“Cartea cu Dumnezeu”. Magda Ursache despre albumul Părintele Justin Mărturisitorul, viața, suferința, dragostea și jertfa de sine a Duhovnicului Neamului, la 10 luni de la plecarea sa la Domnul
,,Dacă ar fi să aleg un chip de creştin român care să-l figureze pe Dumnezeu, l-aş alege pe Părintele Justin Pârvu. E frumos Părintele ca Domnul, e blînd, e luminos, e smerit cu inima, e ocrotitor. E cel mai aproape prea cucernicul Părinte de ce-a făurit Dumnezeu după chip şi asemănare, ad imaginem suam. După cum, imaginea cea mai dragă mie e din literatura orală: cei doi drumeţi, moşneagul fără aură însoţit de Petru, veniţi să-i încerce pe oameni dacă-s buni sau răi, gospodari cu respectul rînduielii sau nu.
Cum crezi, cum îţi este credinţa, aşa trăieşti: dăruieşti, ajuţi, aperi, binecuvîntezi, dar şi cerţi cu asprime pe cei fără conştiinţă de etnie, orientaţi spre chivernisirea trupului, nu a sufletului, săraci spiritual.
Părintele Justin a fost, este trăitor întru Biserică, pentru că n-a murit, doar a ieşit în veşnicie. Pe durata monahicească a existenţei sale cu trezie în zori şi cu trezvie la mezonoptică, de veghe pentru ceilalţi, sîrguind pentru Neam, ca parte din oastea lui: „Eu aşa am mers, cu Evanghelia în frunte şi cu naţiunea în spate”. Cultul sfinţilor şi al eroilor tragici ai închisorilor comuniste a fost, este grija dintîi a Marelui Duhovnic. Iar uscăciunile din cinul monahal nu-s iertate: „Nu ierarhii şi preoţii au ţinut ortodoxia românească, ci mucenicii din închisori şi mamele creştine care şi-au crescut copiii în duhul acesta al adevărului ortodox”.
Întîmplarea a făcut (mă corijez: nu întîmplarea ci Altcineva, mai de sus) să încep anul 2014 deschizînd albumul Cristinei Nichituş Roncea, Părintele Justin-Mărturisitorul, cu subtitlul Fotografii şi vorbe de duh. Dumnezeu i-a dăruit Părintelui cuvînt bogat. Bogat ca şi inima lui, despre care putea spune ca şi Sfîntul Augustin: „uriaşa încăpere a inimii mele”. A practicat firesc empatia, ascultînd nevoinţele pelerinilor, cu bunătate şi cu răbdare, pentru optimizarea lor umană prin spovedanie, pentru zidire prin mărturisire. Albumul, tipărit de editura Mica Valahie, se deschide cu un autograf pentru creştinul nostru: „Îndemn spre tot lucrul bun” şi-i semnat Arhim. Justin.
Cînd am ajuns prima oară în satul Petru-Vodă, unde a fost născut Părintele, şi de acolo la Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, a cărei temelie e pusă în 1991, am ştiut că locul e benefic. La Petru-Vodă e casa lui Dumnezeu, e biserica vie, unde intri în comuniune vie cu cerescul. Ne-am simţit şi eu, şi Petru U. ridicaţi în graţia divină, cuprinşi de o anume beatitudine, ca revărsată din fiinţa Părintelui Justin. Dacă ajungi în vreun loc la pacea sufletului, asta se întîmplă în aerul plin de lumină al poienii cu un farmec indelebil al culorilor. Acolo te poţi atinge puţin, cu sufletul, de o aripă de înger. Hulim, ponegrim, ironizăm spaţiul mioritic, dar gurile de rai există. Una: mănăstirea de la poalele Ceahlăului, unde odihnesc Radu şi Flora Gyr, iar din 2006, Părintele Calciu-Dumitreasa.
În cuvîntul de însoţire, Aspazia Oţel Petrescu afirmă cu credinţă că Părintele Justin Pârvu a fost surprins de obiectivul aparatului Cristinei Nichituş-Roncea aşa cum a fost: „cu privirea înţeleaptă şi plină de căldură”. Cu ochii sublim albaştri, adaug eu. Da, este minunat felul cum aranjează lumina fotojurnalista: pe un Părinte suav, cu barbă năvalnică sau, dimpotrivă, amuzat de un pisoi pufos, cu nasul îmblănit ridicat spre mîna lui; Părintele zîmbeşte uşor şăgalnic ori pare îndurerat, îngrijorat: „în jurul Bisericii, să facem zid puternic, să rezistăm pînă la ultima picătură de sînge pentru că năpaste maxime pîndesc asupra noastră”. Eu prefer fotografia cu capul alb descoperit ori aceea cu privire veghetoare, pătrunsă de taina Euharistiei: „Călugărul îşi are exemplul în lumina îngerului, iar creştinul, mireanul, o are în lumina monahului”. De multe ori trebuie specificat: nu-i pictură, e fotografie şi trimit la paginile 32-33.
Fotografiile din dragoste pentru Părintele mărturisitor deschid poarta/ calea spre mesajul „Duhovnicului Neamului”: să nu ne lăsăm smintiţi de „vremurile satanice” pe care le traversăm. Moda bisericirii printre guvernanţi nu i-a plăcut Arhimandritului, cum nu i-au plăcut nici încercările repetate de a scoate din sufletul creştinului mîndria de neam. Împotriva acestor indemni s-a pronunţat aspru, apărînd demnitatea de român prin apel la patrimoniul cel mai de preţ: martirii din avuţia noastră spirituală. „Sigur că sunt vremurile acestea aşa înspăimîntătoare, pentru că şi noi suntem supuşi firii căzute, şi de aceea nu noi ci firea omenească din noi se teme, dar aceste greutăţi ce sunt puse înaintea noastră sunt spre rezistenţa şi întărirea sufletului nostru”.
Grele încercări, Doamne! Arestat la 14 mai ’45, pentru propagandă religioasă, eliberat la 16 mai 1964. Sentinţa de 12 ani („dădeau cu cincinalul”, a făcut haz de necaz Părintele) a sporit cu 4 ani pentru o replică. Întrebat ce-o să facă la eliberare, a răspuns neted că va face exact ce-a făcut: slujirea Bisericii. După ce a fost anchetat/ torturat la Suceava, condamnatul cu numărul 267, devenit bandit şi „duşman al poporului (precizare: termenul l-a inventat Lenin; după Tutankalmucul Ilici, preoţii fiind „contrarevoluţionari în sutană”, au urmat Aiudul, pînă în ’51, munca silnică la Baia Sprie, pînă în ’54, pe urmă Gherla, Periprava… Să fii băgat la gherlă pentru că vrei binele neamului tău şi să crezi că temniţa a dus la eliberare sufletească, la împlinire de sine este învăţătura clară ca lumina lină a multîncercatului Părinte. Temniţa eliberează? Da, spune cel claustrat sever aproape 17 ani. Temniţa a dus la sporire (vreau să evit vocabula cîştig) pentru rugăciune. Sfîntul închisorilor, cum i-a spus monahul Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, s-a rugat în zarcă pentru împlinirea de sine, s-a rezidit curat prin suferinţă. Rugăciunea creşte din jertfă. Durerea este esenţială pentru rugă.
Să ai în temniţă revelaţia libertăţii creştineşti nu-i uşor. Aspra asceză intra muros e calea spre îndumnezeire, spre unirea cu Dumnezeu şi totodată o dăruire pentru mîntuirea fiinţei noastre ca popor. „Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă: extraordinare şi unice”. Şi-mi amintesc ce povestea cardinalul Todea: cum un deţinut lovit a zis torţionarului: „Pentru Domnul!” “Să iertăm ca Dumnezeu să întoarcă privirea spre ţara asta”, a conchis Todea.
Arhimandritul Justin Pârvu a intrat în închisoare „om liber moral, despătimit” şi a ieşit întărit, purificat, conform triadei isihaste: purificare-iluminare-desăvîrşire. „Doamne, iartă România pentru păcatele fiilor ei!” stă inscripţionat pe lespedea de mormînt a episcopului Dionisie Romano.
Părintele Justin nu s-a temut de jertfa pentru cele două valori supreme: Dumnezeu şi Patria (da, cu majusculă în scrisul său). Un român grozav de român Părintele! Mereu cu francheţe dezarmantă în afirmaţii: „Parcă ar fi o dihanie naţionalistul, cine ştie ce ciudăţenie ar fi”. Şi asta cînd naţionalismul e rău blamat, ca-n anii ’50, de fiii cominterniştilor, cînd asistăm la altă faţă a theocidului comunist. Presa informează că foşti profesori de socialism ştiinţific (ateu) predau ore de religie. Alţii compun tropare după modelul imnelor ceauşii: dacă nu preaiubitul Ceauşescu, atunci Sus Hristos! În momente electorale, Dumnezeu e pesederist ori nu e deloc.
Mesajul său tonic ne învaţă că „totdeauna mai este o bătălie pe care n-am pierdut-o”. Şi-i negreşelnic: „nu avem de ce să deznădăjduim. Pentru că Mîntuitorul spune foarte limpede: «Nu te teme turmă mică!» Noi suntem turma mică”.
Soluţia izbăvitoare, fără cusur? Poporului îi cere unitate şi pocăinţă; cinului, cu chemare spre monahism, ascultare şi rugăciune. Iar puterea sa spirituală uluitoare o arată efectul benefic asupra pelerinilor veniţi cu mic, cu mare la Petru-Vodă, ca să plece de acolo liniştiţi lăuntric, îmbunătăţiţi. A speriat pe careva puterea asta, dacă a fost marginalizat, deşi i s-ar fi cuvenit locul de Patriarh, ca punct de reper al ortodoxiei? O fi speriat, n-a fost un „căldicel” Justin Pârvu. A stat în răspărul noilor doxe, ca rugăciunea interecumenică în mega-soboare, cu tămîieri costisitoare, deşi sincretismul religiilor poate duce la îndoială privind mîntuirea creştină. Să fie pacea interecumenică mai de preţ decît pacea interioară? Rugăciunea comună pe stadioane o fi politically correct faţă de rugăciunea în singurătate, în limba ta?
Spune Părintele: „Poporul român a avut o închegare frumoasă, a fost cuminte, înţelept”. Patericul l-a trăit omul omenos de la ţară; satul a fost matcă a ortodoxiei, a mers după rostul cerut de viaţa de Biserică. În lipsa libertăţii religioase cu o durată de 40-50 de ani, trăirea slăvitoare de Dumnezeu s-a şubrezit. Şi cît s-a rîs postsocialist de sacrificiul de sorginte christică, de generozitatea jertfei în numele lui Iisus!
Înainte de a închide ochii, Arhimandritul Justin a binecuvîntat întreit: neamul din ţară, neamul de pretutindeni, România lui. Iar puterea să fie printre noi, cu noi, are fără nici o îndoială. E ceea ce vrea să probeze şi jurnalismul fotografic al Cristinei Nichituş Roncea. De preţuit.”
Aparut in: Contemporanul, An XXV, Nr. 3 (744), Martie 2014
Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro
