Cuvânt și iubire

PARTEA A DOUA

CAPITOLUL ÎNTÂI

ANALOGII ȘI PROSPECȚIUNI

Când se îmbrățișează dintr-o privire generală starea morală și intelectuală a epocii noastre, așa cu le-am rezumat în primele pagini ale acestei cărți, şi apoi se raportează la epoca de la sfârșitul republicii romane, nu se pot contesta analogiile: cele douăzeci de secole care separă cele două epoci, și toate diferențele care urmează, contează puțin pe lângă asemănarea morală a acestor două vârste.

Or, dacă se studiază mai îndeaproape caracterele acestor două epoci , dacă se prelungește examenul asupra secolelor care le-au precedat, anvizajându-se în același timp toate aspectele vieții istorico-sociale a popoarelor moderne, această analogie se precizează și se ranforsează de fasonul cel mai neașteptat.

Astfel, din punct de vedere politic, noi am avut, de la Ludovic XIV până în zilele noastre, o serie de războaie între diferite națiuni ale Europei civilizate, care sunt echivalente cu războaiele din Peloponez, din Corint ale vechii Grecii și, mai ales, cu războaiele civile ale Romei, începând cu tulburările agrare ale Grahilor pentru a sfârși cu bătălia de la Actium. Este adevărat că la Roma războaiele civile se livrau între personalitățile de prim plan, dar, în timp ce ele erau în capul părților, erau lupte între două sau mai multe facțiuni sau clase sociale. Diferența între aceste lupte și războaiele Europei moderne, întrucât acestea sunt livrate între națiuni diferite, este deci fără mare importanță. Cum vom arăta mai jos, războaiele moderne sunt mai degrabă, precum cele dintre Sparta și Atena, războaie civile în mijlocul unei Europe creștine și civilizate. Așa fiind, ele nu pot fi asimilate războaielor punice celor ale Romei contra Pyrus și Mithridate, pentru că acestea nu sunt războaie de cucerire, ci de preponderență. Cum era vorba, atunci, de a stabili cui trebuie să revină preponderența, patricienilor sau plebeienilor, lui Cezar ori lui Pompei, lui Marius ori lui Syla, Atenei sau Spartei, este vorba acum, în Europa, de a ști cine va domina: Franța sau Austria, Anglia sau Germania?

La fel, în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, avem în Europa aceste coaliții: Sfânta Alianță, Tripla Alianță și Tripla Antantă, așa cum a fost, în a doua jumătate a secolului dinaintea erei noastre, coaliția primului și a celui de-al doilea trimvirat. Între aceste mari fapte istorice, sub diferențele superficiale, se ascunde o analogie profundă. Dar este mai mult. Războaiele cele mai violente și cele mai destructive la Roma au fost fără îndoială cele ale celor două triumvirate. Ele corespund groaznicului nostru război mondial și, astăzi ca atunci, nu există decât o ieșire. Cum principatul lui Iulius Cezar era singura soluție a războaielor civile, astfel Societatea Națiunilor e cea mai logică și cea mai naturală concluzie a marelui război al națiunilor.

Din punct de vedere social, situația timpurilor moderne este aceeași ca la Roma spre sfârșitul Republicii. Marea Revoluție răspunde războaielor Aliaților (sau războaie sociale). Cât despre mișcarea socialistă și muncitorească contemporană, nu este oare reeditarea, fără îndoială amplificată, a războaielor sclavilor și cele ale gladiatorilor? Succesul final al maselor muncitoare ni se pare de asemenea asigurat în zilele noastre cum a fost la Roma cel al plebei cu triumful lui Cezar.

Din punct de vedere al mișcării ideilor în filosofie și în arte, epoca noastră se apropie încă mai mult de sfârșitul republicii. Ultimele producții ale filosofiei germane sunt, în raport cu producțiile filosofilor anteriori, ceea ce fusese epicureismul și avortoanele tardive ale Porticului. Ca aceștia, Nietzsche și Pragmatiștii nu mai produc sisteme, ci simple aforisme incoerente. Cât despre ultimele fructe ale filosofiei germane, operele răsunătoare ale lui Keyserling și a lui Spengler, ele sunt disoluția însăși a oricărei filosofii. Aceste forme de gândire se raportează în fapt la sistemele lui Hegel și Schopenhauer ca pictura cubistă contemporană la formele pure ale lui d’Ingre și ale lui Delacroix, sau ca fox-trott și shimmy la menuete și gavote de altădată. Disoluția artei plastice este, în zilele noastre, la fel de completă ca cea de la filosofie, și ea îi este paralelă. Din punct de vedere religios, disoluția credinței creștine este, dacă-i posibil, încă mai avansată. Ateismul așa-zișilor liberi panseuri și indiferența generală cu privire la credință nu mai lasă loc decât credințelor spiritelor și misticilor. În același timp, oroarea de neant prinde astăzi forme analoge cu cele ale antichității și dă naștere astăzi ca și atunci celor mai rele superstiții și practici spiritiste, teosofiei, sau inspiră cercetările disperate ale celor care vor să găsească secretul prelungirii vieții.

Se va tenta poate să se considere ca superficiale analogiile istorico-politice și sociale ale timpului nostru cu sfârșitul republicii romane, dar când se constată că analogia se regăsește până în disoluția morală, mentală și religioasă a acestor ultime vremuri, nu se mai poate, de bună credință, contesta asemănarea generală a celor două epoci. Deci, în timpurile moderne precum în antichitate, în timp ce se observă o mișcare globală de unificare istorico-socială convergând spre Societatea Națiunilor, se constată totodată un proces de disoluție a tuturor formelor sociale, clase, instituții, monarhii, parlamente, legi, tradiții, credințe, arte și sisteme filosofice. Din toate părțile, totul se prăbușește.Acoperirea legală ca și armătura morală și intelectuală a națiunilor moderne au început să explodeze fiind prea strâmte pentru viața crescândă care le depășește.

Dar ceea ce este încă mai frapant și semnificativ este că, de douăzeci de ani, nu există un gânditor de ceva seriozitate care să ne prezinte că umanitatea se află la o mare turnantă a istoriei universale. Toate semnele timpului par să anunțe astăzi, ca în timpul lui August, că noi trăim sfârșitul unei mari epoci istorice și că ne îmbarcăm spre alte timpuri, foarte diferite de trecut. Schopenhauer cu propunerile sale de Nirvana, Nietzsche cu supraomul, Marx cu a sa profeție a catastrofei burgheziei, toți au contribuit la răspândirea impresiei că timpurile sunt aproape. Aceasta era adevărat înainte de război deja. Eucken, am spus-o deja, prevedea zorii apropiați și cerți ai unui nou creștinism (1). După război, acest sentiment s-a accentuat, încă mai imperios. Eucken a pus

(1) Noi am publicat în 1915 în le Renouveau religieux pagini în care anume această idee era clar concepută şi enunţată.

problema sensului și a valorii vieții. Teza lui Eucken a fost reluată de Keyserling, dezvoltată, iubită și ilustrată de el cu multe observații și reflecții mai mult sa mai puțin originale. El scrutează atmosdfera socială și cerul moral, multiplică analizele mentale pentru a descoperi sensul și semnificația vieții. El n-a reușit decât să popularizeze gândirea lui Eucken, care, fiind mult mai abstract a rămas prin urmare mai puțin cunoscut, și este prezentat de elevul său involuntar ca ceva original și personal și care trebuie să pară așa celor care îi ignoră originea. Totul este, în fapt, de a putea descoperi sensul și orientarea generală a timpului nostru și mai ales a noii ere care începe.

Pentru Spengler, sensul, semnificația timpurilor noastre este declinul civilizației europene, după care vine noaptea unei lungi ierni culturale care ne așteaptă. Keyserling crede că susține o teză contrară celei a lui Spengler prezentând epoca noastră ca o lume care se naște, în care el gândește să fi descoperit sensul și semnificația, cum Amerigo Vespucci descoperi America după Columb. În fond, dacă o lume se naște, este pentru că lumea actuală moare declinându-se și nicio contradicție nu subzistă între cele două forme opuse ale filosofiei germane celei mai recenta.

Astăzi deci, ca în timpul lui Virgiliu, lumea grăbește apropierea sfârșitului. Dar profeții cei mai autorizați trebuiau să vină din Rusia. Ca Ioan Botezătorul nu demult, Berdiaev ne îndeamnă: faceți penitență, timpurile sunt aproape: intrăm într-un nou ev mediu; și Merejkovsky, îngrozit de evenimentele apocaliptice dezlănțuite în Rusia, ne invită să medităm la homo-divinitate. Sute de alte voci profetice mai puțin puternice sau mai puțin autorizate ne persuadează că era modernă va să se închidă și în curând timpuri noi s-or deschide. Acum cincizeci de ani deja, personajele romanelor lui Dostoievsky au anunțat „noul pământ” și „cerurile noi” ale apocalipsei, așa cum a pus atât de bine în evidență Berdiaev. Atâtea coincidențe, din care noi am relevat pe cele principale, dau de gândit că aceste presentimente și aceste voci se vor multiplica încă. Fără să ne dăm seama, noi vom trece insensibil într-o altă atmosferă morală și intelectuală, străină celei din trecutul imediat și probabil foarte analogă mentalității primelor generații creștine. După ce am meditat îndelung la gândirea unui Eucken și mai ales la gândirea lui Maurice Blondel, m-am gândit că este posibil de acum înainte ca filosofii, precum în secundul și al treilea secol ale erei noastre, să se metamorfozeze în mare majoritate în Părinți ai Bisericii, Biserica unei religii noi.

Dar, ca în timpul lui August, azi de asemenea poate, noi anunțăm că timpurile sunt aproape și că o nouă eră va începe, fără să ne îndoim că era a început deja și că timpurile sunt deja revolute. Ca atunci Virgiliu, anunțând sfârșitul lumii și debutul unei ere noi, nu prevedea decât ce vedea deja în opera imperialului său protector, devansată de cea a lui Iulius Cezar, noi nu ne dăm seama că era nouă a început și că debuturile ei sunt fixate la Geneva. Într-adevăr, Societatea Națiunilor inaugurată la Geneva are toată importanța și semnificația principatului lui Cezar punând, după Farsalla, un termen lungului război civil. Astăzi, ca și atunci, destul de puțini sunt cei ce înțeleg importanța incomensurabilă a Consiliului de la Geneva și, în așteptarea începutului noii ere, aproape toate spiritele trec de partea acestui mare fapt istoric.

Dacă creștinismul a fost singura ieșire logică, filosofică și religioasă a stării de lucruri în care se găsea lumea greco-romană la sfârșitul republicii, este inevitabil ca situația actuală a lumii civilizate, din toate punctele comparabilă celei a epocii lui Cezar și a lui August, nu comportă decât o ieșire asemănătoare creștinismului născând. Vom avea o nouă religie într-un sort de neo-creștinism, care trebuie în acest moment să facă lumină printre noi, sau chiar trebuie să apară o credință nouă în opoziție cu creștinismul la mai mult de-un punct de vedere, dar prelungindu-l și continuându-l cât privește fondul și în esența sa? În acest caz, generația noastră sau generația următoare va trebui să dea echivalenții lui Iisus și ai lui Paul din Tars, ca parteneri ai președintelui Wilson, care va lua, de acum înainte, în istorie, importanța unui inițiator comparabil celei a unui Iulius Cezar.

Rezultatele acestor analogii descoperite între epoca noastră și cea de la sfârșitul Republicii indică deci prin ele însele destul de clar care este ieșirea problemei angoasante care s-a pus conștiinței noastre după un examen sumar al perspectivelor funeste care par să zărească legitima noastră inchietudine. Dar pentru ca aceste analogii să fie realmente fondate, trebuie să examinăm încă dacă starea prezentă este rezultatul unei evoluții istorico-sociale analoge, în liniile sale generale, celei a antichității greco-romane.

*

* *

Istoricii vorbesc deseori de unele civilizații preistorice, civilizații mai degrabă ipotetice în care se găsesc cioburi ipotetice, datate la lungi secole înaintea războiului Troiei. Epoca homerică, războaiele Troiei ar fi, pentru cei ce cred, pandantul evului nostru mediu. O analogie profundă ar exista între trăsăturile acestei epoci și cele ale epocii cruciadelor noastre. Mormântul Mântuitorului va fi pentru prinții secolului al doisprezecelea al nostru ceeace este frumoasa Elena pentru prinții greci ai lui Homer. De asemenea, s-a vorbit mult în aceste ultime timpuri de civilizația Atlanților. Mai precise sunt noțiunile și datele istorice pe care le avem despre civilizația egeeană și myceniană, care par să fi fost separate între ele de intervale istorice din toate punctele comparabile cu evul nostru mediu. Astfel încât ar părea că ciclul cunoscut de civilizație alternând cu o epocă de anarhie și de barbarie s-a repetat de două sau trei ori în trecutul îndepărtat al umanității. Ceea ce este cert este că umanitatea pe care istoria noastră o cunoaște, a trecut, între al cincisprezecelea și al șaptelea secol înainte de I.H., printr-o perioadă de migrație a popoarelor, de incoerență și instabilitate, în toate punctele de vedere comparabile celor din primele cinci sau șase secole ale evului nostru mediu.

Noi am dat, în prima parte a acestui studiu un rezumat al evoluției istorico-sociale a lumii greco-romane păgâne. Vom tenta acum o privire generală asemănătoare asupra derulării ciclului evolutiv de-a lungul celor cincisprezece secole pornind de la căderea imperiului roman până în zilele noastre și care constituie era creștină.

Se va observa repede că analogia între cele două cicluri de evoluție nu este deloc imaginară. Singura diferență este că evul nostru mediu ne este infinit mai bine cunoscut decât evul mediu al lumii antice greco-romane. Analogia celor două cicluri este reală până la punctul că unul nu face decât să-l reproducă pe celălalt cum, într-o simfonie de Beethoven, o frază muzicală executată de o familie de instrumente este reluată și reprodusă de o altă categorie; este același motiv, dar exprimat într-un nou limbaj instrumental. După prăbușirea imperiului roman occidental, ce a urmat în Europa a fost un veritabil haos, un du-te-vino de popoare ieșite din regiuni obscure din nord-estul Europei, ale căror valuri neîncetate, deja după Cezar și August, atingeau frontierele imperiului și le atacau, adesea pentru a le sparge, pentru a le briza mai des încă, și din ce în ce mai mult cu timpul.

Când imperiul s-a prăbușit, valul de noi popoare s-a împrăștiat în provinciile occidentale, înecând totul în sânge și foc. Ce s-a ales de unitatea lumii romane: imperiul s-a îmbucătățit indefinit; el deveni un sort de haos în perpetuă agitație, unde nimic durabil nu se putut stabili. O ebuliție continuă agita popoarele, ca lava într-un crater de vulcan sau încă precum conținutul unei eprubete în care corpurile chimice se dizolvă și produc o masă tulbure în efervescență.

Traducere din limba franceză de George Anca