Cuvânt și iubire

„Rossiya, Ukraina i Bielarusi / Eto sveataya Rusi”

(Cuvinte rostite de un copil la unul din mitingurile pro-ruse din estul Ucrainei)

Aşa a fost până acum sau aşa au dorit ruşii să se vadă din afară, dar neapărat ei să fie fratele mai mare. Să încercăm să ne adâncim puţin în istorie până la rădăcinile lor. Teritoriul actual al Rusiei a fost locuit încă din antichitate de triburi de păstori nomazi (sciţi, sarmaţi, huni, avari, bulgari, uzi, pecenegi ), iar în partea de nord de triburi baltice şi finice. Discuţiile în jurul originii slavilor sunt încă o problemă deoarece izvoarele antice conţin foarte puţine referiri la slavi spre deosebire de alte neamuri (traci-daci, celţi sau germani). Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi, locuind între Vistula şi Nipru. Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI^-lea cu numele de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi şi sclavini. Tot mai multe izvoare istorice arată că patria slavilor a fost spaţiul aflat la sud de Marea Baltică fără ieşire la mare şi gurile Vistulei (cam pe unde se află astăzi Polonia şi Bielarusi). Slavii sunt cunoscuţi sub două ramuri distincte: slavii de răsărit şi slavii de apus. În migraţia lor spre vest slavii au ajuns cel mai devreme în secolul al V^-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar prin sec. al 6^-lea apar pentru prima oară în spaţiul balcanic sub numele de sclavini (Gh. Şincai. Istoria românilor, v.1). Ulterior după secolul al VI^-lea slavii s-au separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri: slavii de est: ruşi, ucraineni, bieloruşi; slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni; slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.

Să vedem cum şi unde se consolidează statele slavilor de est. Primul stat al slavilor de est, care s-a făcut cunoscut, este cel fondat de dinastia de origine scandinavă Rurik în a doua jumătate a secolului IX. Fiul lui Rurik Helg (Oleg) îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată întreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma tratatului de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni. Creşterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub cneazul Vladimir (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fost subordonat cnezatului rus (să ne întrebăm acum de unde această ţinere de minte scurtă a şovinilor ruşi de astăzi când vorbesc de Novorosia!). De-a lungul întregului secol al X^-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.

Religia creştină era bine cunoscută de ruşii secolului al X^-lea graţie vecinătăţii cu Imperiul Bizantin. Convertirea ruşilor la creştinism are loc în perioada lui Vladimir, care a profitat de împrejurările politice favorabile, pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ, ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine (nu e de mirare dorinţa de astăzi a ucrainenilor de a intra în comunitatea statelor europene). Vladimir a uşurat introducerea creştinismului în Rusia Kieveană datorită mamei sale Olga, care la adus la credinţa creştină, şi căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II^-lea. Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată. Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria la mijlocul secolului al XI^-lea a Anei de Kiev cu Henric I al Franţei. Însă după moartea în 1054 a cneazului Iaroslav Rusia Kieveană s-a descompus în mai multe cnezate autonome şi rivale, a căror unitate a fost menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor. Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord.

În această perioadă are loc o a doua scindare a slavilor de est, din care se desprinde o ramura a lor aflată mai la est de vest (vorba maestrului Dabija). După 300 de ani de aşa numit jug tătaro-mongol la începutul secolului al XV^-lea prin unirea forţată, sângeroasă, a cnezatelor ruseşti în jurul cnezatului Moscovei (care la moment nu era cel mai însemnat şi puternic, pierzând în importanţă în faţa cnezatelor Vladimir şi Suzdal) cu implicarea directă, militară şi politică, a Hoardei de Aur (fapt trecut sub tăcere) apare statul Moscovia, rebotezată doar în a. 1721 în Rusia. Adevărată Rusie a rămas doar la Kiev până nu a venit Moscovia peste ea. Să vorbeşti despre slavismul ruşilor actuali e nonsens. O Rusie, care a încorporat peste 200 de etnii şi popoare neslave nu mai poate fi numită slavă. După datele unor naţionalişti ruşi în actuala Rusie au rămas doar apr. 8% de adevăraţi ruşi (adică slavi), restul fiind neslavi, dar toţi împreună numiţi cu un nume impropriu rosiane – un amalgam de peste 200 de popoare. Aflaţi timp îndelungat sub jugul tătaro-mongol, aflaţi şi mai mult timp în contact direct cu popoarele estice ruşii au preluat cele mai proaste năravuri ale lor: războinicia nomadului, duplicitatea şi lenevia. În mare parte triburile nomade din est nu se îndeletniceau cu agricultura, care cerea muncă, ci cu vânatul şi incursiuni asupra vecinilor, pentru a le prelua avuţia. Bogăţia europenilor ia atras întotdeauna pe nomazii din est, de aceea ei au fost supuşi timp de peste un mileniu invaziilor hoardelor din est. „Nu apuca să se liniştească colbul după trecerea viforoasă a unui val că alt puhoi se întrezărea la orizont”scria marele Tudor Arghezi în scrierile sale despre istoria noastră veche. Marele nenoroc al nostru a fost că, aflându-ne între Carpaţi şi Mare, întotdeauna am fost punte de trecere pentru puhoaiele estice.

Acum această ramură corcită, în venele căreia practic nu mai curge sânge slav, pretinde a fi cei mai slavi printre fraţii lor slavi, fratele lor mai mare. Ucraina este prima victimă a fratelui mai mare. După răscoala ucrainenilor împotriva polonezilor în ziua de Crăciun a anului 1648, B. Hmelnițki şi-a făcut o intrare triumfală în Kiev, unde a fost salutat ca „Moise, salvatorul, mântuitorul și eliberatorul poporului din captivitatea poloneză … ilustrul cârmuitor al rusinilor”. Nu ştia însă în ce captivitate multiseculară mult mai drastică avea să nimerească Ucraina şi nu numai. Prin tratatul încheiat între Rusia şi Ucraina la Pereaslav în a. 1653 B. Hmelniţkii vedea o uniune militară împotriva Poloniei, iar pentru ţarul Alexei Mihailovici Romanov tratatul însemna o legitimitate a pretenţiilor lor asupra Rusiei Kievene. Acest lucru B. Hmelniţki l-a înţeles foarte curând, dar era târziu. După războiul dintre ruşi şi polonezi la pacea separată de la Vilnius din 1656 negociatorii lui Hmelnițki nu au avut nici măcar dreptul să fie martori la negocieri. Hatmanul a scris cu această ocazie o scrisoare plină de mânie adresată țarului, pe care l-a acuzat că a rupt înţelegerea de la Pereiaslav.  În scrisoarea sa B. Hmelnițki a afirmat că „…suedezii sunt mai de onoare şi de încredere decât ruşii”. Armata căzăcească a suferit în acea perioadă o serie de înfrângeri în Polonia, în ciuda ajutorului dat de Transilvania. Ulterior Ucraină numită şi Malorosia – o soră mai mică, a fost complet incorporată în imperiul ţarist, mai apoi sovietic, obţinând independenţa doar peste apr. 350 de ani, în a. 1991, care astăzi iarăşi e în pericol.

Următoarea jertfă devine Polonia, care după răscoala ucrainenilor din 1648, „epoca de aur” a Uniunii statale polono-lituaniene şi-a marcat începutul declinului ei. În doar apr. 100 de ani această uniune se destramă. Vecinii Poloniei şi anume: Rusia, Prusia şi Austria au semnat o primă înţelegere secretă cunoscută mai târziu drept „Alianța celor trei acvile negre”, prin care au avut loc primele trei împărţiri ale Poloniei la 1772, 1773 şi 1795. A patra împărţire a fost la sfârşitul erei napoleoniene prin împărţirea Ducatului Varşoviei, încorporarea aşa numitului Regat al Congresului în Rusia în 1832 şi a Republicii de la Cracovia Austriei la 1846 (acelaşi stil cum se procedează astăzi cu Ucraina). A culminat această împărţire în 1939 în urma Pactului expansionist Ribbentrop-Molotov între Uniunea Sovietică şi Germania Nazistă. Iar în a. 1944-45 Stalin a reţinut armatele în faţa Varşoviei timp de 40 de zile, până când trupele germane nu au exterminat complet rezistenţa populară polonă.

A treia jertfă urma să fie slavii de sud. În acest scop Ţarismul a inventat o ideologie a panslavismului – adică „unirea tuturor slavilor” evident sub conducerea Rusiei. Cea mai mare piedică în realizarea acestui plan era existenţa principatelor româneşti „Ce bine ar fi pentru unirea slavilor dacă România nu ar exista” se plângea panslavistul Danilevski la 1871. Început acest plan de Ecaterina a II-a prin aşa numitele războaie de eliberare a fraţilor creştini de sub jugul turcesc, prin intenţia de a uni principatele româneşti în statul Dacia, evident sub protectorat rusesc (în acest post urma să fie numit favoritul ei G. Potiomkin). Continuat apoi de ţarii Alexandru I, II, Nicolae I, şi mai apoi de Stalin în timpul celui de-al doilea război mondial, care însă nu s-a realizat aşa cum a dorit Stalin. A încercat să exploateze acest fapt şi Putin în timpul războiului din Iugoslavia însă, în pofida frăţiei slavii, majoritatea aşchiilor slave din fosta Iugoslavie au intrat în Uniunea Europeană, cele rămase aşteaptă în anticamera ei. Nefiind în stare să înghită acest eşec Putin s-a avântat într-o aventură foarte periculoasă – să aducă Ucraina la picioarele lui – aşa cum au făcut ţarii ruşi, sângerosul Stalin. Rusia lui Putin astăzi este în mare parte Rusia lui Stalin din a. 1939. Stalin cu panglica roşie în piept a atacat la început în a. 1921 Polonia, rupându-şi colţii de armatele mareşalului Pilsudski, ca mai apoi în a. 1939, în rezultatul Pactului Ribbentrop-Molotov să-şi ia revanşa. În rezultatul aceluiaşi pact atacă Finlanda, Tarile Baltice, Basarabia. Astăzi Putin cu panglica bicolor „negru-mov” a atacat Basarabia, Georgia şi acum Ucraina. Unde şi când se va opri nu se ştie. Nenorocul lui Putin este că astăzi nu găseşte un aliat cu care să se împartă, cum l-a avut Stalin pe Hitler. Isteria velicorusă promovată de Putin este foarte periculoasă la acest început de secol şi mileniu. O auzeam la una din adunăturile provocate de Putin din estul Ucrainei pe o tovarăşă rusoaică declarând „Domnul este in ceruri, iar Rusia pe Pământ”. Va imaginaţi la ce grad de zombare poate fi adus un popor. Este foarte periculos. Şi Hitler în perioada interbelică prin propaganda diabolică a lui Goebbels ia adus pe o bună parte de nemţi în aceeaşi stare. În timpul celor 5 ore „la sfat cu poporul” peste 60% din întrebările adresate lui Putin erau legate de evenimentele din Ucraina (de parcă toate celelalte probleme interne sunt rezolvate, iar Rusia este un paradis) cu cererea de ai apăra pe ruşii care trăiesc acolo. Blitzkriegul din Crimeea a trezit în sângele ruşilor microbul imperialist care dormita. „Conducerea Ucrainei trebuie să asculte opinia poporului” (cu referire la acordarea independenţei aşa numitei republici populare din Doneţk) declară Putin. Dar cât de mult a luat în consideraţie opinia poporului cecen când acela a dorit independenţă. „Mocit’ vseh v sortirah” (Ai îneca pe toţi în veceuri)” chema Putin în războiul de exterminare „pentru respectarea constitualităţii” a poporului cecen. Cunoscutele duble standarde ruseşti (observată încă în 1939 de Marchizul de Custine „Una spun si alta fac”), altfel spus curvie politică rusească. „În chiloţi, flămânzi dar fiecare cu câte o rachetuţă subsuoară” iată esenţa rusului de astăzi. Ascultam cu stupoare o informaţie din Simferopol unde se strâng semnături pentru a schimba denumirea oraşului în denumirea Putin (Putingrad, Putinburg???). Cu Ucraina Rusia are o problema mai veche. Stalin a masacrat prin foametea din 1931-1933 (Holodomor) apr. 7 milioane de ucraineni pentru ai struni. Putin, deocamdată, le-a luat Crimeea, le-a creat focare in Doneţk, Lugansk, Odesa. Care este deosebirea între cei trei tirani nici eu nu o găsesc.

Şi noi, de fapt ca şi în toţi aceşti peste 200 de ani de vecinătate cu ursul siberian, ce facem? Ţinem obidă pe ucraineni în acest moment greu pentru toate relele care ni le-au făcut şi încăpem cu toţii în gura ursului sau pentru moment uităm şi ne situăm alături de ei împotriva expansionismului rusesc. Cu regret coloana a 5^-a a Moscovei la Chisinau, reprezentată de buldogul Voronin şi căţeii Dodon, Şelin, mai recent R. Usatâi îşi face de cap. Pana la 27 iunie (semnarea Acordului de Asociere) vom avea 1,5 luni foarte fierbinţi generate de presiunea externa (Rusia) şi de cea internă (buldogul şi căţeii Rusiei). Rezista-vom oare?

Valeriu Dulgheru