Cuvânt și iubire

„Continuitatea românilor în vatra lor strămoşească – Dacia – nu a fost contestată până la sfârşitul secolului al XVIII-lea”.

         (Franz Joseph Sulzer-Geschichte des transalpinischen Daciens)

    Sensul unei rase, naţii ori seminţii în istorie nu constă în cuceririle şi acaparările samavolnice teritoriale, provinciale, în migraţiile barbare distrugătoare, în iredentismul grotesc, în falsificarea istoriei şi a culturii, în maghiarizarea forţată a populaţiei ocupate, în interzicerea vorbirii limbii române în teritoriul sfâşiat şi controlat de invadatori, în şerbia aproape milenară cu care a înjugat pororul român din Ardeal, în ,,aranjarea,, diferitelor tratate internaţionale, în obținerea garanţiei marilor bancheri internaţionali sau a lobbismul anumitor congresmeni întru şovinism pentru liderii diferitelor organisme ale societăţii deschise, ci în misiunea spirituală şi jertfelnică pe care o aduc lui Dumnezeu, naţiei lor şi indirect celorlalte naţiuni.

   Naţiunea noastră dacoromână este cea care a înrâurit dublu destinul rasei migratoare a huno-ungurilor: i-a aşezat într-o vatră ca temelie a vieţii şi le-a dat un sens spiritual încreştinându-i la ortodoxie.

Drept recunoştiinţă s-au învrăjbit într-o acută tendinţă de hegemonie,  de jafuri repetate, de profanări ale sfintelor locaşuri, de masacre înmiite asupra populaţiei civile, care au culminat cu diabolicul holocaust cunoscut în istorie sub denumirea de teroarea hortistă …

Cine sunt ei?

Noi dacoromânii îi ştim destul de bine fiindcă i-am simţit pe pielea noastră, pe truda şi sângele nostru, de-a lungul veagurilor şi chiar în prezent, dar la fel de bine i-au cunoscut şi-i cunosc şi marile personalităţi culturale ale lumii.

Să le dăm deci, cuvântul-mărturie:

   Nestor în Cronica sa de la Kiev din sec. XI, a întocmit povestea neamurilor, spunând că: ungurii trecuseră pe lângă Kiev, peste muntele Ugorskis, peste Nipru, îndreptându-se spre Carpaţii nordici de deasupra Tisei, purtând lupte cu cei ce trăiau acolo, cu vlahii şi slovenii. Înlăturând pe valahi s-au aşezat împreună cu slovenii pe care i-au supus peste acea ţară, care ulterior a devenit Ungaria. (Fontes, II, p.74-75 / Pr. D. Bălaşa, File noi în istoria Daco-Românilor, în rev. Altarul Banatului, 1991, p.10-12,45)

   Fiindcă am ajuns la unguri să zăbovim puţin asupra pseudo teoriei lui Roesler.

În anul 1886, între 1-2 Octombrie s-a ţinut la Viena al VII-lea Congres al orientaliştilor. De la Universitatea Budapesta a participat profesorul Paul Hunfalvy, care s-a străduit să impună bazaconiile-teoriei Roesler, şi anume că: leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia către sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre.

   Cu infatuarea sa, Hunfalvy şi-a încercat cacialmaua-ştiinţifică în faţa marilor savanţi ai lumii ştiinţifice. Ghinionul lui dincolo de aberaţiile susţinute a fost titanul savanţilor, boierul, folcloristul, filologul şi istoricul Bogdan Petriceicu Haşdeu, cunoscător a peste 23 de limbi. Înainte de a scăpa în Dunăre Hunfalvy, Haşdeu intervine: Cer permisiunea de a-l întrerupe pe d. Hunfalvy, pentru a-i pune o întrebare care ar putea să-l intereseze în chiar calitatea sa de ungur. În franceză calul castrat se numeşte Longre, de unde hongrer acţiunea de a scopi un cal. În Evul Mediu şi chiar înainte de secolul al IV-lea, după mărturia lui Ammian Marcellin, această artă era practicată pe malul stâng al Dunării de Jos. Dacă cineva ar încerca să conteste existenţa în Evul Mediu al ungurilor în Ungaria actuală, i s-ar putea foarte bine opune cuvântul francez hongre valon honc. Or, în toate dialectele germane, calul jugănit se numeşte Wallach, adică „român”. S-ar putea explica acest termen, dacă românii n-ar fi trăit în Evul Mediu pe acelaşi mal stâng al Dunării de Jos cu ungurii?

   –Dl. Hunfalvy: Eu nu cunosc vechimea acestui cuvânt în germană.

   -Dl. Haşdeu: Este foarte posibil ca să nu se găsească în vechile texte al Germaniei străvechi şi totuşi el trebuie să fie relativ foarte vechi în vorbirea poporului căci, pe de o parte, el s-a răspândit până în limbile scandinave: în suedeză wallach „hongre”, pe de altă parte el a pătruns în lituană: volukas „hongre”; în fine el se găseşte în toate dialectele slave din nord: în boemă, în polonă, în sorabă, în rusă etc., peste tot considerat de secole ca un vechi termen popular cu totul indigen, nicăieri ca un neologism sau ca un cuvânt de împrumut.

Alfred Ludwig, delegatul praghez face următoarea observaţie: Eu voi prezenta de asemeni în trecere o obiecţie la teoria d-lui Hunfalvy. Dacă Românii ar fi venit de dincolo de Dunăre, natural că vechile lor capitale s-ar găsi în sud, mai aproape de acest fluviu, în timp ce din contra, noi le vedem toate la nord, aproape de Carpaţi, şi decât mult mai târziu, Românii îşi apropie reşedinţele lor de Dunăre.

-Dl. Hunfalvy: Acele capitale nu erau fondate de Români, ci de Slavi, aşa cum numele lor o atestă.

-Haşdeu intervine: Îmi permit o nouă întrebare: În care dialect slav a găsit dl. Hunfalvy cuvintele Câmpu-Lung şi Argeş nume ale vechilor capitale româneşti?

   Bătrânul lingvist ungur se clatină în derută: Eu nu ştiu dacă aceste nume sunt vechi. În Aulă se aşează alături de ungur, ridicolul situaţiei. Haşdeu rămâne în picioare. Hunfalvy se împleticeşte bălmăjind: Aici discuţia este închisă, „graţie” memoriului prea lung… evitând neplăcerea de a obosi chipurile atenţia Congresului şi că transmite manuscrisul d-lui profesor Roth, preşedintele secţiunii ariene, pentru a fi publicat în întregime în Buletin.

Urmarea imprevizibilului s-a produs:  S. Papageorgios, delegatul atenian cu teza despre Cuţovlahi se retrage.

Haşdeu înainte de a-şi prezenta lucrarea spune:

,, Domnilor, România poate fi mândră de a fi de două ori obiectul discuţiilor în rândul Congresului orientaliştilor. Mai întâi dl. Hunfalvy propusese să demonstreze în faţa dumneavoastră că leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia spre sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre. Eu regret că dl. Hunfalvy nu ne-a citit decât introducerea unei lungi monografii destinate să figureze în extenso în Buletinul Congresului. Asistenţa gustă din plin, chiar cere supliment la fina ironie savantă. Regret încă cu atât mai intens de a nu putea împărtăşi teoria venerabilului meu amic, teorie deja susţinută altă dată de Sulzer şi Roesler, asupra raporturilor de filiaţie între ramura daco-romană şi ramura macedo-română a gintei traco-latine. Comunicarea savantului nostru încântă asistenţa atestând străvechimea Daco-românilor în Vatra lor multimilenară.  (B.P.Haşdeu, Sur les elements turcs dans la langue roumaine. Notice lue au VII-e Congres des Orientalistes, a Vienne, le 2 octombre, 1886, Bucarest, 1886, p. 5-6, 19-20, 21, 50, )

Savantul nostru Haşdeu aflat în corespondenţă cu Hunfalvy îi trimisese cu mult înaintea Congresului cursurile sale predate de el la Universitatea Bucureşti în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie: Principie de filologia comparativa ario-europea, cuprinzând grupurile indo-perso-tracic, greco-italo-celtic şi leto-slavo-germanic, ca aplicaţiuni la istoria limbii române, Zina Filma, Goţii şi gepizii în Dacia. Studiu istoric lingvistic şi Glossariu tomul I, cu vorbele din limba română şi străine. Autori: A.T. Laurian şi I.C. Massim.

Mihail Eminescu preia argumentele lui Haşdeu, le îmbogăţeşte cu cele ale lui Iulius  Jungetu şi Edward Gibbon şi supune pseudo-teoria lui Roesler la un examen destul de argumentat şi destul de critic. (Opere vol X, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.701)

Mirajul aurului şi-a bogăţiilor dace, i-a năpustit pe Hunii în frunte cu fiorosul Attila peste noi, Dacoromânii. Neputând să-şi împlinească visul prin faptul că Tezaurul dacic fusese capturat de Traian şi romanii lui, Hunii s-au încăierat între ei după care s-au îndreptat spre Roma, acolo unde se afla Comoara Dacilor:  cinci milioane livre de aur, zece milioane livre de argint, în afară de cupe şi lucruri scumpe, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi peste cinci sute de mii de bărbaţi, cât se poate de potriviţi pentru lupta cu armele lor, aşa cum a afirmat Criton, care a luat parte la război. (Fontes, I, 507, 614-615; Fontes, II, p.292-293)

Trebuie desigur să venim cu o precizare referitor la numărul prizonierilor. Cifra prezentată de Criton sau de alţi adepţi ai teoriei Golirii complete a Daciei ocupate în anul 271, d.Hr. este falsă, este o veritabilă găselniţă pentru iarmaroc.

Ea a fost îmbrăţişată doar pentru a se justifica Vatra străbună rămasă goală în fosta provincie ocupată şi a se impune teoria aşezării migratorilor Huni în Vatra noastră părăsită, atunci. Dovadă este pseudo-teoria susţinută de Sulzer şi Roesler.

Alt raţionament este că armata romană oricât de puternică ar fi fost, trebuia să fie cel puţin de două ori numeric peste prizonieri daci, căci altfel n-ar fi avut nici o şansă să-i supuie, să-i dezarmeze, mai ales că se cunoaşte vitejia dacilor şi curajul lor nemuritor de a înfrunta bucuroşi moartea.

Dar să revenim tot la râvnitorii de comori hunii-unguri. După ce s-au încăierat şi prădat reciproc în Dacia neocupată au părăsit-o cu un gust amar. Iată ce ne relatează despre ei  Sfântul Ambrozie: Hunii s-au aruncat asupra Alanilor, Alanii asupra Goţilor, Goţii asupra Taifalilor şi Sarmaţilor şi aşa mai departe. (Manole Neagoe, Attila, Ginghis-han şi Tamerlan, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p.18).

O descriere realistă a Hunilor ne-o face ilustrul Ammian Marcellian:

,, Neamul Hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuieşte dincolo de mlaştinile Macotrice, în preajma Oceanului Îngheţat, şi întrece orice măsură a sălbăticiei. La ei chiar în primele zile de la naştere, copiilor li se brăzdează adânc obrajii cu fierul pentru ca nimicindu-se din timp rădăcina părului, să se acopere cu cicatrici şi zbârcituri. Încât îmbătrânesc fără barbă şi fără pic de frumuseţe, întocmai ca eunucii, cu mădulare butucănoase şi vânjoase, cu cefe groase şi cu înfăţişare monstruoasă care te înspăimântă şi te face să crezi că sunt animale cu două picioare sau momâi cioplite în chip grosolan, aşezate la marginea pădurilor. Pe lângă neplăcuta lor înfăţişare omenească, mai sunt şi grozav de înapoiaţi, aşa încât nu simt nevoia focului sau a mâncării gătite, ei se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crude, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între picioarele lor şi pe spinarea cailor. Nu sălăşluiesc niciodată în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea… (la noi n-au dovedit acest lucru. n.a.) La dânşii nimeni nu ară şi nici nu pune vreodată mâna pe plug, căci toţi umblă de colo până colo fără sălaşuri statornice, fără cămin şi fără lege, fără un trai regulat, totdeauna ca nişte fugari, împreună cu căruţele în care locuiesc. Asemenea animalelor necuvântătoare, nu-şi dau seama în nici un chip de cinste şi necinste, aprinşi numai de o nemărginită lăcomie pentru aur… Attila s-a intitulat rege al Hunilor şi era extrem de crud. Ucidea prin răstignire. Avea mai multe soţii… După moartea lui (452 d.Hr.) ucis în noapte nunţii probabil de tânăra şi ultima soţie Ildice, de origine germanică, banda de terorişti-fără patrie- s-a destrămat şi a dispărut.  (Fontes, II, p.129-131, 281. /Fontes Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei R.S.R., II, 1970, III, 1975, IV,  1982)

      Doamne şi câte mai sunt de spus!

Trebuie să mărturisim tot adevărul, chiar cu riscul de a-i ajuta şi pe ei.