Vasile Filip: Cronică – Ipostazele iubirii. Două cărți de Vavila Popovici – „Dialoguri îndrăgite” (interviuri) și „EL și iubirea” (versuri)
Nenumărate sunt ipostazele acestei deosebit de complexe și complicate stări psiho-emoționale, pe care omul o suportă – preamărind-o și detestând-o în egală măsură – și pe care o numește cu două cuvinte: dragoste, iubire. Cuvinte care, deși folosite până la istovire, nu și-au pierdut nici înțelesul concret, dar nici pe cel sublim, euforic și blând mângâietor. Este adevărat că omul mai folosește și un al treilea cuvânt: amor. Acestuia, însă, omul i-a adăugat și o conotație mai puțin măgulitoare, care ține de o ipostază mai lumească a stării despre care vorbim. Mai puțin… lirică, cum s-ar mai putea spune, dacă vrem să ocolim o exprimare vulgară. Nu ar fi cazul…
Spun cei care se pricep mai bine și au cercetat fenomenul, cum să dragostea ar fi cea mai amplă, cea mai puternică și cea mai greu de analizat dintre stările pe care omul, de când a apărut el, le trăiește. Și, slavă Domnului, nu se poate plânge de… sărăcie, cel puțin în acest sens. Fără dragoste, spun tot cei ce se pricep mai bine, ființa simțitor-gânditoare ar fi un obiect oarecare sau, în cel mai bun caz, o viețuitoare ca toate celelalte. Prin urmare, se poate conchide că dragostea (iubirea) este cel mai prețios dar primit de om de la Dumnezeu. După cel al vieții în sine, se înțelege. Acest adevăr se desprinde și din paginile celor două recente cărți semnate de Vavila Popovici, la fel cum el se regăsește și în celelalte scrieri ale sale. Starea de iubire, în multiplele ei ipostaze, este, de fapt, o permanență în cazul distinsei autoare.
Din mai multe puncte de vedere, titlurile celor șase interviuri din „Dialoguri îndrăgite” sunt, la fel ca și titlul cărții, sugestiv-sintetice, ele relevând, toate la un loc și fiecare în parte, miezul subiectului (temelor) în discuție: „Poezia – respirația lui Dumnezeu”, „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbistice” (Dan C. Mihăiescu), „A nu vorbi despre tine este o foarte nobilă ipocrizie”, „Per aspera ad astra”, „Cum a lăsat-o Elena Ceaușescu pe Vavila Popovici fără dreptul de a-și tipări propriul volum”, „Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România”. Este adevărat, titlurile interviurilor cu numerele doi, trei și patru sunt citate, rețineri din bogatele lecturi ale autoarei, care, pe lângă scrierea propriilor cărți, obișnuiește să le citească și pe ale altora. Ceea ce, să recunoaștem, nu e chiar de ici, de colo…
Prin intermediul acestor dialoguri – mărturisiri întru sinceritate – Vavila Popovici se înfățișează partenerilor de discuție, dar mai ales cititorilor, în lumina cea adevărată. Echilibrul considerațiilor proprii asupra unora din componentele existenței umane și sinceritatea cu care se dezvăluie seamănă cu o oglindă în care își proiectează autoportretul în cuvinte – un spirit ales, o viață exemplară, o ființă profund sentimentală și drept gânditoare. Darul pe care cu generozitate ni-l oferă este în egală măsură este și ideatic.
În mărturisirile sale, scriitoarea nu ocolește propria biografie, dar nu apasă exagerat pe această pedală. Totuși, luând-o de la… facerea ei, ca ființă omenească, se dezvăluie: numele Vavila vine de la un sfânt mucenic, fost episcop al Antiohiei (237-253 d. H.) și a fost sugerat de bunica ei. Devenirea, adică soarta, destinul, capătă dimensiuni retrospective, care se înscriu în același echilibru rațional-sentimental ce o particularizează. Scriitoarea vede în trecerea omului prin timp ca pe o adaptare a lui, sau a ta, din mers, pe măsură ce-ți deslușești rostul și îți fixezi ținta. Cu alte cuvinte, destinul este un dat pe care ți-l dai. După ce, la 17 ani, a ales știința, inginerul chimist de mai târziu și-a descoperit limitele: „Mi-am dat seama că prelungirea ei, sau completarea, nu poate fi decât metafizica”. După ce a cochetat cu muzica și cu baletul, care nu s-au îndepărtat prea mult de preocupările preferate, s-a răsădit în literatură. Acolo a înflorit și a dat în rod. Ca și pomii din Argeșul în care a trăit o bună vreme.
Cel mai important subiect al dragostei scriitoarei, în această calitate, este reprezentat de cititor. Respectul față de acesta are dimensiuni nemăsurabile: „Sunt prietena lor (…) pentru că scriu pentru ei, le împărtășesc sentimentele mele, gândurile mele”. Reiese cu limpezime din cărțile sale, că, Vavila Popovici, respectându-și cititorii, pe sine se respectă; ea fiind chiar scrierile sale. De fapt și de drept, aceasta este altitudinea de conștiință a creatorului de frumos. Este pârghia care poate pune în mișcarea mintea și inima, înălțându-l pe om la menirea pe care Divinitatea i-a hărăzit-o.
Răspunzând întrebării „Ce este poetul?” Vavila Popovici nu oferă un răspuns cu iz de definiție. Dar face un portret realist: „Poeții sunt dominați de neliniști; sunt nefericiți și uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetați și singuri; poeții sunt fluturi așezați pentru o clipă pe floarea vieții.” Parcă anume pentru a împlini acest portret, scriitoarea adaugă niște nuanțe noi, etern valabile, dar, mai ales, extrem de importante, îndeosebi în timpul și în realitățile noastre. Reiese, din spusele sale, că libertatea scriitorului se compune din două părți. Una: „…liberă în sensul (…) fructificării imaginației, al exprimării libere a ideilor”; alta: „îngrădirea se simte la publicarea și difuzarea celor scrise”. Păi, cum să nu fie așa, dacă săracul (sau bogatul) făcător de cărți trebuie să-și suporte singur cheltuielile de editare și de tipar? Dar, mai ales, cum să fie altfel, atâta vreme cât de difuzarea propriei scrieri tot el, bietul scriitor, trebuie să se ocupe? Cum să mai iasă scriitorul român peste hotare, când în țara lui nu se poate mișca, chiar dacă se afirmă sus și tare că libertatea este deplină. Parcă am citit în interviurile autoarei: „Haosul domnește pretutindeni!” De unde am tras concluzia că pe nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă. Pe la noi, nici chiar maidanezii… Simțindu-mă obligat să nu generalizez, fac cuvenita precizare: mai sunt și excepții!
După cum era și de așteptat, scriitoarea este solicitată să-și spună părerea și despre chestiunea culturii române în context european. Făcând remarca potrivit căreia „Integrarea europeană este un fenomen care nu mai poate fi pus la îndoială”, Vavila Popovici observă, pe bună dreptate, că „trebuie să știm să rămânem români, chiar dacă unii locuiesc temporar în alte țări”. Acest gând, exprimat cu elegantă reținere, mă îndeamnă pe mine să-l duc ceva mai departe și să afirm – ceea ce, de fapt, afirmă și mai-marii organismelor europene – că integrarea nu trebuie să însemne topirea propriei identități într-o entitate fără identitate. În acest caz, precum și în altele, părțile, cu valoarea și specificul lor, se cuvine a da specific, valoare și identitate întregului.
„EL și iubirea” (versuri)
„EL și iubirea” – cea de a doua carte despre care doresc să scriu în continuare – este mai mult decât un omagiu adus sentimentului-stare de dragoste, în primul rând față de omul iubit. Este un monument, cioplit în cuvinte, sau, poate, o închinare, o rugă mărturisită în clipele cele înălțătoare ale singurătății. EL este simbolul permanenței în dragoste și în viață, viața dragoste însemnând. Cele două litere (mari) înseamnă întregul Univers, dragoste de țară, de părinți, de prieteni, de tezaurul tradițiilor culturale, religioase și istorice, de toate cele înconjurătoare, ce alcătuiesc decorul cu peisaje în care poetul este interpret principal. „Călătorim cu fericirea la braț / până când ea se desprinde / fără a noastră încuviințare. / Hotărâți ne continuăm drumul, / Călătorim mai departe…”
„Prea de multe ori te gândesc!” mărturisește, la un moment dat, Vavila Popovici, după care constantă, într-o dialectică raportată la propriile simțăminte: „Iar tu vii cu chip nimbat / în razele unui apus de soare scăldat, / și pleci și iar vii, / nu știi nici tu ce vrei, / să pleci din nou sau să rămâi…” Speranța, însă, se insinuează în chip încurajator: „Poate plecarea va fi mai frumoasă, / va fi a noastră și nu a fiecăruia dintre noi!” În cele din urmă, se produce plecarea, dar nu „a noastră”, căci: „Am plecat, dragule, da am plecat! / Spre un nou pământ al planetei, / încălzit de-același soare.” (…) „De pe un continent, din țara mea frumoasă / cu un nume frumos – România, / am ajuns pe un alt continent…” (…) „Într-una din acele clipe te-am simțit / venind spre mine” (…) „ ne-am unit pe-acest pământ.” Cu toate că nu mă simt vrednic (nici chiar îndreptățit) să judec eu, îmi îngădui, totuși, să cred că iubirea cea adevărată aceasta este: indiferent de situația reală, partenerii rămân împreună întru viață și întru veșnicie.
În poezia din această carte, Vavila Popovici își aduce, cu duioșie, aminte de „Plânsul bătrânilor”, de „Plânsul mieilor”, își mărturisește niște „Regrete târzii”, pune în antiteză „Bine și răul”, meditează „Despre bogăție”, face și „Operații aritmetice”, își dezvăluie dorul „de iernile de-acasă”, dar și „Bucuria existenței”, întrebându-se, totuși: „Unde va ajunge sufletul?” În toate aceste poeme, dar și în celelalte, cititorul descoperă o sumă de întrebări, toate vizând chestiuni privind viața. Dar nu una lineară, oarecare, de zi cu zi, ci viața în straiul iubirii. Tot cititorul poate da și răspunsuri, în raport cu propria experiență de viață-iubire și cu viziunea personală. Doar poetul este, însă, în măsură să ofere răspunsuri tuturor nedumeririlor, doar el, „aprinzând cărbunii slovelor / și așteptând în tăcere / lumina dimineții la fereastră să-i bată.” Și mai descoperă poetul: „Doar sufletul” este peren, „Doar gândul rătăcitor”… „zburdă… flămând”, iar „Cioburile de cer”…, „mai sunt printre noi”.
O anume filosofie literară (sau literatură filosofică!) se desprinde din versurile cărții „EL și iubirea”, asigurând poemelor nu doar valoare estetică, ci și rațional-intelectuală, cititul printre rânduri devenind într-un fel și benefic și obligatoriu. Amintirea Lui este plantă perenă. Este ca o umbră de lumină, nici o clipă separată de ființa iubită. „Aripile ochilor tăi se zbăteau”… „ca spiritul să nu se rătăcească”. Cum, însă, dragostea nu e mereu un cer senin, se mai întâmplă și așa: „Ardeau făclii dojenitoare-n ochii tăi”. Sau: „Astăzi, amintirea s-a ascuns sub aripi / ce nu mai pot încerca zborul”, „Dorul ardea noaptea ca un cărbune nestins.” Și: „În zadar aștept răsăritul de soare, / obloanele norilor acoperă tot cerul, / speranța fără de lumină… moare.” Cu toate acestea: „Și mergem mai departe”… „cât timp visul ne însoțește”.
Dincolo de nostalgiile, de amărăciunile, de dezamăgirile, chiar, uneori, de deznădejdile poetei, unda de speranță – alimentată și de EL – pâlpâie ca o bătaie de aripă a zborului fără contenire. „EL și iubirea rămân peste toate”. Iar peste și în toate se află iubirea Divină. EL este simbolul.
Vasile Filip – Iași, martie 2014
