Cuvânt și iubire

Intuiții, aspirații și dorințe infinite. – Dorințele și aspirațiile cele mai esențiale și cele mai profunde și permanente ale naturii umane sunt fără îndoială sursa tuturor valorilor și prin urmare baza tuturor judecăților de valoare, pentru că ele sunt în același timp scopurile vieții și ale activității umane.

Aceste dorințe și aspirații, comune tuturor oamenilor, din toate timpurile, sunt aproximativ: dorința de a fi, de a trăi etern; dorința de întreaga putere (voința de putere), de libertate, de fericire; dorința de omnisciență; de perfecțiune; iubire; dorința de justiție etc. Aceste aspirații se găsesc în fundul inimii tuturor oamenilor, și ele nu cunosc limite, nu sunt niciodată satisfăcute.

Ceea ce înțelegem prin dorințe și aspirații ale sufletului uman este aproape ce am văzut că înțelege M. Bergson prin intuiție și simpatie. Acestea sunt cunoștințe instinctive, care țin de inteligență și instinct. Aspirațiile noastre sunt infinite ca inteligența dar sigure ca instinctul; sunt veritabile a priori, veritabile intuiții. În ele se manifestă forța de creație infinită pe care M. Bergson o atribuie elanului vital; în ele vedem manifestarea și agentul evoluției sociale și umane, al cărei ciclu este departe de a fi închis. Aceste aspirații nu vor fi satisfăcute decât la termenul acestui ciclu evolutiv și numai în formele ultime și definitive pe care această evoluție le va fi realizat. Și de aceea când se imaginează satisfăcute, adică realizate, acestea sunt presupuse astfel în Dumnezeu, și ele constituie atunci atributele esențiale ale divinității. Ele merg deci în direcția evoluției vieții umane.Ele anticipează și iluminează. Prin chiar aceasta ele îndeplinesc ceea ce M. Bergson rezervă intuițiilor: a proiecta o lumină pâlpâitoare și plăpândă peste originea și peste destinul nostru, pe libertatea noastră, pe locul pe care-l ocupăm în natură, lumină pâlpâitoare dar care nu sfredelește mai puțin obscuritatea nopții în care ne lasă inteligența. Remarcați că aspirațiile noastre exprimă finalitățile și scopurile societății și ale vieții umane. În ele se anunță deci formele ultime și definitive ale omului și ale societății. Lumina pe care scopurile o pot proiecta asupra evoluției noastre fiind mai puțin vie decât cea a cauzelor nu este mai puțin prețioasă și mai puțin eficace. Aici este valoarea logică efectivă a dorințelor și aspirațiilor sufletului uman care sunt tot atâtea intuiții sigure și deși puțin luminate sunt mai utile aici și mai eficace decât doar inteligența.

Intensitatea și extensiunea acestor dorințe pot varia la oameni, pentru că circumstanțele vieții pot să le anemieze, să le sufoce. Dar nu există suflet uman să nu fie animat, în cel mai adânc al său însuși, de aceste dorințe elementare. Dacă adversitățile le pot comprima la mulți, cea mai mică circumstanță favorabilă în viață le poate intensifica și amplifica până la infinit. Cine ar putea refuza, sau, mai bine, cine nu și-ar dori, cel puțin în principiu, toată puterea, omnisciența, justia, simpatia, fericirea și perfecțiunea sau viața infinită? Se poate resemna la a renunța, atunci când totul contrariază aceste dorințe, atunci când totul se opune cu obstinație la aceste aspirații. Dar dacă șansa strălucește cât de puțin în ochii noștri, ea îi reaprinde și îi intensifică și face obiectul unei speranțe viguroase.

Sursa eficacității aspirațiilor. – Dacă dorințele umane ar fi constant dezmințite de realitatea obiectivă ele s-ar epuiza și ar dispărea în cele din urmă. Dar se întâmplă că forța lor și constanța lor sunt mai mari decât rezistența realității obiective: omul, prin știință și prin cooperare, ajunge să învingă realitatea obiectivă; aceasta se pliază în fața lui. Atunci, în aceeași măsură, dorințele se afirmă și cresc, și, în fața forței lor crescânde, realitatea obiectivă devine din ce în ce mai docilă. Adevărata docilitate a lumii obiective, în fața dorințelor noastre, se găsește în știința și cooperarea umane, și, prin consecință, în societate.

Pe măsură ce cooperarea și știința umane se extind, cresc și se intensifică, adică pe măsură ce societatea oamenilor augmentează , lumea obiectivă, așa cum este, mai întâi independentă de noi și ostilă, începe să devină așa cum trebuie să fie pentru a răspunde dorințelor noastre. În aceste condiții, aspirațiile noastre și forța lor de realizare se augmentează, și limitele puterii noastre și a științei noastre reculează. Și de aceea ele trebuie considerate ca având, în lumea morală și socială, aceeași importanță ca energia și legile sale în lumea inorganică și ca axiomele și principiile logice în științele naturale. Dar dorințele și aspirațiile noastre nu se transformă în speranță, în credință și în revelație, decât în anumite epoci privilegiate și în anumite medii sociale, agitate de mari mișcări istorice. Astfel a fost epoca profeților lui Israel, care profetizară în timpul marilor vârtejuri rezultând din coliziunea imperiilor asiatice; astfel mai ales epoca misticismului creștin din primele secole , în care toate popoarele antichității au fost integrate în imperiul roman; astfel cea a sfârșitului Evului Mediu, și astfel pare, după toate aparențele, epoca noastră însăși, care trăiește ecloziunea Societății Națiunilor. Sunt epoci în care se efectuează mari shimbări sociale, care termină o fază a lumii și în care începe o altă fază. În aceste epoci, se întâmplă invariabil ca societățile umane, popoarele constituite în națiuni diferite și ostile, se interpenetrează, se unifică, pentru a compune un tot mai vast, cu tendința de a îngloba toată umanitatea.

Noi am analizat, în altă parte, activitatea acestor epoci. Ar fi de ajuns să spunem aici că, în asemenea circumstanțe, conștiința oamenilor se îmbogățește, se lărgește excepțional, pentru că lumea socială, și, chiar prin aceasta, de asemenea, porțiunea de lume fizică ce-i este accesibilă, și din care ea se hrănește, se lărgește și se îmbogățește, și în același timp că stările de conștiință capătă o intensitate incomparabilă.

Evoluția socială și ideologiile. – Ideologiile se dezvoltă, apar sau se descompun și se eclipsează, în funcție de extensia sau de îngustarea pe care le iau grupurile umane în timp și spațiu. De aceea există, în istorie, primăveri, în care creațiile ideologice abundă, și ierni în care spiritul creator al ideologiilor cade și se epuizează. Când societățile umane se integrează, reunindu-se între ele pentru a forma un tot din ce în ce mai vast, atunci dorințele și aspirațiile se intensifică, spiritul creator, sub incitarea acestor dorințe capătă o fecunditate excepțională și dă cea mai bogată vegetație de capodopere. Eul subliminal, îmbogățit și intensificat în asemenea circumstanțe prin aluviuni sociale și istorice vaste și variate, este comparabil cu un mugur, care, primăvara, debordează de sevă și înflorește în frunze și în flori. Aceste epoci sunt anotimpul revelațiilor, cum primăvara este anotimpul florilor. Toate ideologiile poartă în aceste epoci muguri care înfloresc în revelații artistice, tehnice, filosofice, științifice, literare etc. Sunt epoci mistice de asemenea când revelația religioasă înflorește deplin.

În asemenea epoci spiritul fecund și clar al unui Poincaré, de exemplu, va plonja în profunzimile obscure ale eului pentru a-și atrage din ele invențiile matematice. S-ar spune că omul ia astfel contact cu divinitatea și îi smulge ceva din secretele sale, din știința sa, din puterea sa. În aceste epoci, prin mecanismul care funcționează în fundul inconștient al eului, spiritul se revelă în istorie, inspirând savanților verități istorice; moraliștilor, înaltele idei și calități morale; artiștilor, capodoperele lor eterne; credincioșilor mistici, trăsăturile Ființei inefabile. Deci revelațiile nu sunt accesibile oricui și oricând; ele se traduc printr-un concurs de circumstanțe excepționalmente fericite, doar în epoci privilegiate și oamenilor desemnați ca printr-un sort de grație divină. În aceste momente istorice privilegiate, revoluționare, ceea ce se ascunde sub privilegiu este faptul colaborării unei mai vaste porțiuni a umanității.(10).

(10)Aceste epoci fecunde, anumiţi filosofi germani le-au anvizajat în ceea ce ei numesc Kairos pe care Tillich îl defineşte în aceşti termeni: „Timp bogat în conţinut, timp revolut, timp decisiv, opotunitate fatidică”. Ceea ce caracterizează aceste timpuri este spiritul profetic şi profeţia este iruperea eternităţii în timp. „Există Kairos, atunci, în timpul imobilizat în formele sale spaţiale, Spiritul Eternului începe vizibil să se agite, preparând revoluţiile”. Spiritul profetic după Tillich a fost incarnat în Germania de Karl Marx şi Nietzsche. (Ernest SEILLIÈRE, Morales et Religions en Allemagne, p. 174-176).

Revoluție socială și revelație. – Cu extensia societății, spiritul crește și se mărește în umanitate. Fiecare descoperire științifică, tehnică sau artistică este ca apariția unui detaliu care integrează unul din atributele spiritului. Spiritul se dezvoltă, se explică în om, prin actele sale de revelație. Dezvoltându-se, el ia o direcție precisă, ca pentru a realiza progresiv un model dat. Aici, ca în ontogeneză, așa cum o concep Semon și Hering, (citați de Rignano), natura intimă a dezvoltării este analogă celei a unei reevocări mnemotehnice. „Dacă embrionul crește și reconstruiește, ca printr-o veritabilă amintire, organismul căruia îi este germen (se poate spune aceasta despre dezvoltatea spiritului, în circumstanțele istorice date), el îmbracă un aspect astfel încât pare „ghidat”, „dirijat” de un sort de inteligență ocultă sau „entelehie” de aceeași manieră în care construcția unei mașini este ghidată prin spiritul tehnicianului”. „… Pretinsa acțiune morfologică a factorilor fizico-chimici se revelă ca o simplă acțiune de declanșare și de potențialitate morfogenetică care există dinaintea ei . (11)”. Știința modernă pare, în aceasta, să confirme teoria platoniciană a anamnezei. Putem spune de asemenea, fără absurditate, că orice invenție sau descoperire este o reminiscență, o revelație. Așa cum factorii fizico-chimici în dezvoltarea embrionului, experiența și logica pot declanșa, provoca invenția, act mnemotehnic, anamneză; ele nu o creează și n-o explică.

Or, spiritul se hrănește din colaboraraea unei umanități mereu mai largi, constituind vaste societăți, dezvoltându-se în și pentru evoluția umanității, revelă omului adevărurile noi, care iau atunci aparența inspirației sau a revelației propriu-zise. În acest sens trebuie să-l înțelegem pe M. Brunschviecg, atunci când scrie: „Cea mai înaltă revelație a conștiinței religioase se face la ora când Newton demonstrează formula gravitației … la ora când un stoic descoperă în sufletul său caritatea genului uman (12).” Cum se pot uita, în acest sens, revelațiile lui Iisus, ale sfântului Paul și ale sfâtului Ioan?

(11) RIGNANO, Qu’est-ce que la vie? p. 41.

(12) Idéalisme moderne, p. 97

Cum se produc revelațiile în profunzimile eului subliminal, ale subconștientului? H. Poincaré a furnizat, în acest sens, câteva indicații foarte prețioase. Subconștientul are, după Poincaré, proprietatea de a condensa în puțin timp o activitate formidabilă care ar strivi eul conștient. S-ar spune că el lucrează în infinitul mic și că face aceeași operație de condensare psihică precum face ochiul, pentru a condensa, într-o clipă, în senzația de roșu, în jur de 400 trilioane de mișcări ondulatorii. Așadar în fundul eului subconștient se produce actul mnemotehnic, anamneza, care este baza întregului nou adevăr. Este probabil că scara timpului subconștientului este de ordinul infinitului mic, pe când cea timpului nostru este infinit mai mare, și viteza evenimentelor este accelerată aici în aceleași proporții. Eul nostru conștient lucrează cu o lentoare care este la scara timpului nostru și a masei noastre.

Dar eul nostru conștient este puțin propriu la a descoperi, a inventa, pentru alte considerații încă. Fiind în contact cu lumea și agitat de atâtea alte chestiuni de ordin practic, tulburat de spectacolul lumii și de agitațiile sale, eul conștient este distrat și incapabil de concentrare. Pentru a-l prezerva trebuie să fie supus la un regim asemănător celui pe care i-l impun misticii, să fie făcut să treacă acest tunel al tenebrelor care realizează ceea ce se numește noaptea simțurilor și a rațiunii discursive; sau, în alți termeni, să fie făcut să descindă și să scoată apa în inconștient (13).

(13) „Autorii mistici au comparat deseori sufletul cu o sferă. La suprafaţă se găsesc simţurile şi facultatea discursivă, care o pun în raport cu exteriorul; dar unirea mistică se face în centru, ceea ce vrea să spună independent de raţionament şi de imagini”. După Maurice Blondel, „cunoaşterea integrală prin metoda mistică cere noaptea simţurilor, pentru că simţurile şi raţiunea discursivă îi sunt mai degrabă o jenă decât un concurs”. „În extaz, exerciţiul simţurilor este suspendat, nu mai există nicio mişcare voluntară.” (Procès de l’intelligence, p. 270). „Celesta lumină a contemplaţiei aruncă sufletul în tenebrele spirituale, căci claritatea sa depăşeşte forţele intelectuale ale sufletului şi paralizează modul său natural de a înţelege.”

Or, ce vor să spună toate acestea? Nu ne aminteşte asta de savantul care declară că raţionamentul nu-i serveşte cu nimic în descoperirile sale, în crearea ipotezelor? Eul subliminal, de care vorbea Poincaré, ce este altceva decât această noapte a simţurilor şi a înţelegerii?

„Există, spune M. Blondel, fără îndoială „tenebre” de afrontat, nopţi de traversat pentru simţuri şi înţelegere… dar ce să fie întunecat şi decolorat în umbra evanescentă şi reculul caselor îndepărtate?… Să fie fie cunoaşterea şi realitatea nouă? Nu. Este strălucirea soarelui nostru vizibil, lumina luminilor noastre obişnuite care pare să se şteargă şi să se depărteze.” (Qu’est-ce que la mystique? P. 10).

Cum se disting revelaţiile veridice de falsele revelaţii? În arte, gustul public rejectează creaţiile artificioase: în ştiinţă, experimentarea, aplicaţia practică condamnă falsele revelaţii; în morală şi în religie, criteriumul revelaţiilor este elevaţia preceptelor, perfecţiunea. Dacă verităţile morale şi religioase sunt vizibil orientate în direcţia perfecţiunii concepute în Dumnezeu, veracitatea lor este probată.

Mistici, Profeți și Utopiști. – Pe teren social, revelația ia caracterul utopic, și utopiile dezlănțuie revoluțiile. Comunismul pe care îl concepu Platon, și pe care, în timpurile lor, îl practicară Esenienii, Terapeuții şi primele comunități creștine, ca și comunismul timpului nostru este o revelație socială amestecată cu o revelație religioasă. De altfel, doctrinele morale, ca și dogmele religioase și utopiile, sunt cu atât mai utopice cu cât sunt mai idealiste, mai pure, mai nobile. Ceea ce este utopic în ele provine de la rezistența pe care ele o opun realității istorice a timpului: timpul este măsura înălțimii lor ideale, a nobleței lor încă inaccesibilă la realitate. Cei care ar vrea s-o atingă imediat, misticii și utopiștii, se izbesc de zidul timpului și aceasta îi face utopiști. Utopia nu este doar o țară extra-spațială, cum o vrea etimologia, este mai degrabă o țară extra-temporală, uchronie (14). Dar, periculoasă cât se vrea a se pune imediat în practică, ea este de cea mai mare

(14) După Tillich, credincioşii în progres au sentimentul intervenţiei Eternului în fapte, în timp, adică al posibilităţii profeţiei al „zguguiturii pe care în fiecare clipă o suferă din partea Eternului”. La fel de bine „utopia este strâns legată de concepţia Kairos-ului. Se poate spune că, fără spirit utopic, nu există forţă profetică veritabil revoluţionară”. (SEILLIÈRE, op. cit., p. 175)

utilitate, căci, previziunea profetică, ea trasează dinainte direcția în care omul trebuie să se orienteze și îi trasează schița imaginii realității viitoare.

Utopiile, în calitate de anticipații sau invenții etico-sociale, ca de altfel descoperirile științifice și invențiile tehnice, sunt în dezvoltarea intelectuală și morală a umanității ceea ce sunt variațiile spontanee ale lui de Vries. Aceste variații nu sunt determinate de condițiile ambianței fizice ci de produsul spontaneu al viații, milieul fizico-chimic nefăcând în plus decât să facă posibilă declanșarea lor. Ele nu s-ar declanșa dacă n-ar exista în forță în forma vitală care le manifestă. Mediul fizico-chimic permite, dar nu determină nici manifestarea lor nici forma pe care o iau. Apoi, o dată ce ele s-au manifestat, ambianța fizică exersează o veritabilă selecție printre ele, elimină pe cele care sunt mai puțin adaptabile la condițiile date, și permite dezvoltarea celor care sunt în armonie sau cel puțin compatibile cu condițiile actuale. Acestora, milieul fizic le oferă atunci un concurs eficace și le favorizează manifestarea și conservarea lor.

Este exact la fel pentru utopii. În anumite momente ale istoriei unui popor, când conjuncturi ale circumstanțelor puțin excepționale au loc, există o eflorescență a ideilor sociale și morale inedite. Aceste idei sunt în oarecare sort incitate, făcute posibile, prin efervescența morală pe care o provoacă circumstanțele schimbătoare de moment, și, în general, ele merg în direcția pe care o vor lua ulterior evenimentele, dar nu sunt determinate de circumstanțe de fapt; ele nu le corespund acestora de un fason adecvat. Departe de a le determina, circumstanțele de fapt, dar mai particular condițiile economice și sociale, „milieul” și „momentul” au mai degrabă o acțiune reductivă și modificatoare asupra lor. Printre aceste utopii, milieul istoric, condițiile economice actuale fac un sort de triaj: resping și elimină pe cele mai inadecvate, rețin și modifică utopiile care par mai compatibile cu condițiile actuale, cu trecutul apropiat și aspirațiile care vor fi realitatea de mâine. Acestea, după ce au fost puse la punct, sunt erijate în reforme practice și devin bune și frumoase realități pentru mâine, în timp ce celelalte sunt lăsate de o parte, aruncate în domeniul fictiv al literaturii, de unde ele vor resuscita poate cu ocazia apropiatelor conjuncturi din care se vor ivi noi mișcări revoluționare.

Cel al căror nume este atașat utopiilor care au reușit sunt profeții și precursorii, ceilalți rămân simpli utopiști.

Revoluției îi corespunde, în domeniul logic al vieții spiritului, revelația profetică. Invenția, crearea de ipoteze prin intuiție, adică prin divinație și revelație, sunt aplicația, în domeniul spiritului, a metodei revoluționare care utilizează natura în creațiile sale fizice vulcanice și în mutațiile biologice, în timp ce lentele formațiuni sedentare și transformismul își găsesc contrapartea mentală în inducția și deducția logice. Și de aceea putem afirma că revelația este la fel de legitimă ca inducția și rațiunea și că în ceea ce privește cercetările și descoperirile în domeniul social al moralei și al spiritului, revelația este metoda cea mai legitimă și cea mai eficace.

Revelație și experiență. – A judeca revelațiile morale și religioase după criteriul elevației și perfecțiunii lor nu este și nu a fost niciodată suficient. Este ca și cum s-ar mulțumi a se fonda o veritate științifică doar pe raționament și pe a priori. Cât timp adevărul științific n-a afrontat experimentare, el nu este definitiv. Este și mai ales a fost la fel pentru revelațiile credinței. Primii creștini n-au reușit să convingă lumea antică de adevărul revelației lor decât printr-un lung experimentum crucis, supliciul crucii și al rugului. Mai târziu, locica a adoptat, și ea, pentru verificarea legilor naturale, acest experimentum crucis, supunând generalitățile științifice la proba faptelor.

Dacă astfel este natura faptelor conștiinței și ale istoriei, și dacă ea cere o atitudine creatoare, adică activă, care nu constată ceea ce este dar decretează ceea ce trebuie să fie, și care nu descoperă ci inventează, este facil de a recunoaște că aici că invenția n-are nimic de a face cu rațiunea discursivă. Aici, savantul trebuie să fie profet, descoperirea este revelație și sfințenia este experimentare a stărilor conștiinței noi și profunde. Sfinții, profeții, misticii și utopiștii sunt, pentru viața interioară a conștiinței și pentru viața exterioară a societății, ceea ce sunt eroii sau geniile științifice pentru științele naturii. Veritabilii savanți în acest domeniu sunt vizionarul și utopistul, profetul și revoluționarul; căci ei sunt cei ce descoperă, anticipează, formulează și experimentează legile morale.

Calea cea mai rațională este aici cea a martiriului și a miracolului. Metoda este, la propriu vorbind, cea a anticipațiilor, a revelațiilor profunde asupra viitorului, revelație a lucrurilor care sunt reale și clare, într-un viitor mai mult sau mai puțin depărtat, cu atât mai mult cu cât ele sunt obscure și iraționale pentru moment. De aici, caracterul lor de mister, de utopie și de obscuritate.

Controlul rațiunii și Criteriumul. – Aceasta nu înseamnă a spune că rațiunea nu are niciun rol de îndeplinit. Sarcina sa este de a controla invențiile morale, decretele și revelațiile conștiinței, idealurile și revelațiile sufletului uman. Dacă controlul rațiunii nu intervenea, conștiințele exaltate s-ar fi cufundat în cele mai rele și mai nebune extravaganțe. Lumina rațiunii trebuie să ilumineze sentințele și decretele revelației.

Care este criteriul pe care rațiunea îl folosește pentru a judeca valoarea revelațiilor, a dorințelor, a idealurilor, a sentințelor și a profețiilor pe care ele le aduc? Acest criteriu este cel care a fost întotdeauna în trecut: elevația morală, puritatea și spiritualitatea invențiilor morale. Revelația trebuie să aducă o perfecționare vizibilă a ceea ce era deja cunoscut și practicat, a idealurilor care să fie profund în linia ascendentă a evoluției progresive.

În fine, rațiunea trebuie să examineze de asemenea oportunitatea revelațiilor, și să vadă în ce măsură ele corespund necesităților timpului, circumstanțelor istorice și sociale, ansamblului condițiilor sociale și morale date.

(D. Draghicesco, Vérité et révélation, Paris, Félix Alcan, 1934, pp. 292-303)

Traducere de George Anca