Cuvânt și iubire

Nimeni nu stie destule astazi. Toti vrem sa fim informati.

Cu privire la ce? Nu stim exact. Dar am vroi sa stim, sa aflam, sa putem spune – intr-o lume in care in fiecare clipa avem impresia ca se intampla ceva, fara ca noi sa fim la curent. Exista, in vremuri de mare densitate, cum sunt cele de azi, o suprema valoare, din care omul isi face hrana zilnica: informatia. Sa stii ceva, chiar inexact, dar sa stii. E aproape narcotic.

Despre informatia aceasta, atat de usuratica in ea insasi, dar care exercita o tiranie atat de mare asupra omului contemporan, as vroi sa va spun ca are o ascendenta nobila, poarta un nume mare. Ca orice lucru cu vechime, a degenerat. Nici nu ne dam seama cate forme de viata, cate notiuni, cate cuvinte sunt degenerate, decazute, automatizate. Se spune ca viata e imbogatire. Dar in unele privinte ea e dimpotriva: pierdere, imputinare, saracie. Golim lucrurile de sine, ca sa ne miscam mai usor printre ele. Calcam peste morminte, ca in adevarate cimitire. Dar lucrurile acestea moarte invie din cand in cand, iar atunci ne ingrozeste tot ce am lasat sa moara pentru a fi noi liberi sa traim.

Un scriitor roman, Mircea Eliade, a aratat de curand, intr-o carte intitulata Comentarii la legenda Mesterului Manole, cum supravietuieste in constiinta omului contemporan o serie de mituri originare care si-au pierdut aproape cu totul sensul. De pilda, in toate timpurile oamenii au visat si cautat o “insula a fericitilor”, un fel de paradis pamantesc, unde omul sa fie eliberat de tot ce-i pare mizerie in viata sa obisnuita. A renuntat azi la gandul acesta? Nu, dar l-a degradat. Omul modern face, sau facea, croaziere, cauta vacante ideale, viseaza un refugiu fericit, fara sa mai stie ca dorintele sale tin de un vis clar, bine organizat, cu sens religios, anume acea insula a fericitilor, dupa care au pronit atatia navigatori, sporind cunostintele omenirii, dar fara sa sporeasca fericirerea proprie.

Asa se degradaeaza si cuvintele. E in ele, la inceput, o bogatie, o plinatate care le face revelatoare pentru viata noastra sufleteasca. Pe urma numai buzele le rostesc. Inima nu le mai prinde. V-ati gandit vreodata ce frumos cuvant e acesta curent, banal si aplicabil la aproape orice situatie noua, numit informatie? El inchide in el ideea de forma. Si dintr-o data simti ca prinde gravitate. Nu orice lucru poate informa. Te informeaza ceea ce are forma, ceea ce iti poate trece forma lui si poate starui in tine prin forma sa proprie. A informa insemna altadata a da forma, a modela, a intruchipa. Astazi nu mai e nimic din acestea.

Dar ma gandesc ca un cuvant atat de gol de sens, cum e astazi cel de informatie, s-ar putea razbuna pe noi pentru felul cum il intrebuintam. Nu v-a fost niciodata frica? Folosim cuvintele acestea ca un material exploziv, care devine primejdios prin descompunere, un cuvant se poate redescmopune intr-o buna zi, isi poate regasi sensurile lui originare, iar atunci tihna in care traim se curma. Va denunt aceasta primejde: folosirea prea deasa, prea curenta a notiunii de informatie. Si dati-mi voie sa v-o redescompun spre a va arata toate primenjdiile care zac in ea.

Informatie, informare contine asadar notiunea de forma. Ce sens are forma, deci carui lucru se opune? Materiei. Forma si materie, acestea sunt notiunile cu care ne jucam fara sa stim. A informa inseamna in latineste a da forma unui continut. Exista o materie care poate lua mai multe forme, aproape orice forma; exista o materie nedeterminata. Forma, in schimb e ceva determinat, iar ea vine sa determine materia, sa-i dea un contur, s-o scoate din anonimat. Dai forma, informezi o materie oarecare, si ai facut sa existe ceva. In cateva cuvinte, v-am expus, fara s-o stiti, poate, celebra terorie filozofica a lui Aristotel. Sensul adanc al lui informare se leaga, in constiinta europeana, de perspectiva filozofica a lui Aristotel.

Dar numele nu trebuie sa ne sperie. Uitati cat de limpede e teoria aceasta, atat de pretentioasa, in aparenta, cand o asezi sub numele lui Aristotel. Ce spune el? Ca exista forme, care sunt ceva anumit, si materie, care nu e nimic anumit, dar care poate fi ceva, poate fi actualizata, ea nefiind decat virtuala. Forma e cea care actualizeaza materia. Nu se intampla asa in faptele cele mai cunoscute ale vietii? M-am gandit intotdeauna ca teoria lui Aristotel poate fi plastic infatisata prin casnicie. Da, casnicia e informare, e un fel de a da forma unei materii. Ce e barbatul? Ceva anumit in societate. Si femeia? E – nu poate incapea suparare aci – materie. Ganditi-va ca o femeie poate lua, are virtualiatea de a lua mai multe infatisari: daca se marita cu un ofiter va tari viata de ofitereasa; daca se marita ca un preot va fi preoteasa, nu? Barbatul e ceva anumit, are o cariera, un rost, o incadrare in societate. Femeia o ia pe a lui. Aceeasi femeie – ca la Aristotel aceeasi materie – poate lua forme diferite. Iar destinul ei este de a se defini prin si inauntrul formei de viata pe care i-o da sotul. E crud, dar asa este. Traim inauntrul formelor, iar unii le au pe cont propriu, altii si le insusesc. Femeia simte mai bine decat oricine cata dreptate are Aristotel.

Va dau un caz, o scena intamplata in tren, si pe care vreau sa v-o descriu ca o perfecta ilustrare a aristotelismului. Ascultam involuntar, zilele trecute, marturisirea pe care o facea in tren o fata unei doamne cu care intrase in vorba. La noi sunt multi oameni carora le place sa faca marturisiri, sa spuna totul primului venit, intocmai ca in romanele lui Dostoievski. Fata se maritase de cateva luni. Avusese partide bune, pretindea ea, iar parintii vroisera s-o marite cu un ofiter. Ei ii placuse insa un subofiter. Acum ducea, de cateva luni, viata de subofitereasa. Erau unele lucruri care nu-i prea placeau, mai ales ca se gandea ca va da ochii, intr-o zi, cu prietenele ei, maritate ceva mai bine. Dar, spunea ea, in fond isi iubea barbatul, si asta ajungea. Stii ca e si nitel poet? Staruia ea. Si simteam cat vrea sa se convinga singura ca nu gresise. Dar o vedeai ca sufera, ca abia acum descopera ceea ce parintii ei stiau de la inceput, fara sa fi citit, desigur, pe Aristotel, anume ca fiecare om, fiecare barbat poarta cu el o forma, un tip social, pe care-l trece sotiei, incadrand-o si pe ea, informand-o, in sensul acesta, originar. Fata credea ca nu conteaza decat individul. Viata ii arata acum ca dincolo de indivizi sunt forme, si conteaza putin si ele.

Iata deci sensul adanc pe care-l avea termenul de informare in limba latina. Cum, de al acest sens adanc, de “a da forma”, a putut termenul sa devina ce inseamna azi: a da de stire, a vesti ceva? E interensata si viata cuvintelor. Uneori e numai pitoreasca. De pilda, cuvantul nostru de forma a dat in limba franceza, intre altele, fromage, care mai inainte se spunea formage. Neasteptat, nu? Cine s-ar fi gandit ca branzeturile franceze sunt indrudite cu formele… Dar daca aci etimologia cuvantului e pitoreasca, la informatia noastra de azi ea e revelatoare. Istoria cate unui cuvant, ca si istoria cate unei familii, poate fi o adevarata pagina de istorie. De la informare, a da forma – care putea insemna in latineste si a inchipui o forma, a plasmui -, s-a ajuns la ideea de modelare, de modelare a sufletelor, de educare. A da o forma avea si sensul acesta frumos: de a instrui. Asa il gaseste limba franceza din Evul Mediu, cand termenul latin de informare devine nu cel de informer, ci enformer, insemnad tot ce inseamna in latinereste, inclusiv a instrui. Numai ca a instrui pierde din ce in ce, in franceza, sensul exclusiv de a educa, putand insemna si être instruit sur telle ou telle chose, a afla, a fi informat, exact in sensul nostru de astazi. Nu numai insa ca termenul latin de informare devine termenul de azi, de a informa, pe care noi l-am luat din franceza, dar si termenul de informatio inseamna proiect, proiect de forma, plan, schita, iar in franceza medievala information insemana chiar stiinta, talent – spre a deveni cautare, inquisitio, adica proiect pe care sa-l cauti. De la cautare la aflare, la informatie in sensul nostru de azi, nu e decat un pas. Toata aceasta transformare a verbului cu sens plin de informare, a da forme, intr-un verb cu sens vag – a da stire – e de fapt inclusa in forma reflexiva a verbului latin, in se informare, a se informa pe sine. Casi se informare nu mai putea inseamna a-si da forme singur, ci chair in latineste era inquirere, a cauta, a incerca sa se lamureasca. Iar acum detinem cele doua extreme ale termneului acestuia: caci, de unde la inceput era activ si insemna a da ceva, azi a devenit pasiv, insemnand a primi ceva. Cuvantul s-a degradat de doua ori: si-a pierdut plinatatea de la inceput; si a renuntat si la puterea de actiune din trecut. Azi ne informam, adica deschidem radioul, deschidem ziarul si capatam o veste. Nici macar nu mai cautam: vine vestea, vine informatia peste noi. E destul sa apasam pe buton.

Veti spune ca nu e nimic: e destinul cuvintelor sa se toceasca si banalizeze. Numai ca – si aceasta vroiam sa va arat – cuvantul se razbuna. L-ai lasat sa-si degradeze sensul, dar el stie cateodata sa si-l regaseasca singur si sa ti-l impuna. Credeti ca termenul nostru de informatie nu mai cuprinde niciodata sensul de forma. Credeti ca ne informam unii pe altii fara sa ne dam forme unii altora, fara sa platim, fara sa suferim? Ati fost tristi cate o zi si nu va dadeati seama de ce. Iar deodata va amintiti: v-a dat cineva o informatie, o simpla informatie, iar o data cu ea v-a trecut o forma, o forma de tristete, de neliniste, de dezastru. Imi spunea cineva care a fost recent intr-o tara neutra ce sentiment de nesiguranta ii dadeau informatiile acelea, de cele mai multe ori fantastice, din ziarele de acolo, libere sa scrie si sa imagineze orice. Omul nu mai stia cum sa se intoarca repede in tara, spre a scapa de valul acela de informatii, care-i dadeau fiecare o forma de nesiguranta, un dezechilibru interior, odeformatie. Caci aceste e destinul informatiei noastre de azi: pentru ca nu mai are caracterul plin de a trece cuiva o forma, de  a informa, ea se razbuna, deformandu-ne. Ideea de forma asupra vietii, fiindca n-o acceptam cum este, nu ne lasa nici ea cum suntem; ne deformeaza.

Dar, iesind din actualitate, sa va dau un exemplu inca mai lamuritor asupra felului in care supravietuiete forma in temenul nostru de informatie. Inchipuiti-va un om bun intre oameni rai. Nu v-a surpins niciodata sa vedeti ca oamenii buni nu se informeaza asupra raului altora? Cei rai intre ei se vorbesc de rau, se arata cu degetul, isi demasca viciile; dar cel bun trece nestiutor printre toate. Nu sunt chiar asa de rai oamenii, spune el. Dar nu vezi, ii spune celalalt, uite ce pacate au, cate nelegiuri fac. – Nu, omul bun nu vede. Si credeti ca o face din neputinta de a discerne, din orbire? O face mai ales dintr-un instinct de aparare. Omul bun simte ca daca te informezi despre rau iei forma raului, iar foma aceea trece in tine. Omul bun stie ca lucrurile nu trebuiesc numite pe numele rau, caci, daca le scoti din anonimat, ele incep sa te invadeze, sa te apese, sa te tiranizeze.

Si de ce va spun toate acestea? Poate spre a va sugera ceva, spre a va propune ceva: nu va informati prea mult. Nu va informati prea multi nici asupra actualitatii imediate, cum nu trebuie s-o faceti excesiv si in toate directiile nici asupra culturii. Si intr-un caz si in altul riscati sa primiti mai multe forme decat incap intr-o viata sufleteasca echilibrata. Fiindca forma staruie chiar in termenul nostru degradat, de azi, de informatie. Traim printre forme – forme de cultura sau forme de actualitate – si ne trecem unii altora forme, ne informam, ne formam neincetat. Toata viata noastra e un schimb, un imprumut, o intrepatrundere de forme. Pe unele ni le putem insusi, pe altele nu. Unele ne formeaza cu adevarat, altele ne deformeaza. Nu va lasati schimonositi, asta as fi vroit sa va spun. Nimic nu e mai frumos in viata decat sa dai si sa primesti, ca un izvor. Dar nu uitati ca echilibrul vietii noastre se creeaza dand totul si neprimind decat ceva.

Text citit la Radio Bucuresti in noiembrie 1943(?). Publicat in Cronica, an II, nr.1, ianuarie 1944, p. 1-3. 

Publicat in Eseuri de duminica, Editura Humanitas, 1992