Cuvânt și iubire

Cuvinte de folos de la Artur Silvestri

            În întâmpinarea Marii Sărbători a Învierii Domnului, fiecare dintre noi primeam, nu cu mulți ani în urmă, un mesaj de suflet, cald, apropiat și înțelept, de  la Artur Silvestri, însoțit și de câte o scriere, mai succintă sau mai extinsă, o „cărticică”, cum spunea el, despre o temă religioasă, sau despre viața unui ierarh, sau despre o mânăstire. Era darul lui la marile sărbători, dar  care ne însoțea trecerea, chiar și numai pentru puțin timp, din stresul și praful cotidianului distrugător,  către sărbătoarea spirituală.

            Și în Săptămâna Mare a Patimilor 2014, cuvintele lui Artur Silvestri se aștern într-o confesiune  despre fapta bună, despre neam, despre limbă, rudenii și loc, adică despre misiune și despre patrie, despre credință și introspecție, despre smerenia cu care noi, oamenii simțindu-ne „făpturi mai  mărunte decât bobul de nisip” ne îndreptăm către Învierea Domnului, sperând că în curând, peste numai câteva zile, bucuria va învia și sufletele noastre, când vom spune: „ Hristos a înviat!” și vom răspunde  „Adevărat a înviat”.

Ne gândim că și în acest an ne sunt  de folos cuvintele lui Artur Silvestri, de aceea vi le trimitem, spre reamintire, adăugând urările noastre, ale Doamnei Mariana Brăescu și ale mele:

Sărbători fericite, pline de Lumină și bucurie la auzul Sfintei vești „Hristos a înviat”!

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU

Cuvinte la zile mari:

Sf.  Paşti 2008[1]

            Găsesc de folos ca, în Zi Mare, să recapitulez pentru mine câteva din chipurile şi prezenţele care îmi sunt un reazem şi argument pentru a spune că în ceea ce fac nu este o greşeală şi că, dacă am pornit într-acolo unde socoteam că trebuie să pornim, înseamnă că a venit timpul să reclădim şi să renunţăm la distrugerile sinucigaşe de până acum. La aceasta ne îndeamnă felul însuşi cum suntem constituiţi  şi, deopotrivă, ecourile ce ne vin din vechime în forme şi cuvinte care ne sunt inteligibile și pe care, la rândul nostru, ne străduim să le facem înţelese şi altora, pentru a fi utile azi, mâine şi în timpul nedesluşit  ce ne aşteaptă. Căci, la drept vorbind, altă cale nu ar putea fi. Să ne facem că nu le auzim ar însemna să ne arătăm ne-aşezarea şi să ne recunoaştem nevrednici; să le uităm ar fi să nu mai avem  principiul însuşi de alcătuire; să le schimonosim nu se poate închipui, căci am trăi degeaba. Destul că sunt unii, si nu puțini, care, în indefinitul compoziţiei lor sufleteşti mărunte, nici măcar nu mai ştiu de unde vin si unde se duc şi a căror înclinație către urât şi  rău  stă nu doar împotriva celulei originare, negând întreaga istorie de unde au ieșit ca întocmiri,  ci și  in contra Naturii însăşi, cu pecețile ei ce le sunt ininteligibile, străine si de sens abscons.

            Noi, însă,  avem legitimitatea faptului trăit și a lumii de origină cu mesajele ei imodificabile, pe care ni le-am însușit .

            In anii de până acum, mulți sau puțini, așa cum o vrea Dumnezeu, nu am avut decât năzuința de a privi în jur cu atenție și cu bună-voire, înțelegând că, dacă viața ne-a fost dată ca un mister inexplicabil, nimic nu o face mai bine purtătoare de înțeles ireductibil decât rezultatul viu și definit, Fapta de orice greutate.

            De-aceea, atât ieri  cât și azi – și, dacă voi avea zile,  și mâine – am simțit că,  dacă dincolo de orice prejudecăți, reținere nepăsătoare și individualism sterp, voi afla, precum în nisipul râurilor  mari, pepita de aur si o voi arăta și altora, ajutând, pe cât pot, să se scoată mai lămuritor în evidență, nu voi fi trăit fără rost; și nădăjduiesc că nu am greșit.

            Mulți cred și îmi spun că astfel de  îndemnări,  deși în esență lăudabile și poate că si creatoare de efect pozitiv, nu vor duce decât la suferință și dezamăgire, căci ștergerea din memorie a celor bune ce ți s-au făcut  este o lege ireductibilă a umanului  și că gratitudinea apasă de obicei ca o boală grea și nu se suportă decât de către cei cu adevărat puternici. Însă dacă aș gândi la fel, ar însemna să nu mai pot înainta cu lărgime si să cad cu totul pradă deznădejdii închipuindu-mi că, în timpul ce va veni, lucrarea noastră, de oricâtă anvergură, nu va mai însemna nimic și că, în locul sufletelor dedicate, vor exista numai creaturi definite de o stricăciune insondabilă unde apucăturile rele ar fi doar cele mai de îngăduit. Această concluzie este de neimaginat. Viața noastră nu se desfășoară în măsuri ce depind de noi mai mult decât de însăşi Firea căreia îi aparţinem, iar  in enigma ei insondabilă  nu încap decât principiile ce conduc la întocmire, creând organisme cu sens interior şi nu arătări neconţinutistice .

            Suntem, deci, în firea lucrurilor, adică acolo unde esenţiale sunt locul de unde venim, limba ce o vorbim, rudeniile ce ni s-au dat, sufletele  însoţitoare, întregul ce ne înconjoară şi până la urmă – Părinţii, adică Neamul, alcătuind o realitate   nesfârşită şi inaccesibilă pentru înţelegerea noastră,  făpturi mai  mărunte decât bobul de nisip .

Hristos a înviat ! Adevărat a înviat !

Artur Silvestri