Laudă ţăranului român, de Liviu Rebreanu
In viaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut un rol secundar, şterş; pentru noi însă e izvorul românismului … La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Cuvântul însuşi e de origine urbană … Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. … Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poprul însuşi …
Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară … El se simte zămislit şi născut din acest pământ … Astfel, destinul pământului care ne-a născut şi ne-a crescut a trebuit să comande şi destinul dezvoltării neamului nostru. … Rezultatul? România actuală (nt-antebelică) cu Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privinţa configuraţiei geografice, dar şi a configuraţiei etnografice … Acest singur fapt, această evidenţă bătătoare la ochi ar trebui să puie pe gânduri, dacă nu să-i desarmeze, pe apostolii interesaţi ai discontinuităţii …
O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. … Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. … Până la Eminescu totuşi limba literară a mai avut destule şovăiri. Numai geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu ţăranul a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înoire, cu dinamism etern … Colaborarea dintre Românul cel mai modest şi poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti.
Precum şi-a modelat limba, tot astfel a păstrat şi modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţe străvechi transformate şi adaptate, din dogme şi precepte creştine, el şi-a alcătuit o religie specifică, un amalgam profund de creştinism şi păgânism. Religia aceasta, legea românească e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepţia de viaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină.
Oricât ar părea de ciudat şi de trist, adaptarea la sărăcie, împreună cu toate consecinţele ei, a fost o necesitate vitală pentru poporul românesc. Altminteri n-ar fi putut îndura viaţa şi s-ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri. Închizându-se în sărăcie ca într-o găoace indestructibilă, s-a singularizat şi a putut să-şi dezvolte însuşirile specifice, să-şi dobândească o fizionomie naţională deosebită. Viaţa săracă nu exclude bogăţia sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său decât bogatul şi are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi de mângăiere. Folklorul nostru, în toate manifestările sale, e creaţie de popor sărac, ceea ce nu-l împiedică să fie mai valoros şi mai bogat decât al multor neamuri trăite în belşug.
*Discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 1940
Sursa: Foaie Națională
