“O carte ca o mărturisire de credinţă: Părintele Justin – Mărturisitorul”. Doamna Elena Solunca Moise despre Albumul Cristinei Nichituş Roncea în Revista CULTURA
Deşi mai rar, auzim cuvintele mărturisitoare: „pământul ţării noastre este sfânt”. O spunem noi sau pământul însuşi o face în căutarea unor suflete în care să se rostuiască spre rodire? Ce să înţelegem prin sfinţenia pământului? Brâncuşi ne-a dăruit o Cuminţenie a pământului, străjuind în zarea dăinuirii, ca o uimire împăcată acolo unde îşi măsoară ritmul în trecerea spre dincolo de timp. Ce înseamnă, deci, „a sfinţi”? În rugăciunea Tatăl nostru spunem: „sfinţească-se numele Tău”, ca rostul vieţii noastre pe pământ, o misiune şi o apropiere de cerul care ne-a fost întâia patrie. Urmează o măsură „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”; deci nu după voia noastră, care ştim unde ne-a dus şi ne păstrează, măsurându-ne deşertăciunea. Spre împlinire desăvârşită, Fiul lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om ca noi, urmându-L, să deprindem calea îndumnezeirii, împletită în adevăr şi viaţă. O ştiau strămoşii noştri de stăruiau a-şi potrivi viaţa după chipul credinţei celei drepte, numindu-se „creştin” sau „creştină”, şi-şi învăţau copiii cum să fie cu grijă, căci „omul sfinţeşte locul”. Şi, Doamne, câţi vor fi fost cei care, neştiuţi de lume, dar ascultaţi de Dumnezeu, au sfinţit nu doar un loc sau altul, binecuvântându-l cu faptele lor, ci întreg cuprinsul ţării ca o icoană mărturisitoare. Părintele Justin Pârvu, care acum se roagă în ceruri pentru noi, afla realitatea creştinismului ortodox în locul pe care s-a nevoit să-l sfinţească definindu-l prin „simplitate, bunătate şi dragoste”, mai cu seamă cu dragoste, datorită căreia am rezistat în vremuri prădalnice, îmbogăţind-o cu prinosul răbdării. „ţara românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa nimănui, politic sau al altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2.000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un popor la altul. Posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloacele ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.”
Datorăm tinerei doamne Cristina Nichituş Roncea o carte (din care am citat) ca un loc binecuvântat de (re)întâlnire şi dimpreună rămânere cu Părintele Justin – Mărturisitorul: lucrarea de Fotografii şi vorbe de duh, apărută la Editura „Mica Valahie”, cu un cuvânt înainte de Aspazia Oţel Petrescu. O carte de căpătâi, cu mult mai mult decât un simplu album, pentru că imaginile emană sfinţenie, ne dau putere şi curaj să ne privim pe noi înşine în faţă. Imaginile Cuviosului Părinte au viaţă şi între ele se ţes cuvintele înţelepciunii sale sfinte, iar harul, credinţa şi iubirea ucenicei înmlădiază înţelesuri tainice. De pe copertă Părintele ne priveşte ca de peste timp. În interior, ca dedicaţie, desluşim cuvintele: „îndemn spre tot lucrul bun”; pentru doar acesta rodeşte în sufletele omului sfinţenia şi dimprejur binecuvântarea. De la o pagină la altele realizăm cât de bogat folositoare este imaginea fotografică, atunci când e făcută cu har, faţă de film, bunăoară, unde imaginile, culoarea şi dinamica lor pot oculta sensul. Imaginea fotografică rămâne ca o blândă aşteptare, te poţi întoarce ca la un prieten apropiat, poţi continua un dialog sau înnoi comuniunea întru duhul „răbdării şi al dragostei”.
Selectarea textelor, care îi aparţine lui Victor Roncea, este făcută cu grijă duhovnicească, aşa încât cartea poate fi citită şi ca o cateheză pentru omul contemporan ce, ieşit din dictatură, nu se află încă pe sine decât într-o bolboroseală autodistrugătoare. O analiză mai atentă, sine ira et studio, ar îngădui să vedem că, deşi scăpaţi de ateism, ne ţinem încă departe de Dumnezeu, căci altminteri de unde o criză morală şi existenţială fără precedent? Părintele Justin, ca un părinte iubitor, ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu, de Biserica Sa, să ne apropiem unii de alţii. Albumul începe ca un colind, cu „Naşterea Domnului”. Simplitate maiestuoasă a cuvintelor tâlcuiesc înţelesuri lucrătoare: „Naşterea Domnului este un dar, o bucurie, dar totodată o cruce, pentru că Hristos se naşte în peştera din Bethleem pentru a duce pe Golgota, ca să ia asupra Sa păcatele întregii omeniri. Nu putem vorbi de răstignire, de înviere, dacă nu plecăm de la naştere”. Aici e puterea rugăciunii, „salvarea noastră” şi îndemnul insistent, îndeosebi către tineri, de a deprinde forţa rugăciunii, asemenea străbunilor care au pornit sfinţirea pământului acestuia. Urmează „Sfintele Paşti”, din care reţinem că ar fi necesar să ne ferim de dramatizarea răutăţii zilelor, deoarece pot împiedica curăţirea sufletului ca astfel să-l dăm lui Dumnezeu. În capitolul „Adormirea Maicii Domnului”, Părintele mărturiseşte că în închisori „aveam pururi în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor”. Poposim la Sf. Mănăstire cu ocrotitorii ei: „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil – la deal şi la vale”, pentru a vedea în ce chip monahul este „un creştin desăvârşit”. Sfârşitul este ca un început bun, despovărat de rău şi rele – „Anul nou şi moliftele Sfântului Vasile”, ale căror cuvinte au putere purificatoare, vindecătoare, purtând spre biruinţă în numele Domnului Cel unul în Treime, căruia să ne închinăm cu smerenie, să mulţumim cu vrednicie şi să-L slăvim cu dorire. Când scenariile apocaliptice se înmulţesc ca ciupercile după ploaie, Părintele Justin ne atrage luarea aminte: „Pentru noi, sfârşitul este moartea sufletească. Dacă a murit sufletul din noi, suntem primii care murim”. Pildă dătătoare de putere îl avem tot pe Hristos, care, pe cruce, după ce s-a rugat Părintelui să fie iertate păcatele celor ce L-au răstignit, a spus cu pace „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Viaţa şi pătimirile Părintelui Justin ne ajută să înţelegem că suprema libertate este „de a trăi în afara păcatului” prin despătimire, ca să nu-i fim robi, şi prin iertare, pentru eliberarea de răul ce ni s-a făcut. Avem a lupta pentru adevărul credinţei noastre şi nu o putem face decât urmând lui Hristos, fiindcă „dacă nu ne vom păzi Ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”. Vremurile sunt întunecate, deşartă pare tânguirea, dar tocmai de aceea e vital să ne facem „părtaşi Răstignirii lui Hristos, ca să fim părtaşi Învierii lui”.
Închidem cartea cu sfială şi o reluăm cu nădejdea comuniunii tuturor, celor de aici şi de dincolo, în numele şi prin Hristos Biruitorul morţii, care e cu noi până la sfârşitul veacurilor. Părintele Justin a fost un dar de la Dumnezeu şi, primindu-l cu recunoştinţă, să ne facem vrednici a-i fi urmaşi, înmulţindu-ne talanţii.
Un articol de ELENA SOLUNCA MOISE / Revista CULTURA
Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro via Ziaristi Online
