Vavila Popovici: Despre absurd și ,,Balletul Preljocaj – ADF 2014 (2)
„Absurdul umple lumea.”
– Goethe
Din cele mai vechi timpuri fiinţa umană a încercat să comunice trăirile sale celor din jur, prin diferite metode devenite o dată cu trecerea timpului – arte, precum literatura, muzica, dansul, arta grafică, cinematografia și altele. Tot ce ține de artă se adresează sensibilității omului – gândirii și sufletului.
Dacă în literatura tradiţională comicul era distinct de tragic, scriitorii-dramaturgi precum irlandezul Samuel Beckett (1906-1989) și românul Eugen Ionesco (1909-1994) trăitori în Franța, nu separă cele două categorii estetice, îmbinarea lor fiind considerată o caracteristică a omului modern: „Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs”; umorul nostalgic e îmbinat cu un sentiment de durere și înfrângere. Împreunarea tragicului și a comicului, produce momente de tensiune, dezvăluind absurdul naturii umane. Teatrul absurdului promovat de ei își avea rădăcinile în propria lor existență.
Absurdul este o idee care contrazice gândirea logică și cuprinde elemente, considerate cândva, incompatibile între ele. Raționamentul prin absurd poate fi, pe de o parte, un mod de a argumenta care, ducând o afirmație până la consecințele sale desigur false, duce, în cele din urmă, la necesitatea de a respinge acea afirmație. Primele exemple de metodă a demonstrației prin reducerea la absurd, au fost făcute de Zenon, filozoful grec presocratic. Când reducem la absurd o afirmație, în primul rând testăm limitele logice ale acesteia. Pozitivul acestei metode de raționament prin absurd este că se poate demonstra adevărul unei judecăți, prin falsitatea contrariului ei. Absurditatea condiției umane nu este o temă nouă. Filosofia contemporană a absurdului, dezvoltând această accepțiune a sa, este ultima expresie a crizei antiraționaliste care de mai bine de un secol frământă gândirea filosofică.
Scriitori, eseiști, poeți din ultimele decenii ai veacului trecut au proclamat falimentul rațiunii. În opinia lor rațiunea pură nu poate să oglindească viața. Și astfel a apărut tendința iraționalistă romantică care atestă numeroase corespondențe între literatura absurdului și vechiul romantism. Miguel Unamuno, eseist, nuvelist, poet , dramaturg și filozof spaniol (1864-1936), declara: „Eu nu accept rațiunea, eu mă revolt împotriva ei, căci tot ce este vital e antirațional”. Romantismul a exaltat, împotriva rațiunii. Se neagă existența adevărului general valabil, fiecare având dreptul și chiar datoria de a-și proclama „adevărul” său, sub forma unor mesaje particulare, infirmând astfel (ce eroare!) adevărul unic. Căci, pentru acești iraționaliști, rațiunea universală pierzându-și unitatea, fiecare are dreptul de a propune propriul adevăr ca un limbaj de sine stătător, conformându-se unor postulate proprii. Astfel în diferite arte au apărut simbolurile, miturile, tehnica aluzivă.
Dar, iraționalismul nu privește doar imposibilitatea penetrării raționale a universului și existenței, ci oferă o interpretare metafizică a realității. El nu constată doar limitele rațiunii ci, în intimitatea lucrurilor descoperă o rezistență la explicarea rațională a realului. Filozofi ca Schopenhauer (filozoful voinței), Nietzsche (filozoful supraomului), Bergson (filozoful conștiinței) și alții au dezvoltat această temă. Gânditori-scriitori au manifestat o neîncredere în adevărul rațional general valabil și au atacat însăși ideea universului rațional. O lume în esență irațională, respingând încercările de pătrundere ale cugetării umane, acesta a fost punctul de plecare teoretic al absurdului. Mult timp s-a crezut că este posibilă raționalizarea raportului dintre om și lume, dintre om și oameni, dintre om și el însuși. S-a crezut în puterea rațiunii, după exemplul structurii raționale a universului. Tot ce era real, se considera a fi și rațional. Au venit iraționaliștii cu ideile lor, scriitorii absurdului care au negat această raționalitate a lumii. Rațiunea fiind inutilă, s-a reliefat suferința dezacordului cu lumea și care a caracterizat mentalitatea absurdă. Mulți au început să creadă în absurditate și ideea absurdului și-a făcut drum în conștiința contemporană. Andrei Malraux totuși atrăgea atenția: „Poţi trăi acceptând absurdul, dar nu poţi trăi în absurd”. În ideea absurdului raporturile afective sunt pasagere sau iluzorii, comunicarea reală este imposibilă, familia și societatea oprimă individul.
Lupta continuă a omului cu lumea în care trăiește, care-l sufocă, îl comprimă pană în punctul în care nu mai poate stabili identitatea cu sinele, a constituit o preocupare a unor scriitori din ultimele veacuri, continuată de dramaturgi. Astfel absurdul a reprezentat fenomenul teatral cel mai important al secolului XX. La mijlocul secolului, scena pariziană, de exemplu, prezenta piesele românului Eugen Ionesco care trăia pe atunci dilematic, paradoxal „sfâşiat între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri”, ideea absurdă a sfârșitului vieții îngrozindu-l. Personajele lui Eugen Ionesco pivotează între singurătate, cuplu, familie, prietenie, societate – pentru a-și face propria existență „mai puțin insuportabilă”. În Regele nu moare Ionesco exprimă: „Am să mor când am să vreau eu, sunt Rege, eu hotărăsc”.
În Scaunele – piesă care m-a impresionat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri – clovneriile, efectul de scenă, jocurile de cuvinte, inocența și non-sensul de limbaj provoacă ilaritate și creează revelații, poate chiar o revoltă în suflet, dincolo de absurdul care poate îngenunchea ființa umană. Îmbinând cuvântul cu jocul scenic, piesa dezvăluie clar intenția autorului de a îmbrățișa teoria absurdului, dar el este pătruns și de romantismul tradițional. Spre exemplificare voi reda un fragment al piesei:
Bătrâna: Hai, spune-mi poveste, știi tu, povestea aia: Atunci am râs…
Bătrânul: Iarăși… M-am săturat…Atunci am râs? tot asta. Îmi ceri mereu același lucru!… „Atunci am râs…” Ce plictiseală…De șaptezeci și cinci de ani de când suntem căsătoriți, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ți spun aceeași poveste, să imit aceleași persoane, aceleași luni… tot aia și tot aia…hai mai bine să vorbim despre altceva…
Bătrâna: Puiule, eu nu mă plictisesc deloc, e viața ta…Pentru mine viața ta e pasionantă.
Bătrânul: O știi pe dinafară.
Bătrâna: Dar uit imediat totul…În fiecare seară sufletul meu e proaspăt…Da, Puiule, de asta iau purgative … pentru tine, Puișor, în fiecare seară sunt ca nouă…Hai, începe, te rog.
Bătrânul: Cum vrei tu.
Bătrâna: Dă-i drumu, spune povestea… E și povestea mea, ce-i al tău e și al meu…„Atunci am râs! ”
Bătrânul: „Atunci am râs!”…căcăreaza mea!
Bătrâna: „Atunci am râs”…Puișorul meu!
Bătrânul: Nu, Semiramida mea, căcăreaza mea, Tu nu ești mămica mea…sunt orfan, orfelin, cine o să aibă grija de mine?
Bătrâna: Sunt aici, Puiule!
Între comic-tragicul dialog al celor doi soți, atât de absurd, atât de irațional, nu poți să nu reflectezi asupra sentimentului de teamă în fața inevitabilei văduvii – o absență nedorită și temută, absurdă, inevitabilă a vieții. Și nu poți să nu reflectezi la răspunsul lui Ionesco când a fost întrebat de ce scaunele trebuie să rămână goale pe scenă: „Goale fiindcă nu este nimeni. Lumea nu există cu adevărat, tema piesei a fost neantul, nu eșecul. Absența totală: scaune cu nimeni. Lumea nu este, pentru că nu va mai fi, totul moare.”
Absurdul comunică la toate nivelurile, nu doar verbal, ci și para-verbal sau non-verbal. În acest sens trebuie să înțelegem spectacolul de astăzi văzut, 12 iulie a acestui an 2014 „Ballet Preljocaj”, inclus în programul Festivalului de Dans American care se desfășoară anual, în lunile iunie-iulie, pe scena celor două teatre: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) şi Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke) din orașul Durham, Carolina de Nord și despre care voi vorbi în continuare.
Compania Preljocaj a fost creată în 1984 și a devenit Centrul Național de Coregrafie din Champigny-sur-Marne și Val-de-Marne – Franța, în 1989. În 1996, baletul a fost primit la Cité du Livre de la Aix-en-Provence și a devenit Ballet Preljocaj.
Un spectacol de o oră și 45 de minute fără pauză. Coregrafia îi aparține francezului Angelin Preljocaj, ale cărui creații au fost introduse și în repertoriul altor companii cu alți dansatori, în continuare primind cereri pentru alte noi piese în lucru. A avut cereri din partea New York City Ballet, Staatsoper din Berlin, și Opera de Balet din Paris.
Programul a fost compus din trei parți legate: Mișcări goale (părțile I, II și III) dans creat în 2014; Mișcări goale (părțile I și II) creat în 2007; Mișcări goale (partea I), creat în 2004.
„Mișcări goale” este compus din acțiuni și mișcări inspirate de cuvintele și fonemele citite de John Cage la Teatrul Liric din Milano, înregistrate în direct în decembrie 1977. Efectul mișcărilor – cel de înstrăinare, de dezintegrare a mișcării și de un nou mod de frazare coregrafic – are prioritate față de semnificația și esența lor. Prin aceste mijloace dansul are legătură cu textul autorului american Henry David Thoreau, care a fost punctul de plecare a lui John Cage. Angelin Preljocaj a folosit înregistrarea „live” a piesei, în care râsul și aplauzele mulțimii milaneze sunt lipsit de valoare, se repetă obsesiv, îngrijorător de absurd, demonstrând „nimicul” sau „micimea” vieții noastre, absurdul ei, noncomunicarea în societate, dar coregraful are talentul pentru a o face accesibilă, prin dans, interiorului nostru sufletesc.
John Cage (1912-1992) a fost compozitor, teoretician, scriitor și artist plastic american, considerat unul dintre cei mai importanți compozitori al secolului XX. El a compus muzică pentru dansuri și a predat un curs despre „acompaniamente muzicale de exprimare ritmică”, în momentul când a început să experimenteze sunetele cu instrumente neortodoxe, cum ar fi articole de uz casnic, foi de metal etc., deci prin lovirea diverselor obiecte non-muzicale spunând că „totul în lume are un spirit care poate fi eliberat prin sunetele sale”. A încercat să schimbe până și sunetul pianului cu anumite șuruburi, piulițe, șaibe etc.), pe care le introducea între corzile pianului, la o anumită distanță, acestea generând o sonoritate diversă, asemănătoare unor instrumente de percuție. Mai târziu, muzica lui Cage s-a orientat spre dans.
Spectacolul Companiei Preljocaj a cuprins în premieră partea a III-a pentru acest Festival și în premieră toate cele trei părți efectuate împreună într-un singur program. Dansul a fost executat de patru minunați dansatori, conform programului numele lor fiind: Virginie Caussin, Yurié Tsugawa, Fabrizio Clemente și Baptiste Coissieu.
Într-un interviu în limba franceză, Angelin Preljocaj a declarat: „Oamenii cred că lumile de dans contemporan și de balet sunt foarte diferite, dar nu este la fel de mare diferență între Baletul Operei din Paris și New York City Ballet. Fiecare companie are ADN-ul său propriu și este mult mai interesant pentru mine să se înțeleagă ceea ce este și a surprinde, decât de a impune un anumit stil propriu dansatorilor. Ce se întâmplă între noi, este o hibridizare și este ceea ce contează”. Cu altă ocazie a spus că „oamenii întotdeauna vor să știe de unde provine inspirația, dar, în cele din urmă, acestea sunt căi delicate, sensibile. Crearea unei piese este, pentru mine, mult legată de intuiție. Stilul meu se modifică datorită acestor dansatori. Împreună creăm ceva care nu poate fi explicat într-adevăr”.
Un jurnalist englez a afirmat că „Preljocaj este un coregraf inteligent, superb la provocarea unei corporalități crude, fără inhibiții”.
Coregrafia lui este senzuală, expresiv-dramatică, curajoasă, gesturile aspre ale gimnasticii alternând cu mișcările calme ale baletului clasic.
Spectacolul, după părerea mea, a plictisit o parte din spectatori, sonoritatea i-a enervat pe alții, și i-a satisfăcut pe cei mai mulți, care au putut să-i înțeleagă mesajul – absurdul vieții pe care o trăim.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
