand ii canta “Bucura-te cea intru tot buna si datatoarea tuturor bunatatilor”. Evlavia fata de Maica Domnului n-a simtit nevoia sa fie justificata prin definitii dogma­tice. Dogmatizarea evlaviei e o tentatie a spiritului care vrea totul de­finit si metodic, dar nu putem face din crestinism o colectie de definitii, cind el e esentialmemte o religie a tainelor si a vietii.

Mi-a placut o vorba a lui Jean Guitton care vrea sa fie o scuza : Cei care trateaza, despre eroi si sfinti, n-au rabdarea sa nu stie!. El se refera chiar la tentatia romano-catolica de a afla, de a defini, de a dogmatiza totul. Dar oare stim noi in urma acestor dogmatizari, totul ? Fireste ca nu. Jean Guitton e catolic si desigur credincios Bisericii sale. El nu se indoieste de Imaculata Conceptie, desi arata ca sfinti ca Bernard, Bonaventura si Toma de Aguino o resping. El arata chiar ca Ima­culata Conceptie nu raspundea nici unei necesitati a Bisericii, la vremea cand a fost decretata, desi se stie ca in trecut Biserica a dogmatizat numai cand a fost provocata de erori, de ereziarhi si de primejdia de a lasa nerezolvate anumite rataciri care o amenintau. Principiului acesta i-a ramas credincioasa pana acum Biserica Ortodoxa. Jean Guitton va observa ca si inaltarea cu trupul la cer se gaseste in aceasta privinta in aceeasi situatie in care a fost Imaculata Conceptie. Nimic nu cerea o dogmatizare urgenta. Cand cauta s-o explice, el nu gaseste alta cale, de­cat sa explice Assumptio prin Imaculata Conceptie. Cineva nascut fara pacatul originar trebuie exceptat de moarte, caci moartea e o conse­cinta a pacatului originar. Ortodocsii ar zice : o greseala se explica prin alta, sau cand incepi sa gresesti, antrenezi si alte greseli !

Nu intentionam sa intram nici in polemici, nici in amanunte. Se stie ca si ortodocsii cred in mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer, dar n-o explica si mai ales n-o postuleaza dogmatic. Cand devine postulat, e mai suspecta decat cand e un fapt, pur si simplu, cum a fost de pilda gasirea mormantului ei gol, care e singurul lucru ce sta la baza credin­tei in mutarea sa cu trupul la cer. Vom remarca insa ca fapt imbucura­tor, ca un Sinod ca Vatican II n-a mai dogmatizat nimic, ceea ce este in masura sa dea Bisericii Ortodoxe speranta ca asemenea acte unilaterale si neecumenice nu vor mai fi repetate, spre a nu face din marile idei si realitati crestine, motive de separare cind ele trebuie sa fie motive de unitate.

As vrea drept incheiere la aceasta scurta discutie des­pre cum, cand si de ce dogmatizeaza Biserica, sa arat faptul ca Biserica Ortodoxa n-a simtit nevoia sa reactioneze impotriva dogmatizarilor catolice prin dogmatizari si definitii contrarii. Astfel nu s-a definit ca Maica Domnului nu e nascuta fara pa­catul originar si nici ca nu s-a inaltat cu trupul la cer.

In felul acesta Ortodoxia arata ca pastreaza in taina si in respect tot ceea ce priveste pe Maica Domnului.

Maica Domnului este, dupa expresia lui Kniazeff, “omniprezenta” in cultul ortodox. Ea e prezenta in Liturghie, in toate slujbele celelalte si in pietatea privata in aceeasi masura. Icoanele Maicii Domnului in bise­rici si in case sunt nelipsite. Iar rugaciunile catre dansa sunt fara exceptie rostite imediat dupa rugaciunile catre Dumnezeu si catre Iisus.

Se stie ca Biserica Ortodoxa are in cursul unui an 12 sarbatori impa­ratesti, socotite cele mai mari sarbatori crestine. Ei bine, dintre acestea cinci sunt dedicate Maicii Domnului : Nasterea Maicii Domnului (8 sep­tembrie), Intrarea in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), intim-pinarea Domnului (2 februarie), cunoscuta in Occident ca Sarbatoarea curatirii; Buna-vestire (25 martie) si Adormirea Maicii Domnului {15 august). Multe biserici sunt inchinate Maicii Domnului si icoane ale Maicii Domnului sunt considerate facatoare de minuni si locuri de pele­rinaj, ca spre exemplu Maica Domnului de la Manastirea Neamtu, Maica Domnului de la Rarau etc. La sarbatorile Maicii Domnului credinciosii se aduna din departari la aceste manastiri. In manastiri si nu numai la cele de maici pentru care Maica Domnului este modelul viu si perma­nent al fecioriei, ci si la cele de calugari, evlavia catre Maica Domnului e cu totul deosebita.

Slujba Acatistului Maicii Domnului e foarte frecventa, iar in bise­rici, pe iconostas, icoana Maicii Domnului e in stanga, asa dupa cum in dreapta e a Mantuitorului. Ca un fapt ciudat si teologic inexplicabil, as vrea sa mentionez ca monahii in Romania fac la icoana Mantuitorului inchinaciuni, iar la Maica Domnului metanii. Pe Dumnezeu il roaga mai sobru, la Maica Domnului indraznesc rugaciune mai staruitoare pentru ca ea e din neamul omenesc. Dar trebuie sa mentionam de asemenea un fapt absolut comun in iconografia ortodoxa : Maica Domnului este tot­deauna pictata cu Iisus in brate. Astfel rugaciunile catre ea sunt ruga­ciuni de mijlocire catre Iisus, iar inchinarea la ea e de fapt inchinare la Iisus care s-a intrupat din ea si pentru care ea e “Binecuvantata intre femei”. In rugaciuni i se cere “mila” si “mijlocire” catre Dumnezeu, rai in unele e coplesita de laude pentru vrednicia de care s-a bucurat si se bucura ca Maica a Domnului.

Se poate spune fara teama de a gresi, ca Maica Domnului e mai prezenta in cult si in evlavia populara decat in teologia ortodoxa. A. Kniazeff s-a intrebat cum se justifica acest lucru, sau macar care e ex­plicatia lui. Raspunde ca problema n-a fost inca aprofundata si nu i s-au dat explicatii. Evlavia populara a crescut incetul cu incetul. Ceea ce o caracterizeaza, este un limbaj care depaseste cu mult indrazneala lim­bajului romano-catolic de pilda, dar fiecare stie ca se adreseaza unei fiinte umane care tocmai din pricina aceasta e apta sa sustina cauza oamenilor in fata lui Dumnezeu.

Aceasta exaltare a unui om de catre ceilalti oameni are ceva ex­traordinar intr-insa. Omul isi marturiseste admiratia fata de propria sa slava, la care l-a ridicat Dumnezeu prin Maica Domnului. Din punct de vedere teologic, ideea e foarte pretioasa. Ea marturiseste cat de adanc a patruns in constiinta ortodoxa chemarea spre indumnezeire si cre­dinta in realizarea acestei stari prin participarea la dumnezeire, prin ha­rul necreat. Maica Domnului nu e Dumnezeu, e om, dar e om indumne­zeit, de aceea evlavia catre dansa ia adesea forme care se aseamana cu cele cuvenite numai lui Dumnezeu. Ortodocsii nu vad in aceasta nici pericol de politeism, nici un nou iposltas divin, nici o evlavie deplasata si inadecvata. Dimpotriva, ei traiesc cea mai inalta dintre sperantele omului, aceea de a deveni Dumnezeu, potrivit cuvantului “Eu am zis- dumnezei sunteti”, si de a atinge acea desavarsire care este asemenea Tatalui celui din cer, cum indeamna Mantuitorul in Predica de pe Mun­te. Acesta este singurul drum care duce spre starea de dincolo de rup­tura om-Dumnezeu, dincolo de orice criza, acolo unde Dumnezeu nu-i mai este omului un Das Ganz Andere, ci Dumnezeu este totul in toate. Astfel, evlavia ortodoxa la Maica Domnului e de fapt expresia bu­curiei intalnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit in lume si s-a facut om. A venit prin om si a ramas in om, caci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om. Si a venit ca sa deschida calea Omului-Dumnezeu, cale la capatul careia cea dintai a ajuns Maica Domnului. Cum ? Prin nas­tere, prin lipsa sa de pacat, prin iubire, prin trairea in lumina lui Dum­nezeu.

As vrea sa ma intorc acum numai pentru un moment la teologii secularizanti si la criza de care am pomenit la inceputul acestei expu­neri. Ei vor o teologie secularizata, dar se opresc Ia jumatatea drumului, la “Dumnezeu s-a facut om”. Ei zic apoi : “Dumnezeu nu mai e Dum­nezeu, ci e om, numai om. Dumnezeu ca Dumnezeu a murit”. Cam asa inteleg totul chiar si cei care nu s-au inscris in scoala mortii lui Dum­nezeu, Cox si Robinson de pilda. Sa lasam lumea sa fie lume. Deci desacralizata, singura, autonoma, marginita la ea insasi. Asa ceva insa nu se mai poate numi teologie. In teologie Dumnezeu s-a facut om “pentru noi si pentru a noastra mantuire”. Pentru eliberarea din criza, din dua­litate, din autonomia devastanta si anarhica. “Dumnezeu s-a facut om”, trebuie urmat de cealalta jumatate, care este : “pentru ca omul sa se faca Dumnezeu”. E ceea ce invata toti Sfintii Parinti incepand cu Atanasie. Dumnezeu se secularizeaza spre a se resacraliza odata cu omul, si El cel dintai se glorifica prin inviere si se inalta la suprema stare de sa­cru, spre a-i arata omului drumul pe care il are de parcurs. Omul are de parcurs un drum, nu de ramas in lume, in saeculum, cum cred teo­logii acestia. Aceasta e adevarata perspectiva teologica. Exemplul uman al acestei resacralizari realizate este Maica Domnului si dupa ea toti sfintii, cei stiuti si cei nestiuti de nimeni, poate nici de ei insisi.

Un rol aparte are Maica Domnului in ecumenismul contemporan. Conciliul Vatican II, dupa cum remarca doi autori catolici, s-a ferit de a face din Maica Domnului ceea ce Jean Guitton numeste “un obstacol in calea unitatii”, abordind mariologia in termeni mai ecumenici decat altadata.

Maica Domnului nostru ca “Maica a Bisericii”, cum o numeste Va­tican II, trebuie sa fie si este principiu de unitate. Nici o maica nu do­reste ca fiii ei sa fie dezbinati. Maica Domnului este maica tuturor cres­tinilor si ii cheama pe toti sa fie una, sa fie frati asa cum sunt fiii ace­leiasi mame.

+ Antonie Plamadeala

Foto: Icoana Maicii Domnului, Mănăstirea Neamț