Cuvânt și iubire

Bunul simț înseamnă talentul de a vedea lucrurile așa cum sunt și de a face lucrurile așa cum trebuie făcute.

 C. E. Stowe

   Uneori nori grei se îngrămădesc în dimineţile zilelor noastre şi întunecă soarele de ale cărui raze dorim atât de mult să ne bucurăm… De ce, mă întreb, nu ne putem bucura întru totul de strălucirea lui? De ce umbre tenebroase apar în sufletele noastre, de parcă îngerii Domnului nu ne mai iubesc?

   Rămân stupefiată de câte ori deschid paginile câte unui ziar şi găsesc articole în care se relevă comportamentul ingrat, lipsa de bun simţ a unor oameni şi în special a celor care ar trebui să constituie un exemplu de moralitate, oameni care conduc destine şi destinul însemnă viitorul nostru, o continuă schimbare a lucrurilor, a lumii, pe care omul trebuie să o însoţească onorabil. Dorim oare să ajungem să celebrăm triumful proastei calităţi a omului, a unei piramide găunoase ridicate pe pătratul dăruit nouă de Dumnezeu?

   Suntem datori în primul rând să cunoaştem şi mai apoi să respectăm legile ţării în care trăim şi ele trebuie să fie clare, bazate pe morală, deoarece legile sunt întruchiparea raţiunii, a înţelepciunii umane. Scriitorul francez Honoré de Balzac, cel care a realizat o imensa oglindă în care s-au privit contemporanii săi, trăitori ai secolului al nouăsprezece, spunea: „Legile sunt pânze de păianjen prin care muştele mari trec şi cele mici sunt prinse”. De ce oare? Ştim prea bine! Puterea politică, puterea banului, îi scapă pe cei „mari”! Desigur, lumea a evoluat, dar principiile care stau la baza vieţii, chiar dacă au suferit schimbări de nuanţă, fundamentul lor a rămas acelaşi. Trăim altfel, dar avem aceeaşi casă – pământul –, am evoluat, dar suntem tot oamenii de altădată, ne-am câştigat libertatea, dar ea trebuie înţeleasă ca fiind limitată de legi şi de bunul simţ care nu ne permite să ne comportăm imoral, să deranjăm, să lovim, să rănim sufletele celor din jurul nostru, ci să ţinem seamă de faptul că suntem făcuţi din lut şi nu din piatră pe care o poţi lovi cu barosul…

   „Ceea ce nu opreşte legea opreşte buna cuviinţă” spunea Seneca la vremea sa, buna-cuviinţă făcând parte din comportamentul civilizat în societate, comportament ce poate fi definit în final, ca fiind demn sau nedemn. Iată cum profilul moral este determinat de atitudinea omului în relaţiile sociale şi defineşte ceea ce numim demnitatea umană. „Caut un om!” rostea Diogene, în plină zi, umblând pe străzile Atenei, pe vremea când oamenii oraşului huzureau şi viaţa decăzuse, fiindcă aşa este viaţa, are urcuşurile şi coborâşurile ei. Scriitorul german Gotthold Lessing spunea cu convingere: „Cea mai nobilă preocupare a omului este omul”, căci  nu este suficient numai să cunoşti legile, principiile morale, ci să le şi aplici în viaţă.

   Omul vine pe lume cu Bunul simţ ancestral, dar valoarea lui poate creşte sau descreşte pe parcursul vieţii, funcţie de factorul educaţional. Oare oamenii zilelor noastre sunt educaţi suficient, cunosc politeţea? Sau îşi permit orice în numele unei libertăţi prost înţeleasă, nemaivorbind de cei ajunşi la putere care încep să fie dominaţi de orgoliu, sfidează bunul simţ, crezând că li se cuvine orice comportament. Întâlnim la tot pasul parvenitism, mitocănie, manifestări ale lipsei de bun simţ și toate acestea se însumează şi avem, spre regretul nostru, tabloul naţiei respective pentru zilele în care trăim! “Batjocura, sudalma este partea celor trufaşi, şi pedeapsa, ca leul va pândi asupra lor”, a spus Iisus, căci buna cuviinţă se înscrie în sfintele principii ale Legii cerului, principii desăvârşite, neschimbătoare. Le cunoaştem îndeajuns? Oamenii cu credinţă în Dumnezeu le cunosc, de aceea despre ţăranul român s-a spus întotdeauna că este „om cu bun simţ”.

   După ce dăm naştere copiilor, sau devenim învăţători, profesori, educaţia este darul cel mai preţios care trebuie făcut copiilor în familie, în şcoală. De unii se prinde, de alţii nu, dar strădania noastră trebuie să existe, pentru a şlefui caractere, a face ca aceşti copii ajunşi maturi să poată convieţui în condiţii civilizate, adică bine şi frumos cu semenii lor, ca prin fapte, prin vorbe şi prin luări de atitudine pline de bun simţ, să-şi poată câştiga respectul. Începând din familie, trebuie să existe respectul aproapelui, un comportament care să nu lezeze pe cei din familie și pe cei din societatea în care trăim: să mâncăm cuviincios, să vorbim cuviincios, să repetăm cuvintele de politeţe: saluturi ale dimineţii, zilei şi ale serii; să nu ne lipsească cuvântul „mulţumesc!”, să nu ridicăm tonul, să ne stăpânim furiile, să iubim şi să fim atenţi şi generoşi, să nu ne sfiim a ne cere scuze, a ne cere iertare. Şi toate făcute din inimă, cu iubire! Uneori ni se întâmplă să dăruim respect şi iubire şi să nu vedem în ochii celui căruia i-am dăruit nici un pic de mulţumire! Şi-atunci ne punem întrebarea: Este atât de greu să mulţumeşti? Cel care are sufletul bun şi nu este stăpânit de orgoliu, nu va încerca să se răzbune când i se face un rău, îşi va cere iertare atunci când el greşeşte şi va ierta celui care i-a greşit, iertarea fiind şi ea un semn al demnităţii.

   Politeţea, respectul se învaţă, nimeni nu se naşte politicos, nu le ştim pe toate şi avem multe de învăţat pe parcursul vieţii! Este adevărat că învăţarea cere o minimă înzestrare şi poate, un exerciţiu îndelungat. Ne naştem cu bun simţ, dar prin educaţie dobândim mai mult pentru vremea în care trăim, dobândim politeţea care implică generozitate, simţ al dreptăţii, al frumosului, decenţă, chiar eleganţă! Primim, refuzăm? Ar trebui, da, ar trebui să învăţăm continuu, ca prin spusele şi faptele noastre, să nu lezăm pe cei din jurul nostru. „…Luaţi învăţătura, că mult argint şi mult aur veţi câştiga cu ea!…” ne spunea Iisus.

   Condiţia umană care ni s-a dat, dreptul de a trăi această viaţă, ne obligă a nu ne bate joc de ea, ci s-o înfrumuseţăm, s-o îmbunătăţim. Din totdeauna oamenii au năzuit să-și îmbunătățească condiţia, să-și înnobileze viaţa prin însuşirea unor sume de virtuţi, cunoaşterea adevărului, a căii drepte în viaţă, a corectitudinii. Să ne pese de cei cu care împărţim această minunată viaţă! Să ne pese de moralitatea vieţii noastre! Să nu uităm nici o clipă că nu trăim singuri, trăim în colectivitate şi fiecare dintre noi are nevoie de celălalt, căci „omul nu trăieşte decât pe jumătate când trăieşte doar pentru el”, spune un poet francez.

   Dar ce ne facem cu comportamentul grosolan, vulgar, bădăran, mojic prin care dicţionarul defineşte mitocanul, omul impertinent, obraznic? Pe bunica am auzit-o prima oară vorbind de mojici, mitocani; mă sfătuia să nu am de-a face cu astfel de oameni. De la ea am aflat sensul adevărat al cuvântului, cel de oameni prost crescuţi. Mai târziu, în vremurile tulburi în care am trăit, erau cam mulţi în jurul nostru… Şi acum? Ce s-a schimbat? Oamenii prost crescuţi au dat naştere altora pe care i-au prost crescut şi uite-aşa perpetuăm în prostie, inconştienţă, proastă creştere. Mulţi nu ştiu, sau nu le pasă că nu ştiu să se poarte şi adoptă un comportament obraznic, rănesc. Toată lumea este a lor, cuvântul lor planează asupra tuturor şi au dreptul să-i timoreze, să-şi bată joc de ei. Nu este aceasta o formă a sclaviei, să-ţi baţi joc de sufletul omului? Unii au învăţat să îmbrace haina nesimţirii la primirea mojiciei, alţii suferă… În modul său de a se exprima plastic şi „elastic”, Andrei Pleşu a reuşit să schiţeze foarte bine portretul mitocanului  în cartea „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”: „Principiile sunt pentru mitocan mai mult o chestiune de estetică, decât una de etică. Principiile sunt bune, dar viaţa este altceva.” „Una dintre calităţile mitocanului e că are gustul ierarhiei…”

   Mă întreb ce fel de oameni sunt aceia care în ziare şi în faţa ecranelor de televiziune se înjură, îşi atribuie unii altora cele mai josnice cuvinte? Este acesta un exemplu de urmat pentru cei care încă nu cunosc calea pe care trebuie să meargă în viaţă? Şi sunt mulţi, dar mai ales copii şi tineri. Ascultăm întrebări impertinente şi răspunsuri grobiene, până la utilizarea unui lexic inacceptabil. Avem, poate fiecare dintre noi, barbariile sufletului, umbrele sufletului ce se manifestă în atitudini de care suntem chiar noi înşine surprinşi, ca şi cum nu ar fi ale noastre, ci străine, dar trebuie să ştim să le alungăm, să le îndepărtăm, să ne cerem scuze pentru ele.

   Astăzi câţi dintre noi n-au suportat şi suportă în continuare apariţiile pe canale de televiziune a unor personalităţi lipsite de bună creştere, de bun simţ, în interviuri sau filmări ale vieţii lor super îndestulate? Şi totul pentru bani? Unii au motivat toţi aceşti ani că „asta se cere”. Nu cred că este adevărat! Nu a cerut nimeni, li s-a dat! Dacă li se oferea „mâncare” de calitate, cu timpul oamenii s-ar fi obişnuit cu acea „mâncare” aleasă. Şi culmea impertinenţei mi s-a părut răspunsul: „Dacă nu-ţi place, schimbă ziarul, schimbă canalul!”

   Aceste clipe de meditaţie mi-au amintit versurile scrise: Cincizeci de ani de neadevăr,/ necredinţă, înfricoşare, îngenunchere, umilinţă./ Şi încă mulţi ani pentru a învăţa gimnastica de îndreptare a coloanei noastre vertebrale…/ Cum să comprimăm timpul?/ Cum să învăţăm mai curând?/ Poate o rugăciune,/ poate un cântec,/ poate iubirea/ ne vor aduce mai curând,/ mai aproape de adevăr, de credinţă, generozitate, verticalitate.

   Și cât de bine ne simţim când ne respectăm unul pe altul, când suntem cuviincioşi, demni de condiţia noastră umană! Ca și cum am fi mângâiaţi de lumina caldă şi binefăcătoare a razelor de soare… Fiindcă în inimile noastre este destul loc pentru căldură, pentru iubire…

 Publicat în iulie 2009, cuprins în „Articole si eseuri” – vol.I

Vavila Popovici – Carolina de Nord