Cuvânt și iubire

 

Balada iconarului de lângă rai

 

Din evlavii de vladica
si porunci de Domn pios,
manastire se ridica
pe tulpina ei de os.

Dintre schele se desface,
parguita sub mistrii,
ca un mar care se coace
langa ceruri aurii.

Zidurile cresc usoare
si-n urcusul alb al lor
parca vor aripi sa zboare
si sa cante parca vor.

Turlele melodioase
prind in aer moliciuni,
mladieri de chiparoase,
fragezimi de rugaciuni.

Dar cum creste din lumina
ctitoritul sfant altar,
n-are pranz si n-are cina
mare mester iconar.

N-are pace pamanteasca
de cand Voda Basarab
l-a poftit sa zugraveasca
mucenici cu chipul slab.

De doi ani pe zid aseaza
cand stravechi Ierusalim,
cand Craciun si Boboteaza,
cand sfieli de heruvim.

Se cutremura peretii
de-nvieri si rastigniri.
Pe iconostas, ascetii
merg cu talpi de trandafiri.

Doar o sfanta diafana
sub un limpede inel,
tot incearca pe-o icoana
sa se iste din penel.

In zadar se tot framanta
mester fara de ragaz.
Pentru dulcea fata sfanta
inca n-a gasit obraz.

N-a gasit nici ochi sa-i deie,
cat ii cauta-n strafund
de fantani si elesteie
sau de ceruri ce se-ascund.

Zi si noapte, printre scule,
langa panza pironit,
cu peneluri nesatule
musca zari necontenit.

Pranz si cina daca n-are
si-n culcus n-a pogorat,
suspinand peste culoare
n-o-mblanzeste cat de cat.

Ba o roaga si-o rasfata,
ba o cearta cu mustrari,
dar vopseaua lui ingeata
si la rugi si la ocari.

Nici alintul nu-i da vlaga,
nici ocarile puteri…
Chip si zambet nu se-ncheaga,
nu vin ochi de nicaieri.

In oftatul si-n pojarul
care-i fura somn si blid
s-a uscat si iconarul,
ca ierarhii de pe zid.

*

Peste rau, la manastire,
urca lin cu pasul mic,
o logodnica subtire
si sfioasa ca un spic.

Vine-n zori si la amiaza
cu paner mereu adus,
vine iar, cand insereaza,
la biserica de sus.

Miere, azima si lapte
pentru mesterul posac,
care tace, zi si noapte,
langa scule fara leac.

– De trei ori pe zi, la tine,
trist logodnic, mester drag,
vin purtand panere pline
si la fel le-ntorc din prag.

Gura ta n-atinge cana,
nici cu mana blid n-atingi.
Lang-o umbra de icoana
ca o candela te stingi.

M-as topi, daca mi-ai cere,
in ospatul din paner,
lapte, azima si miere,
sa-ti fiu cina, langa cer.

Dar el tace. De pe buze
nu-si desprinde un cuvant.
Peste pensule ursuze
se-nconvoaie si mai frant.

si tanjeste mai departe,
si vopselele tanjesc
langa ceata umbrei moarte,
care-asteapta chip ceresc.

*

Peste rau, la manastire,
urca zilnic pasul mic
de logodnica subtire
si sfioasa ca un spic.

Vine-n zori si la amiaza,
cu paner mereu adus,
si cand umbrele-nsereaza
la biserica de sus.

– Mester trist, ti-aduc zadarnic
darul meu de peste rau,
lapte proaspat, fagur darnic,
paine tanara de grau.

Pleaca vara, fug lastunii,
si-n biserica, aici,
inca n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.

Nici un inger nu mai cade
pe culoarea fara spor ?
Din uneltele-ti schiloade
nu mai urca nici un zbor ?

De-as putea vapai domoale
si dulci umbre sa ma fac,
sa dau zambet panzei goale
si penelului sarac…

Dar el tace. Nu-si desprinde
de pe buze un cuvant;
cu maini reci si suferinde,
cum sunt mainile de sfant.

si cum tace, ea se frange,
in genunchi, pe lespezi, jos.
ii ia mainile si plange,
desmierdandu-le duios.

Pe mahnirea lor se lasa
tampla calda, chipul mic
de logodnica sfioasa
si subtire ca un spic.

si pe mainile lui slabe,
scrise parca pe feresti,
cad din ochii ei podoabe
si inele ingeresti.

Cad din ochii triști  inele
si pe mainile ce zac,
si pe harburi de ulcele
cu vopsele fara leac…

Mesterul acum le simte.
Mohorat de saptamani,
simte plansul ei fierbinte
pe-nghetatele lui maini.

Fiecare picatura
parca-l frige dinadins.
Ah, din nou de el se-ndura
un crampei de necuprins.

Azi, din nou, un colt de slava
are mila de zugrav.
Arde pensula bolnava,
arde mesterul bolnav.

Ard vopselele-n ulcele,
framantate cu vazduh
si cu lacrimile grele
care cad sa le dea duh.

Panza moarta se desteapta,
linii gurese se-aprind,
sfanta care chip asteapta
s-a sculat din somn zambind.

Din culcusuri se ridica
desmortitele culori,
cu zvacniri de randunica
dintr-un cuib trezit in zori.

Mana mesterului treaza
lumineaza ca si el.
Orice deget pare-o raza,
cand se-atinge de penel.

– Plangi, tu, limpedea mea Oana
si vopseaua prinde chip.
Plangi si, frageda, icoana
din lumini o infirip.

Pica lacrimile tale,
iar culorile surad.
Cine le-a sculat din oale
Ca sa calce somnul had ?

El luceste ca o spada
smulsa beznei unei teci.
Ea e freamat alb de mlada,
in genunchi, pe lespezi reci.

E uimita ca el canta
gingasii de viers fugar…
Dar cum ochii ei se zvanta,
mana lui se stinge iar.

Fata panzei se usuca
si culori si umbre mor.
In privirea lui nauca
e un tipat de cocor.

Deznadejdea il cuprinde
si el cade din avant,
cu maini reci si suferinde,
cum sunt mainile de sfant.

si din nou se-aprind de mila
si de roua ochii ei;
in ulcele de argila
ard si tremura scantei.

Pe vopselele invinse
pica lacrimi fecioresti,
si pe mainile lui stinse,
scrise parca pe feresti…

si din nou, zvacnind, adie
un suspin de vant razlet
prin culorile ce-nvie
desteptate din inghet.

Fruntea lui din nou straluce,
gura canta gingasii,
si, trezit, penelul duce
umbrei moarte linii vii.

– Plangi, si-n mine neprihana
se oglinda ca-ntr-un iaz.
Plangi, tu, limpedea mea Oana,
iar icoana ia obraz.

Plangi, si nu pricep ce vlaga,
ce puteri m-au dezmortit.
Plangi, si panza stearpa leaga,
ca o creanga, rod sfintit…

Beat, lucreaza, canta, spune.
In genunchi, cum a ramas
ca-ntr-o mare rugaciune,
ea l-asculta fara glas.

si, deodata, intelege
ca icoana lacrimi vrea
si ca el minuni culege
doar atunci cand plange ea.

*

Zile trec si nopti ca una,
scuturate din manunchi,
si fecioara plange-ntruna,
jos pe lespezi, in genunchi.

Tot mai tinere, mai zvelte,
peste plansul ei tresar
si vopsele si unelte
si maini dragi de iconar,

Lacrimi si culori se-mbina
si se fac intr-un sarut
ochi de dincolo de vina,
chip de dincolo de lut.

Fata plange, plansul suie
si, pe lemn cum sta supus,
e obrazul ei si nu e,
parca-s ochii ei, si nu-s.

Cu cat urca, mai cereste
fata Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofileste
supt de panza care-l bea.

Cu cat mesterul straluce
in taria lui de-acum,
ea se frange ca o cruce
povarnita langa drum…

Par penelurile torte,
mainile, fierbinti catui,
iar el arde, beat de forte,
sus, in fericirea lui.

si nu vede, dintre ingeri,
cum, sub plansul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frangeri,
tot mai stins si tot mai supt.

*

Peste rau, la manastire
nu mai urca pasul mic
de logodnica subtire
si sfioasa ca un spic.

Nu mai vine la amiaza
cu paner mereu adus,
nici cand tainele-nsereaza
la biserica de sus.

Nici n-aduce, de cu noapte,
pentru bunul iconar,
miere, azima si lapte,
feciorelnicul ei dar.

Ci, departe,-ntr-o coliba,
ochii vesteji de dogori
cu lumini nu mai imbiba
nici peneluri, nici culori.

De sub cerga, mana slaba,
cheama umbrele de ieri.
Gura tot de umbre-ntreaba,
ofilita de zaceri.

Umbre cheama, taine-ngana
sau isi striga, langa pat,
maica blanda si batrana,
toata bocet si oftat.

– Maica buna, du-te-n goana
la biserica de sus,
unde-un mester pe-o icoana
numai zambete a pus.

Spune-i mirelui, in soapta,
ca mor ochii stinsi de dor,
dar ca tot il mai asteapta,
scufundati in bezna lor…

Ostenind spre manastire,
suie, alba, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire,
o maicuta de zapezi.

Vine-n zori, la pranz, la cina,
cu trudit si jalnic glas,
mai batrana cand suspina,
si mai alba, ceas de ceas.

– Mestere cu fruntea-n stele,
iconar cu maini de vis,
sa te-aduc dintre vopsele
ochii oarbei m-au trimis.

ti-ai sfarsit de mult icoana,
langa ea de ce mai stai ?
Parca nu-mi auzi dojana
si n-ai inima, nici grai.

Ci el glas lumesc n-aude
si nu vede chip strain.
Doar icoana ce-i surade
il imbata ca un vin.

Nici o vorba nu-l imbie,
nu raspunde nimanui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie,
sta vrajit de sfanta lui.

– Mestere pierdut de lume,
facatorule de sfinti,
ochii oarbei de sub brume
te vor mire; sa-i alinti.

Vino de le-nchide rana,
iconar de langa rai…
ti-ai sfarsit de mult icoana,
langa ea de ce mai stai ?

Dar el nu mai tine minte
plansul ochilor secati,
ci de ochii fetei sfinte
se imbata cu nesat.

Nu asculta, nu raspunde,
si, de vraja istovit,
parca vrea sa se scufunde
in surasul zugravit…

Maica pleaca, maica vine,
pleaca iar cu jalnic pas,
mai batrana de suspine
si mai alba, ceas de ceas.

– Fata mea, la manastire
urc zadarnice poteci.
Nu-i acolo nici un mire…
Sunt doar sfinti si lespezi reci.

*

Pajisti verzi intind chilimuri
si covoare ca-n povesti,
parca noi ierusalimuri
cer sosiri imparatesti.

Toata floarea neculeasa
pe mormantul alb s-a strans.
Crangi in rochii de mireasa
se cutremura de plans.

Cu suspinele de mana,
toata bocet si lumini,
maica buna si batrana
rataceste printre spini.

Urca pan’la manastire
si coboara la mormant
Nu aduce nici un mire
ochilor ce nu mai sunt.

Urca iar, cu truda multa,
printre spinii nesatui.
Nici un mire n-o asculta
sus, in fericirea lui.

Pasii-abia mai pot s-o poarte
pe poteci cu pietre seci…
El ramane mai departe
langa sfinti si lespezi reci.

*

– Doamne, din lumesti podoabe
ridicasi, pe truda grea,
sfinte ziduri basarabe,
limba vremilor sa dea.

De la sfesnic la icoana,
de la strana la triod,
toate sunt, fara prihana,
darul tau de voievod.

si, smerit si preajertfelnic,
daniei de peste veac
i-ai pus cel dintai jertfelnic
langa cel dintai colac.

Deci,Maria Ta, se cade
sa stii cate sunt si cum:
Iconarul inca sade
in biserica si-acum.

De-a sfarsit de mult cu treaba,
nu vrea galbeni, nici arginti,
dar intarzie degeaba
printre candele si sfinti.

De-a pus magilor privire
si arhanghelilor pas,
intr-o galesa uimire,
langa sfanta a ramas.

Cand calugarii l-alunga,
el se-ntoarce mai aprins.
Neagra patima si lunga
de icoana l-a cuprins.

Voda zice: stim icoana,
mult ne mira si pe noi.
Parc-un inger si-a pus pana
pe obrajii calzi si moi.

Fruntea-i scrisa – pare-mi-se –
cu penel din alte vieti,
iar surasu-i smuls, ca-n vise,
ne-nceputei frumuseti.

Bietul vostru mester, poate,
s-a smintit cand a crezut
c-a scos el aceste toate
din vopseaua lui de lut.

S-a smintit si-n patimirea
grea de vina si alean,
indragind nemarginirea
unui chip nepamantean…

Cu mahnire se cuvine
panda aspra de pandar.
Azi, icoana nu mai tine
de-un vremelnic iconar…

Ci minunea ei senina
e a rugii celor multi,
care vin de i se-nchina,
de la Voda la desculti.

*

Cand o spada de jaratic
taie zarea, cand un bici.
Cerul negru si salbatic
varsa ploaie cu basici.

Beznele isi fierb ceaunul
sus, pe tunet de potop.
Inc-un fulger, inca unul,
cade-n inima de plop.

Noaptea joaca-n pielea goala
pe lungi strune de tambal.
Din grozav cazan de smoala
iese raul peste mal.

Se mai rupe-n cer o grinda
sau in iad cate-un zagaz.
Strajile se-aduna-n tinda
cu sudalmi si cu necaz.

Sub puhoaiele zalude,
prin mocirle de namol,
o naluca-n straie ude
da bisericii ocol.

Umbra vine pe suvoaie,
numai ochi adanci si goi,
numai zdrente lungi de ploaie,
numai umblet de strigoi,

Cu bufniri de vant patrunde
pe fereastra in altar.
Cand in bezna se ascunde,
cand pe fulger calca iar.

Pasi desculti si uzi coboara
dogorind de-aprins indemn.
Mana smulge, ca o ghiara,
Chipul fraged scris pe lemn.

– Nimeni nu ne mai desparte,
Sfanta alba, cer deschis.
Raiul vietii fara moarte
pe obrazul tau e scris.

Chipul Tainei, smuls din cuie,
langa inima l-a pus.
parca-i Oana lui si nu e;
parca-s ochii ei si nu-s.

Fuge. Fulgerul l-arata.
– Uite mesterul nebun !
Panda chiuie muscata,
pasii lui nu se supun.

– Da-ne mestere, icoana,
unde-alergi, zanatic fur ?
Baltile, zbarlindu-si blana,
cresc ca haitele-mprejur.

Zarile-si trimet, grabite,
catre el cate-un hanger.
Bat napraznic din copite
hergheliile din cer.

Mai adanc la piept isi strange
vraja sfintei fara veac.
Ploaia-n drum se face sange,
sange baltile se fac.

– Mestere beteag de minte,
da-ne Sfanta inapoi !…
El o strange mai fierbinte:
o tulpina amandoi.

Mai aproape, mai aproape,
raul spumega turbari.
Pe dihanii mari de ape
vin padurile calari.

– Nimeni nu ne mai dezleaga,
Sfanta alba, rai cules.
Ceru-ntreg si lumea-ntreaga
in surasul tau se tes.

Ape lacome si hoate
casca negrul lor gatlej.
Cu icoana stransa-n brate,
piere mesteru-n vartej.

*

Curgi, lumina, curgi balada,
si tu, raule senin.
Ziua paste ca o iada
roua campului sorin.

Verde apa de bulboana,
Din adancuri ce-ai adus ?
Ba e zambet, ba icoana,
ba e chip cazut de sus…

Uluiti, culeg plutasii
taina galesului chip.
Mainile scriu cruci, si pasii
ingenunche pe nisip.

De surasul blandei fete
nu se satura cat vor.
Sorb senina frumusete
cum ar bea dintr-un izvor.

Vad, si nu pricep de unde
s-o fi fost ivit in dar,
din taceri de ape-afunde,
taina fara de hotar.

Dar, cucernici in smerire,
duc plutasii chipul sfant
la domneasca manastire,
peste vreme si mormant.

si minunea din lumina
se re-ntoarce celor multi,
gloatei care i se-nchina,
de la Voda la desculti.

 

Radu Gyr