Cuvânt și iubire

George Manu (13 februarie 1903, Bucuresti – 12 aprilie 1961, Aiud)

“Cu trupul plin de răni ca ale lui Iov, profesorul George Manu a trecut la cele veşnice în 12 aprilie 1961 la Aiud şi aruncat în gropile de pe Dealul Robilor. A rămas demn, cu o credinţă de sfânt martir care n-a făcut nici un compromis, nu s-a pus în slujba minciunii şi a ateismului”

George sau Gheorghe Manu s-a născut la 13 februarie 1903 în Bucureşti. Fizician de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei naţionale anticomuniste.

Se trage dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno, stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea turcilor. Urmaşii strămoşului Mihail Manu, sosit în Muntenia în prima jumătate a secolului XVIII, s-au înrudit prin alianţă cu familii boiereşti şi domnitoare împământenindu-se. Aşa se face că în ascendenţa lui Gheorghe Manu se regăsesc domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Generalul George Manu (bunicul său, 1833-1911) a fost ministru de război în timpul conflictului româno-turc şi autorul declaraţiei de independentă a României, 1877. Fiul său Ion, este tatăl lui George Manu. Pe linie maternă, se trage din ramura Şerban-Vodă a familiei Cantacuzino. Generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino Grănicerul era fratele mamei sale.

Şcoala primară şi liceul le-a pregătit în particular (cu excepţia ultimelor două clase de liceu, urmate la Nancy), absolvind liceul în 1921. Se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, obţinând în 1925 două licenţe: în matematică şi în fizico-chimice. În 1926 obţine certificatul de studii superioare de chimie-fizică şi radioactivitate al Facultăţii de Ştiinţe din Paris. Lucrează la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-şi teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona şi Collège de France, cursurile ţinute de Eugène Bloch, Louis de Broglie şi Paul Langevin.

Cercetările asupra absorbţiei radiaţiei alfa în materie întreprinse de el la acest Institut cuprind determinări experimentale foarte precise şi interpretarea lor teoretică în cadrul modelelor existente. Rezultatele au fost publicate în Comptes rendus de l’Académie des sciences (1932-1933) şi au constituit substanţa tezei sale de doctorat (5 iulie 1933, Paris) intitulată Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa, publicată în Annales de physique (1934). Era, în vremea aceea, cea mai completă investigaţie a interacţiei radiaţiei alfa cu materia. Teza avea menţiunea: „très honorable”.

Marie Curie (alaturat, intr-un desen de George Manu descoperit de Ion Rogojanu – via Wikipedia) îi propune să rămână definitiv în laboratoarele institutului de radioactivitate. Refuză oferta şi se întoarce în ţară, devenind asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1935). Va fi numit conferenţiar abia în 1945. Cercetări experimentale de fizică nucleară erau imposibil de realizat la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, unde lipsea cu totul infrastructura necesară. A continuat să publice (1937-1940) lucrări de analiză a unor date experimentale proprii anterioare şi din literatură, dezvoltând latura teoretică, în dialog de idei cu prietenul Şerban Ţiţeica, asistent suplinitor la Politehnică. În 1940 publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume. Volumele II-III nu au mai apucat să vadă lumina tiparului.

Gh. Manu a fost şi un fin desenator: ştia să redea cu spontaneitate, în maniera line art, fizionomii umane. Desenele sale prezintă câteva figuri de fizicieni cunoscuţi, schiţate cu consideraţie şi umor.

Avea o mare sensibilitate religioasă. Avea un ochi al savantului şi un ochi al teologului sau credinciosului care funcţionau împreună benefic.

Aderă în 1937 la Mişcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, ci se remarcă prin activitate civică şi ştiinţifică: ia atitudine deschis contra abuzurilor şi corupţiei în mediul universitar din timpul dictaturii carliste (1938-1940) şi e sancţionat. Devine activ în conducerea legionară în 1943 şi este, o vreme, consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării, apoi alături de Nicolae Petraşcu face parte din comandamentul de conducere. La sfârşitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mişcării naţionale de rezistenţă. Din toamna lui 1945 nu mai merge nici pe la facultate. A acţionat pentru fuziunea unor grupuri de luptă anticomuniste organizate de partidele istorice cu elemente legionare şi a intrat în legătură cu Mişcarea Naţională de Rezistenţă, coordonată de generalul Aurel Aldea.

Previziunile lui Testis Dacicus

În primăvara anului 1947 a redactat un amplu studiu intitulat În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia şi Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Datorită agenţilor KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării sale.

Se hotărăşte să plece în străinătate la 17 martie 1948, dar la Bucureşti este arestat şi condamnat, în „procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori”. După anchete istovitoare, cu maltratări în stil „sovietic”, se dă sentinţa: muncă silnică pe viaţă (amănunte în Permanenţe, 4/2002; 10/2002, 1-2,3/2003). Ultimul cuvânt l-a rostit cu tăria sufletului lui de stâncă: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit”.

De acum îi va fi dat să urce un lung şi greu calvar al neamului. Temniţa îi va da o nouă dimensiune, cea mai înaltă a covârşitoarei sale personalităţi. A ajuns pe culmile sfinţeniei şi a îndurat dârz foamea îndelungată, frigul, suferinţele, demonismul lanţurilor legate de mâini şi de picioare, dar nu şi-a pierdut forţa morală.

Cu o vastă cultură ştiinţifică şi umanistă, ajutat de o excepţională memorie, Manu a ţinut adevărate cursuri pentru deţinuţi. Lecţiile erau adevărate prelegeri în celula care devenise o mică universitate: ştiinţe exacte, geografie şi geologie, istoria românilor şi cea universală, filosofie, istoria artelor, teologie, literatură universală, lexicologie de limbi străine. Le arăta că în condiţiile temniţei le rămăsese doar adorarea în taină a lui Dumnezeu, rugăciunea, lucrarea lăuntrică a spiritului. Îi întărea sufleteşte printr-o trăire interioară în spaţiul strâmt al celulei.

Talentul şi inventivitatea sa au produs metode originale de comunicare în temniţă: cu vârful acului pe tăbliţe de săpun sau mesaje Morse codificate prin noduri pe fir de aţă. I s-a cerut să participe la reeducarea din Aiud, semnând o declaraţie de desolidarizare. Demn şi dârz, nu a făcut nici un compromis, a refuzat cu hotărâre neclintită reeducarea. Ca pedeapsă, grav bolnav, i-a fost refuzat ajutorul medical, supus unei crunte înăspriri a regimului de detenţie, cu alimentaţie redusă şi inconsistentă, astfel că se îmbolnăveşte de tuberculoză ganglionară. După trei luni este diagnosticat şi cu tuberculoză pulmonară.

Atunci, însuşi colonelul Crăciun îi condiţionează tratamentul salvator, de o declaraţie de denigrare a trecutului legionar. Iritat de insistenţele lor, profesorul răspunde intransigent că refuză. Este supus unui regim aspru, de exterminare rapidă, dându-i-se numai o zeamă. Este diagnosticat: meningită tuberculoasă. Este chemat din nou la Crăciun:

„- Le vezi? îl întreabă cu cinism, criminalul. Sunt flacoane occidentale de streptomicină, din acelea în care aveţi voi încredere. Îmi dai declaraţia şi te salvez!”. Cu un singur cuvânt, i-a răspuns: NU! Şi i-a întors spatele.

„Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”

Un vechi şi bun prieten, arhitectul Nicolae Goga, relatează ultimele momente de viaţă ale Profesorului: „Tot trupul îi era o rană. Avea escare peste tot. Din încheieturi îi curgea puroi. Încercam în fiecare seară să-i dăm apă şi doctoriţa, deşi nu avea voie, îi făcea perfuzii. Înainte de a muri, m-a chemat şi mi-a zis: „Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”. Şi mi-a făcut un semn care părea să fie o îmbrăţişare. A murit a doua zi”.

Cu trupul plin de răni ca ale lui Iov, profesorul George Manu a trecut la cele veşnice în 12 aprilie 1961 la Aiud şi aruncat în gropile de pe Dealul Robilor. A rămas demn, cu o credinţă de sfânt martir care n-a făcut nici un compromis, nu s-a pus în slujba minciunii şi a ateismului. (Permanenţe, 4/2003; 6,7,11/2005; 4/ 2008)

 „Un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată”

„De la acest om am reţinut din prima clipă a întâlnirii acea privire intensă si învăpăiată de căldura spiritului. Un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă de obşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Domnul profesor Manu nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, chiar când acestea i-ar fi putut atrage restricţiuni serioase în comoditatea minimă pe care o aveam, renunţând chiar la porţia sa de mâncare, numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă. Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, domnul profesor Manu era veşnic cu mâna întinsă dar şi cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă, şi la care el să nu fi dat răspunsul competent. În literatură, filosofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea, avea temeinice cunoştinţe. Un om cu adevărat enciclopedic. Nu există un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva domnului profesor Manu. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine (franceza sau engleza), fie cu un sfat sau cu o stimulare într-un moment de depresiune, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Manu…

Când a ajuns aproape de istovire, când n-a mai avut nici atâta putere să se ridice în capul oaselor în pat, a fost dus la infirmerie. Dar era prea târziu. Hemoptiziile nu au mai putut fi oprite şi, multe organe interne, care fuseseră deja lezate, încetaseră să mai funcţioneze. Până la această dată nu s-a auzit vreodată profesorul Manu văitându-se. Unul dintre oamenii, care a fost martorul patimilor şi morţii profesorului George Manu, descriind ultimele clipe ale aceluia care a fost o făclie a Aiudului, mi-a relatat astfel scena ultimă:

– Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era desvălit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut: „– Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez o dată”. Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt pe care Fiul Omului l-a avut pe cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi, s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe cari nu le voiu putea uita niciodată:

„– Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni…”

A mai spus câteva cuvinte pe cari noi cari eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere”. (căpitanul I. V. din Roşiorii de Vede, Ion Cârja: www.miscarea.net/1-george-manu.htm)

După Al. Ion Grama, ultimele sale cuvinte au fost: „Dragii mei, eu mă duc dincolo, la Dumnezeu, la camarazii noştri. Voi mergeţi pe drumul acesta, căci este cel bun”.

Rectorul de la Aiud

„Unii au rezistat eroic, cu ostentaţie, sfidând şi înfruntând pe asupritori, căutând parcă anume să întreţină între ei şi aceştia o permanentă relaţie de adversitate care să creeze acea tensiune spirituală care să le menţină şi să le potenţeze îndârjirea. Alţii au rezistat discret, cu un soi de umilinţă creştină, căutând să explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufletească să facă ceea ce li se cere. În sfârşit, o a treia categorie era cea a misticilor. Aceştia, conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor. Cei din primele două categorii au rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate. Profesorul George Manu şi prinţul Alexandru Ghica făceau parte din această ultimă categorie…

Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi , atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu.

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un t.b.c. ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit continuu, ajungând până la urmă să-i fie fatală…

Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al  închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun, a fost meningită t.b.c. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri. (Demostene Andronescu, „Reeducarea de la Aiud”, Bucureşti, 2009)

Răpus ca şi Mircea Vulcănescu

„Celula noastră de la parter corespunde în subsol cu una din celulele de izolare. Acolo apare într-o zi profesorul George Manu, una din marile personalităţi ale vieţii româneşti contemporane… Este o adevărată enciclopedie în toate domeniile. Dar mai presus de aceasta, este o mare personalitate morală. Descendent din familia Cantacuzinilor şi nepot al generalului Gheorghe Manu, eroul luptelor pentru Independenţă, acest om, român, savant şi creştin, reprezintă în chip ilustru blazonul familiei (alaturat). Este o adevărată onoare să cunoşti un asemenea om şi să te bucuri de aprecierea şi simpatia lui…

A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei… Mare personalitate, profesorul George Manu (savant atomist, intelectual polivalent, caracter excepţional, erou al onoarei) a fost ucis de bolşevici. S-au exercitat asupra lui presiuni fizice şi morale de durată, ca să cedeze… Cel care spusese la procesul din 1948, la ultimul cuvânt, că „tot ce-am făcut a fost pentru a distruge comunismul şi îmi pare rău că nu am reuşit”, nu putea să moară decât în acest fel!” (Pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 7, 9)

„Incontestabil, Gheorghe Manu fost unul dintre cei mai savanţi oameni ce au căzut în puşcărie. O suporta în linişte, cu răbdare, cu o mare demnitate şi fără exces, ca pe o condiţie dată, inexorabilă. Legionar, caracter ferm, cu ţinută rectilinie în viaţă, cu respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta reeducarea din 1964 când urma să se elibereze. Cererea de a-şi renega trecutul, de a ataca fostele partide politice şi pe legionari şi de a lăuda pe comunişti, a respins-o cu indignare. Pus la presiune, în izolare, singur, pentru a-l frânge, când l-au cercetat avea beşici de apă la subsuori şi în alte locuri: tuberculoza izbucnise cu putere şi fără oprire. Zadarnică a fost apoi intervenţia salvării, căci corpul ceda mereu. Marele om muri, ca şi Mircea Vulcănescu, răpus de aceeaşi boală, tocmai când trebuia să se elibereze. Colonelul Crăciun i-a frânt trupul, dar n-a obţinut nici o concesie”. (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, Bucureşti, 2000)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Bibliografie: În 2002 a apărut la Bucureşti monografia „George Manu”, de ing. Gheorghe Jijie, camarad de suferinţă al martirului (Ed. Elisavaros). În 2004 i s-a publicat lucrarea „Testis Dacicus: În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească”, Ed. Kullusys, Bucureşti si Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011. De asemenea, “George Manu si tara lui – Eseu subiectiv“, de Silviu B. Moldovan, Editura Mica Valahie – eBook, Bucuresti, 2012.

Sursa: MARTURISITORII