Cuvânt și iubire

 

CAPITOLUL III

DE LA CETATE LA IMPERIU

 

Dar dezbaterea ridicată de teza lui Montesquieu este susceptibilă de o mai mare amploare, căci ea atinge cel mai vast problema care domină filosofia istoriei, filosofia socială și în fine sociologia. Lărgim deci această dezbatere până la o perspectivă de unde vederea să se poată întinde peste cele mai largi spații istorice. Aceasta ne va face să vedem mai bine cauzele reale ale alterării și a moravurilor și a credințelor religioase, alterarea acestora nefiind, în realitate, nici cauza nici chiar pur și simplu efectul, ci doar o circumstanță concomitentă a disoluției moravurilor.

Aparența este astfel, într-adevăr, că Montesquieu, judecând după ea, a crezut că poate explica grandoarea republicii romane prin virtuțile severe și moravurile rigide ale poporului roman. De când aceste virtuți au fost alterate, gândește el, decadența a urmat. Dar s-a văzut, din contră, cum coruperea moravurilor a fost cu precizie efectul inevitabil al grandorii romane. Moravurile unui popor sunt într-o strânsă corelație cu legile și instituțiile sale: din moment ce acestea trebuie să se schimbe, cele vechi nu pot subzista. Dacă grandoarea și prosperitatea republicii au fost cauza ruinei moravurilor, este poate pentru că nu moravurile romanilor și calitatea lor sunt cele care au determinat grandoarea Romei. Aceasta ar putea fi explicată prin cu totul alte cauze. Un concurs excepțional fericit de circumstanțe ar putea singur să fie cauza succeselor continue ale legiunilor romane și ale politicii Senatului. Léon Homo, de exemplu, remarcă situația excepțională pe care a ocupat-o dintru început, Roma, din punct de vedere economic: răscruce a diferitelor căi comerciale și punct de contact și întâlnire a trei popoare: latini, etrusci și sabini (1).

Un concurs de circumstanțe unice care este posibil de identificat la sfârșit a

(1) Italia primitivă, p. 102

determinat extensiunea imperiului universal al Romei, independent de moravurile sale virtuoase și poate a contribuit la facerea și conservarea lor.

Un concurs de circumstanțe, în care evreii vedeau mâna lui Yehova dacă era vorba de ei, acesta fiind cel ce a predestinat poporul Romei să împlinească procesul social natural al umanității. Grecii l-au ratat cu Alexandru; romanii l-au reușit cu Cezarii.

Se spune de altfel, astăzi, că moralitatea bătrânilor romani a fost mult exagerată de istoricii târzii. Număr de trăsături de curaj, de abnegație și de rigiditate morală, de care istoria bătrânei Rome este plină, sunt invenție pură. Și este atât de tentant a obține un raport de la cauză la efect între succes și merit!

Pe măsură ce istoria Romei apărea ca o reușită extraordinară, s-au imaginat toate sorturile de virtuți, care, se credea, vorbeau de la sine. Dar pentru cel ce se liberează de prejudicii și discerne partea de legendă în trăsăturile morale tradiționale ale poporului roman, înlănțuirea istoriei romane ia un alt aspect.

Într-adevăr, după L. Homo „Roma a apărut la ceasul său, între lumea orientală, deja închinată decadenței, și lumea occidntală, încă plonjată în barbarie. Prima din toate marile țări mediteraneene, depășind acest cadru tradițional al cetății antice, ea a știut să realizeze, sub o formă stabilă, o unitate națională de tip lărgit… Cât despre însuși poporul roman, două trăsături domină caracterul său: absența imaginației și sensul practic (1).” Rectificăm, spunând că este mai curând o imaginație eminamente pragmatică aceea care distinge caracterul roman, în care ea diferă de imaginația contemplativă și artistică a grecilor.

În al patrulea și, mai ales, al treilea secol, când a început avântul roman și când Roma și-a întins dominația spre sud, situația orașelor grecești era, în marea Grecie, aceeași ca și aceea din orașele Greciei din Europa. Luptele intestine, opoziția facțiunilor și partidelor, proprii democrațiilor și care marchează începutul disoluției în societăți, alternativa anarhiei și a tiraniei slăbiseră atât de mult forța de rezistență a acestor orașe, încât cucerirea lor nu prezenta nicio dificultate serioasă.

În rezumat, istoria celui de al treilea și al patrulea secol arată mai multe circumstanțe particular favorabile extensiunii dominaţiei romane (2): 1 reculul decadenței imperiului etrusc; declinul

(1) Op. cit., p.303

(2) L. Homo, Italia primitivă, p. 186

elenismului în Marea Grecie; 3 invazia galilor; 4 lupta între etrusci și greci. „În al cincilea secol, decadența etruscă se accelerează și nu întârzie să devină iremediabilă; cauzele acestui fapt: reacția raselor indigene subjugate, atacurile reiterate de popoarele vecine, decadența politică și socială, dispariția spiritului militar, moleșirea moravurilor.”. Etruscii, în luptă cu cetățile grecești, au suferit o înfrângere gravă, la Cume. Dar „dacă în afară, falimentul etrusc s-a revelat complet, înăuntru decadența se anunță încă și mai puțin iremediabilă. Rivalitățile între cetăți domnesc în stare cronică și, în cursul crizei, prin căderea Veies-ului și pierderea Etruriei meridionale, legătura federală a devenit slabă și ineficace… Peste tot luptele părților ating paroxismul; ele nu ezită să facă apel la străin… Democrați și demagogi, pentru a transforma constituțiile diverselor orașe… populația în întregime nu gândește decât la juisanță, noțiunea însăși de patrie se tocește… De la mijlocul secolului al patrulea, Etruria în plină disoluție a încetat să mai conteze în Italia (1)).”

Dacă aceasta era situația federației orașelor etrusce, cea a cetăților grecești era mai bună? Iată cum ni se prezintă:

„Cu secolul al patrulea, decadența orașelor grecești o să înceapă.” „în primul rând, lupta contra popoarelor non elenice interioare le provoacă ruina. A doua cauză a declinului elenismului în Italia a fost lupta între orașele grecești. Motivele conflictului nu lipseau: opoziția de rasă, ioniană, aheană, doriană etc., aristocrații contra democrații, rivalități economice… Ultima cauză de ruină, în fine, și nu cea mai mică: rivalitățile intestine în interiorul fiecărei cetăți, partidele sunt la cuțite; aristocrați și democrați se aruncă într-un război fără milă; guvernanții se succed ca marionetele la teatru; izbucnesc revoluții și tiranii (2).

(1) Op cit., pp. 192-193

(2) Ibid., pp. 196-199

Când forța militară a Romei a început să se afirme, ea se găsea în fața acestei lumi agonizante. Cetățile grecești și etrusce ocupau aproape totalitatea peninsulei italiene. Orașele sau națiunile de mai mică importanță, care nu erau cuprinse, a trebuit să se strângă în jurul Romei, pentru a putea rezista invaziei galilor. Și iată condițiile esențiale în care s-a făcut unitatea Italiei sub dominația romană. „Tendința spre unitate, remarcă L. Homo, circula, încă obscur, de-a lungul peninsulei, și Etruria de-o parte, Latium de alta, le-am prezentat deja, sub formă de federație, două manifestări simptomatice (1).”

(1)Op. cit., p. 224

Este ceea ce vor realiza, în Balcani și în Asia, Filip și Alexandru, Pyrus și moștenitorii lui Alexandru și, în fine, Cartagina, în Africa. Singurul mare și serios efort pe care l-a îndeplinit Roma a fost lupta sa contra Cartaginei. Pentru că, precum Roma, Cartagina tindea spre imperiu, și în inevitabilul conflict care le opunea, puțin a lipsit ca ea să nu pună un termen prematur destinului poporului roman. De aceea războaiele punice sunt punctul central al întregii istorii romane; celelalte războaie, anterioare sau posterioare, nu se pot compara cu acestea. Cartagina o dată distrusă, ce alt stat putea rezista legiunilor romane, războite și călite în acest formidabil conflict? Să fie Grecia? Dar cetățile grecești din secolul al treilea erau ruinate de războaiele lor fără încetare. Legiunile romane n-au avut nevoie nici să caute pretexte pentru a le cuceri; ele au fost adesea chemate ca aliați necesari. De altfel, cucerirea Macedoniei, apoi cea a Spaniei, au fost un simplu corolar al cuceririi Cartaginei. Roma trebuia să se asigure din partea Macedoniei, a cărei intervenție în favoarea Cartaginei a fost pentru ea un dezastru. Decizând, pentru acest motiv, intervenția contra Macedoniei, „Senatul nu se gândea deloc să cucerească Grecia (1).” Scopul era să împiedice unitatea balcanică sub egida Macedoniei; pentru

(1) L. Homo, Italia primitivă, p. 355

aceasta, trebuia să încurajeze în Grecia particularismul tradițional. Lucrând în acest sens, romanii se prezentau ca protectori dezinteresați, dar, excluzând pe Filip al Greciei, ei nu puteau să facă mai puțin decât să-i ia locul și astfel Roma și-a instituit protectoratul asupra orașelor grecești. Episoadele cuceririi Greciei sunt foarte cunoscute pentru a fi necesar să le amintim. Victoriile de la Kunokefala, de la Magnesia, de la Pydna și de la istmul Corint au fost etapele cuceririi Greciei și a Orientului.

Cucerirea cetăților grecești chema fatalmente pe cele ale regatelor elene din Asia. Cu rare excepții aproape, era suficient ca legiunile să se arate pentru a vedea căzând cetățile și regatele; unele și altele nu cereau măcar totdeauna deranjul consulilor și al armatelor, ci cele mai multe se livrau fără crâcnire dominației Romei. Bogata Sirie nu a întârziat nici ea să notifice romanilor dorința sa ca ei să fie anexați. Ptolemeu le-a oferit gratuit Cyrenaica, și Alexandru II, regele Egiptului, a urmat exemplul său oferind Egiptul administrației romane; Nicomed la rândul său, s-a grăbit să mărească republica romană cu regatul Bithiniei. S-ar putea cita alte cazuri încă. Ce raport ar putea fi între aceste cuceriri involuntare și moravurile poporului roman, care, în acest moment, erau deja profund alterate?

Se pierd din vedere, cea mai mare parte a timpului, aceste de preciziuni, precum starea generală a lumii antice în secolul al patrulea înainte de I.H. Și, când se consideră rezultatul în el însuși, întinderea imperiului Romei, se orbește în fața imensității sale: nu mai este decât un pas de făcut pentru a vedea în romani nu numai oameni, ci supra-oameni, și pentru a le împrumuta toate virtuțile.

Dar, în realitate, soarta romanilor a fost determinată de descompunerea lumii antice. Forma socială a cetății, prea strâmtă pentru a conține curentul vieții istorice a acestor timpuri, se dizolva atunci;viața interioară devenea democratică și anarhică și grăbea disoluția sa. O asemenea soartă o aștepta pe Roma însăși. Luptelor civile pe care le-au au început cu Grahii nu le-a lipsit decât prea puțin pentru a distruge Roma. Singura sa șansă a fost poate că procesul său de disoluție a venit ultimul; ea singură rămânând în picioare, în timp ce celelalte cetăți cădeau unele după altele, Roma realiza fără dificultate vasta sa expansiune.. Galii singuri ar fi putut încă pune în pericol grandoarea și existența cetății romane, dar erau ei înșiși sfâșiați de anarhie, și aceasta a facilitat cucerirea Galiei.

Când anarhia războaielor civile a atacat Roma și a pus-o la un deget de ruina sa, din fericire pentru ea, nu exista nicio altă putere pentru a o cuceri la rândul său. Totul se dărâmase și ea însăși era aproape de a se prăbuși la rându-i. Dacă a fost salvată este pentru a fi împlinit opera spre care tindea disoluția cetăților antice, Căci iată cel mai mare merit al republicii romane: ea a știut mai bine decât celelalte cetăți să-și adapteze legile și instituțiile la condițiile noi pe care i le-a creat expansiunea continuă. Dacă, timp de peste un secol, anarhia războaielor civile a pustiit-o pe ea însăși, este pentru că această adaptare nu a fost imediată. Roma creștea foarte rapid, activitatea sa, lărgindu-se peste măsură, deborda cadrele prea strâmte ale constituției sale democratice. Când viața debordează cadrele sale, ea este dezaxată; urmează anarhia și moravurile se dizolvă (căci moravurile, tot atât cît instituțiile și legile, sunt cadrele vieții).

Wells vede în apariția monedei, în comorile corupătoare cauza decadenței romane și aceasta este adevărat, dar o cauză mai profundă încă era discordanța legilor și a instituțiilor cu starea socială și economică și necesitatea presantă de a remania, schimba și reajusta tot timpul legile și instituțiile. A fi ajustat la timp sau a fi întârziat această ajustare între instituții și viața mereu mai largă a republicii Romei, aceasta a salvat imperiul Romei, sau ar fi declanșat anarhia.

Într-un cuvânt, cauza războaielor civile a fost faptul că Roma, cu strâmta sa constituție de cetate, se afla chemată să guverneze aproape toată lumea antică. Costumul de lege al republicii, așa cum ea îl croise când Roma era o cetate, devenise corset prea strâmt pentru a conține viața și administrația unui imperiu colosal. Cuirasa republicană trebuia să se spargă și să zboare în țăndări.

Un om a înțeles această situație și este cel care a dat acțiunii sale o eficacitate excepțională. El a pus sfârșit războaielor civile și a salvat grandoarea romană oferindu-i singurul cadru constituțional care putea s-o conțină. Soarta lumii antice a fost în mâinile lui Cezar. Strâmb sau drept, adică meritat sau nu, rolul pe care el l-a jucat în destinele lumii antice este cu adevărat providențial. Vasul care, cum se spune, purta pe Cezar și soarta lui, purta, propriu vorbind, soarta întregii civilizații antice greco-romane.

*

* *

Ceea ce a făcut Cezar pentru a adapta cadrul constituțional la amploarea pe care o doândise republica, devenită din oraș univers, din urbs orbs, în momentul în care războaiele civile erau pe punctul se a aneantiza opera atâtor generații, se repetă la toate ocolurile istoriei romane. Ajustarea continuă între realitatea istorico-socială și instituții și legi este ușor de constatat la fiecare mișcare mai importantă a extensiunii cetății. L. Homo arată aceasta admirabil. După el, o regulă generală comandă toată istoria Romei, aceea că evenimentele politicii externe domină și determină modificările de politică internă. „Evenimentele capitale ale istoriei exterioare Romei… sunt cu precizie cele care, prin repercusiune logică și directă, au dat naștere schimbărilor constituționale cele mai decisive (1).” „Extensiunea crescâmdă a imperiului roman rezultat din cuceriri… creșterea constantă a populației sale… a provocat crearea de angrenaje noi și mai complexe”. „Stabilirea consulatului și accesul plebeilor la consulat, acestea au fost, spune Homo, acestea au necesitățile politicii exterioare care se impuneau (2).” Astfel, el explică atribuirea de drepturi politice claselor populare mai largi prin necesitatea războaielor de extensiune care cereau un număr mereu mai mare de cetățeni soldați, la fel cum extensiunea statului prin cuceriri va determina crearea de tribunale permanente care s-au multiplicat cu timpul specializându-se după diferitele genuri de proces(3).

(1) Inst. Pol. Des Romains, p.28.

(2) Ibid., p. 60.

(3) Ibid. , p. 110

Deschis, ar fi fost suficiente eșecurile celui de-al doilea război punic, când guvernul democratic se revelase impropriu apărării cetății, pentru ca instituțiile patriciene să ia o nouă vigoare. Acest război a dus atunci la dictatura senatului, la triumful oligarhiei, fortificate de altfel prin dispariția în Italia și Roma a claselor mijlocii, a micilor țărani cultivatori de pământ. Scipio Africanul a exersat primul o veritabilă dictatură și a deschis astfel seria. Lupta veritabilă s-a dat între oligarhia senatului și dictatură. Dar și una și altul erau necesități care impuneau politica externă pentru că aceasta cerea „în guvern o concentrare de voință mereu mai strâmtă, o unitate de acțiune mereu mai intensă. La această problemă vitală, constituția tradițională a cetății nu mai aducea soluția necesară. Astfel marșul oligarhiei, precipitată de cel de-al doilea război punic continuă implacabil (1).”

„Întreaga dezvoltare constituțională a Romei apărea, în ultimă analiză, ca un reflex fidel al istoriei exterioare. Achiziția mai întâi, administrarea și unificarea imensului imperiu, apoi, cer și antrenează o concentrare mereu mai îngustă în organele de guvernământ. Oligarhie, principat, dominat vor reprezenta marile etape ale acestei lungi evoluții. Cu Grahii, se deschide criza comunicațională. Dangătul funebru al regimului oligarhic nu va întârzia (2).”

(1) Op.cit., p. 136

(1) Op.cit., pp. 178-179

Într-adevăr, clasa mijlocie a micilor proprietari fiind dispărută în fața concentrării capitaliste, poporul a fost redus la populația capitalei. La adunări, numai acesta din urmă participa, căci cetățenii orașelor și satelor mai îndepărtate nu se derajau pentru a veni să voteze. Or, această populație mereu mai numeroasă și de un nivel mai scăzut, era accesibilă la corupție, la venalitate. Mai târziu, ea a format , la începutul imperiului corporația săracilor. Voturile acesteia erau la dispoziția celui care plătea sau o teroriza. Un Marius, un Sylla nu vor întârzia să observe. Dictatorii, puternici prin voturile acestui popor, își dădeau toate puterile pe care și le doreau. După Marius și Sylla, a fost rândul lui Pompei, Crasus și Cezar. Toate instituțiile republicane care se bazau pe voul poporului s-au fondat în mai puțin de un secol, Descompunerea instituțiilor lăsa teren liber competiției dictatorilor și luptelor sângeroase, a căror principală și ultimă victimă va fi oligarhia din senat.

În ultimii ani ai republicii, spune Homo, comices tributes – sau mai exact caricatura grotescă care a supraviețuit – vor dispune în statul roman de un monopol legislativ fără limite și fără frână.” Acești comices puteau fi manevrați prin bani, sau teroare, sau răscoală. „Votul se cumpără la birouri deschise” și „comices electorale se transformă în câmpuri de bătălie (1).” Grahii încercaseră să reacționeze împotriva acestor stări de lucruri când au vrut să instituie mica proprietate prin împărțirea pământurilor. Căderea lor a precipitat descompunerea constituției romane. „Vechea constituție, spune Homo, nu a știut la timp să facă să fie fisurate cadrele anacronice și, renunțând la sistemul său perimat al cetății, să realizeze în legi, cum ea era în fapte, formula statului” „În mijlocul primului secol înainte de I. H., vechea constituție apărea uzată și deja în plină descompunere… Această stare de descompunere politică și socială, rezultat final al cuceririi romane, își găsește expresie concretă în două evenimente concomitente și egal simptomatice: conjurația, bătaia în stradă (2)”

(1) Op., cit., pp. 186-187

(2) Ibid., pp. 109-191

Cu decăderea constituției și a legilor, moravurile s-au relaxat. „Noi am pierdut, scria Cicero, nu numai sucul și sângele, dar chiar culoarea și aparența veche a cetății. Nu mai există republică, nu senat, nu demnitate în nici unul dintre noi.”. Și când Tacit aruncă această formulă lapidară: non mos non jus, el provoacă un afevăr esențial. Numai că trebuie ținut seama că moravurile și legile, departe de a depinde unele de celelalte, depind şi unele și altele de soliditatea structurii statului; când acesta este zguduit sau depășit, moravurile, ca și legile, merg în derivă; și nimic nu le va opri disoluția. Nu se mai pot ameliora moravurile prin legi bune cum nu se pot ameliora legile prin bune moravuri. Moravurie și legile nu sunt solidare decât întrucât ele sunt efectele aceleiași cauze de ordin mai general. Dacă Tacit, ca mai târziu Montequieu, vor gândi diferit, este pentru a fi pătruns suficient mecanismul istoric al societăților.

Pe ruinele constituției republicane se va edifica în curând o forță nouă: „ideea monarhică, obscură și acoperită mai întâi, dar care, în cursul unui secol de disensiuni civile, se va degaja gradual pentru a lua, cu clarul geniu al lui Cezar, forma unei concepții sistematice și un program concret (1).”

(1) Ibid., p. 192

Miezul puterii monarhice a fost tribunatul, așa cum l-au înțeles Grahii. Peste tribunat, s-a grefat puterea militară și, din alianța lor, s-a născut și va crește regimul personal și principatul lui Cezar.

Homo arată foarte bine cum mărirea Romei prin cuceririle sale a făcut, puțin câte puțin, să sară peste mecanismul său constituțional. Războaiele de cuceriri durau mai mult timp decât durata reglementară a consulatului. De unde, sistemul de prorogare a consulatului și crearea de guvernatori ai provinciilor cucerite. Or, acești guvernatori de provincii exercitau puteri foarte întinse. Era atunci o etapă decisivă pentru puterea personală. „Pentru a crea această instituție a guvernatorilor provinciali a trebuit dată o entorsă vechiului principiu care cerea ca magistrații care administrează statul în numele poporului să aibă sediu la Roma. Or, extensiunea nemăsurată a statului roman începuse deja să facă să se fisureze vechile cadre ale cetății tradiționale și se admisese ca magistrații, prefecții jure dicundo să poată avea sediu în provinciile îndepărtate (1).”

Lungimea războaielor, complicarea lor tehnică, care făcea să se prelungească durata consulatului și în același timp necesitățile guvernelor de provincie, precum cea a unei armate permanente, din cauza prelungirii campaniei, au împins fatalmente spre guvernul monarhic. Cităm, între altele, cazul lui Scipio Africanul, numit consul la douazeci și patru de ani, fără a fi avut timp să treacă prin magistraturi care singure dădeau dreptul la consulat. Însă, cartaginezii se apropiau, victorioși peste tot, și toți oamenii calificați pentru consulat refuzau. Scipio învingător, era natural ca el să pretindă la roialitate, la imperium. El dă astfel primul semn precursor, anticipând prima formă constituțională pe care avea s-o ia guvernul republicii o sută de ani mai târziu.

„Lungi comandamente și armată de meserie sunt cele două baze esențiale pe care se va edifica dictatura militară și corolarul său logic, regimul personal (2).” Într-adevăr, un general care comandă ani

(1) HOMO, l’Italie primitive, p.388.

(2) Ibid., p. 127

lungi o armată de meserie – și prin acesta a reușit istoria romană să pornească cel de-al doilea război punic – este o inovație cu totul contrară spiritului constituției romane. „Această transformare presupune, spune Homo, ruptura legăturii strânse care, în regimul cetății, exista între instituțile civile și organizația militară, raport logic atâta vreme cât armata conservă caracterul unei armate naționale.

Or, la Roma, șefii armatei continuă să fie de asemenea, ca în trecut, șefii, magistrații supremi ai cetății, consuli, proconsuli’. Armata de mercenari devine atunci un mijloc de despotism contra cetății; ea este gata să se vândă trup și suflet celor ambițioși. În 107, Marius forjase instrumentul, armata de meserie. În 88 și 83-82, Sylla învață metoda prin două lovituri de stat succesive”.

A urmat principatul lui Pompei; Roma n-avea de ales. Dacă constituția nu mai era decât un cadavru, imperiul, născut din cucerire, voia să trăiască. „Regimul cetății antice, așa cum îl concepuse și îl practicase oligarhia celui de-al doilea secol, cu principiile sale demodate, cadrele sale strâmte și mijloacele sale administrative embrionare, nu știuse să opereze asupra lui însuși reformele indispensabile și să realizeze o formulă constituțională nouă mai largă, mai profundă, cea a statului. Or, această formulă, doar regimul personal putea de acum înainte să o furnizeze”.

Pompei a fost primul care s-o realizeze, dar el n-avea nici curajul nici forța de spirit pentru a o practica în toată întinderea sa; el a trebuit să înceteze de a pretinde la acest rol de maestru și de șef unic, care va fi reluat după el de către Cezar. Ideea republicană, cu constituța strâmtă a cetății impunea încă prea mult spiritului lui Pompei.

Numai spiritul lui Cezar a împins curajul până la a concepe în plenitudinea sa constituția pe care o cerea imperiul roman. În toate acțiunile sale, el s-a debarasat de opoziția colegilor săi și a trecut peste piedicile pe care senatul le punea actelor sale. De asemenea acțiunea sa politică și mai ales militară a fost de o eficacitate extraordinară. Pentru prima dată, puterea imperiului roman și formidabilele sale resurse erau mânuite fără obstacolele pe care le impunea o constituție și instituții prea strâmte, create odinioară și ajustate pe corpul redus al unei cetăți. „Constituția pentru el este de acum înainte literă moartă”.

A fi liber de toate piedicile! Poate numai acestui fapt să se datoreze miracolul de a vedea un avocat instruit, un politician demagog, șef al facțiunii plebeene, devenind, după o practică militară de doar doi sau trei ani, cel mai mare general al timpului său și unul din cei mai mari ai tuturor timpurilor. „Cezar nu vrea să să mai restaureze, ci să facă operă de novator și să dea statului roman armătura constituțională de acum necesară dezvoltării și chiar vieții sale”. El avea o atât de clară conștiință a necesității operei sale încât, fără el, în cazul în care ar fi dispărut, ar fi fost aneantizată, că, așa cum spunea el însuși: „Republica nu se vabucura de nicio odihnă și, sub o formă agravată încă, va recădea în războaiele civile”.

„Regalitatea, spune Homo, apărea ca încoronarea necesară regimului politic nou. Cezar luase ca ideal politic monarhia mondială absolută a lui Alexandru.” Se pot rezuma toate aceste fapte spunând că atunci când Roma, grație unui destin unic, cucerise lumea, a trebuit să aleagă între menținerea instituțiilor sale tradiționale și conservarea imperiului său. Roma nu se decisese la aceasta decât după un secol de război civil și Cezar este cel care a ales în locul ei și în pofida ei. „Pentru prima oară, numai clarul geniu al lui Cezar va ști să pătrundă negurile viitorului și să descopere în regimul monarhic de tip elenistic rezultatul fatal al unei evoluții de trei secole (1).”

(1) Op. cit., p. 245

Mișcarea începută cu Scipio și Grahii, reluată de Marius și Sylla, dusă foarte aproappe de sfârșit de Pompei, a fost desăvârșită magnific de Cezar. „Disoluția regimului cetății care a început din al treilea secol înainte de I.H. A fost deci rezultatul unei duble evoluții: decadența graduală a instituțiilor politice naționale și dezvoltarea crescândă a puterii militare.” Maestrul cavaleriei, adjunctul dictatorului, precum și termenul de șase luni și anualitatea și colegialitatea în consulat erau piedici constituționale care sufocau viața imperiului. Abolirea lor și crearea guvernelor de provincii, care aveau deja toate caracterele monarhiei, au rezultat direct în principatul lui Cezar.

L. Homo vrea să facă o distincție între monarhia concepută de Cezar și cea realizată de August, pentru că, după el, prima a fost concepută după model elenistic, în timp ce a doua nu a rupt-o cu instituțiile republicane ci a încercat chiar să le conserve. Dar cum August n-a conservat decât aparențele, diferența dintre cele două metode este cu totul formală și n-are nicio importanță reală. Aparențele pe care August vrusese să le menajeze se vor șterge foarte repede și dura realitate va izbucni în toți ochii sub Tiberiu deja și mai ales sub Nero. Toată evoluția politică și constituțională care va urma după August va fi cu precizie pentru a duce la concepția monarhică a lui Cezar.

Schimbarea constituțională operată de Cezar cerea o reajustare a tuturor legilor și instituțiilor imperiului. Astfel, opera lui legislatoare a fost laborioasă și imensă, chiar dacă nu a avut timp s-o termine. Moștenitorul și succesorul lui, August, o va relua și încheia. Dar, în același timp, August, cum o să vedem mai amplu, s-a consacrat de asemenea reajustării credințelor religioase și ameliorării moravurilor, pentru a le pune în armonie cu noua constituție și a face viabil pentru câteva secole imensul imperiu.

Evident, când osatura unei societăți, adică atunci când constituția și instituțiile sale se descompun sau sunt zguduite de schimbări neîncetate, toată suprastructura ideologică devine clătinătoare întâi, și se distruge după aceea. Moravurile se atenuează și pălesc, lăsând loc liber unui egoism hedonist și sălbatic, adică fără limite și fără frâu. Limitele și frâul care sunt necesarmente credințele/religiile se sparg, pentru că credința însăși se alterează și se năruie în scepticism absolut.

Constituția republicană și democratică a Romei de dinaintea războaielor punice a fost deci nu efectul, ci cauza moravurilor severe, sobre și rigide.

Într-adevăr, republica romană de dinaintea războaielor punice a generat cu totul natural moravuri bune și virtute, pentru că prada și prosperitatea, bogăția erau împărțite între nobili și popor, și acest simplu partaj reducea forțamente pe aceștia la o juisanță mai moderată, mai puțin abuzivă.

Dacă Grahii ar fi triumfat, este cert că democrația victorioasă ar fi fost un serios obstacol contra decăderii morale. Căci prosperitatea dobândită, fiind mai echitabil distribuită, a făcut inegalitățile de avere mult mai puțin mari, tocmai prin aceasta, viciile și senzualitatea mai moderate.

Tot așa, dacă democrația realizată la Atena sub Pericle s-ar fi putut menține, este cert că decadența poporului grec n-ar fi survenit atât de curând. Dar aceste revoluții continue, care aduceau la putere atâția tirani, atâția demagogi, au grăbit declinul mai mult al aristocrației decât al poporului și au ajutat mult la disoluția grecilor. Sclavii care, foarte adesea, înlocuiau cetățenii dispăruți în toate războaiele civile și străine n-aveau resortul celei mai bune vieți morale; ba dimpotrivă. Mai mult decât declinul poporului liber propriu-zis, sclavajul, pe care se sprijinea economia civilizației antice, este cel care i-a accelerat căderea. Sclavajul are acest efect din nenorocire inevitabil că, prin el însuși, el corupe și sclavul și stăpânul; cu atât mai mult, atunci când sclavii aduceau cu ei germenii tuturor viciilor care domneau în țara lor de origine.

Vom vedea că toate circumstanțele istorice păreau să destineze Roma la aceeași soartă ca Grecia. S-ar putea spune că Roma a fost miraculos salvată: acest miracol a fost de a fi avut un Cezar și un August, când Grecia n-avea decât un Alcibiade.

După Mimmsen, opera lui Cezar a oprit Roma pe panta decadenței definitive. El merge chiar cu gândul că ruina era consumată și că Cezar a trebuit veritabilmente să reconstituie imperiul. „El avea de clădit, scrie el, pe ruine, cu ruine (1).”. Totul se dărâma când el a apărut pe scenă. Cu el, șef al partidului democratic, democrația e cea care revine la putere. „El a adoptat planul de organizare al lui Caius Grahus și arăta ura cea mai amară aristocrației și el a rămas democrat chiar fiind monarh (2)”

(1) Istoria romană, t. VII, p. 169

(2) T. VII, p.179

„Monarhia sa diferea atât de puțin de democrație, încât aceasta nu-și atingea scopul decât prin mijlocul acestei monarhii (1)”. „Triumful lui Cezar este triumful poporului, prin el, contra aristocrației organizată în senat și deținătoare a tuturor puterilor republicii. Dar Cezar, în însuși triumful său, s-a forțat să concilieze toate părțile. Semnificația principatului lui Cezar este deci dublă: a fost în același timp triumful democrației și instituției formei constituționale centralizatoare care, singură, convenea Romei, devenită capitala lumii. (2)”

La toate problemele esențiale ale vieții romane, de care depindea soarta lumii antice, Cezar a adus soluțiile necesare. Legile, instituțiile, administrația provinciilor, legile imperiului, totul a fost profund renovat. Rolul său a fost cu adevărat providențial. El a găsit o aglomerație de popoare și de provincii reunite, sau mai curâns juxtapuse. S-a străduit s-o facă o sinteză vie, ceva comun unei națiuni. El însuși avea sentimentul operei sale imense; el simțea că a trăit viața întregii antichități, care se redresa, prin el, la marginea abisului. „Destul am trăit”, spunea el în ajunul morții sale.

După Mommsen, care a scris paginile cele mai elogioase și mai elocvente asupra lui Cezar, acest om a fost cel mai reușit și cel mai complet exemplar pe care l-a dat vreodată rasa oamenilor de la origini până în zlele noastre. El vorbește cu venerația și pietatea cu care credincioșii fervenți le încearcă pentru Dumnezeu (3).

(1) Ibid., p. 180

(2)Homo recunoaște de asemenea că puterea tribunitiană care este pima prerogativă a împăratului încarnează triumful democrației poporului în persoana împăratului care este șeful său, tot așa cum împăratul încarnează puterea militară (Op., cit., p. 276)

(3) „Cezar era omul perfect… Secretul naturii care, în manifestările sale cele mai desăvârșite, combină regularitatea și individualitatea, trece orice expresie. Noi nu avem, adaugă el, decât să invidiem soarta celor care au contemplat această perfecțiune și să ne facem o idee slăbită prin lumina reflectată care rămâne în operele create de această mare natură” (Op., cit., p. 169)

În fapt, acest limbaj nu se poate susține decât pentru omul enigmatic care se va naște la Betleem, la cincizeci de ani după moartea lui Cezar.

De fapt, destinul Romei a fost deturnat de intervenția lui Cezar. Democrația fiind restabilită sub singura formă compatibilă cu timpurile, centralizarea indispensabilă a imperiului realizată, legile și instituțiile reformate cel puțin în liniile lor mari; moravurile vor putea de acum să se amelioreze.

Cezar întemeiase; opera lui August va fi mai ales de a continua și a desăvârși. Triumviratul său, campaniile sale, succesele sale, apoteozele sale vor pe cele ale lui Cezar, dar nu le vor egala. Departe de a avea privirile fixate pe viitor, August, în ce privește reforma moravurilor, este obsedat de trecut. El credea cu obstinație că trebuia revenit la obiceiurile austere și simple ale strămoșilor. În aceasta, el a rămas la punctul de vedere al bătrânului Cato. Reformele sale au fost concepute și formulate în acest spirit reacționar și conservator. Este același spirit conservator al vechilor instituții republicane care-l vor imprima puterii sale: absolutistă în realitate, el se va flata până în testamentul lui de a fi conservat intacte libertățile republicane.

Opera lui August nu a fost mai puțin complexă și laborioasă. Misiunea pe care și-a dat-o era triplă: politică, morală și religioasă. Noi cunoaștem cum și cu ce succes s-a achitat el de misiunea politică. Organizarea imperiului este opera sa. Reacția contra debordării moravurilor și contra scepticismului religios a fost mult mai puțin eficace. El a făcut ce-a putut mai bine pentru a revigora credința în zei. A restabilit vechile culte, a reparat templele și mormintele în ruine și a clădit altele noi, a onorat toate divinitățile tradiționale; el însuși a dat exemplu. Zei noi au fost introduși în panteonul imperiului. Numărul preoților a crescut, soarta li s-a ameliorat. Și, chiar dacă se forța să ridice moravurile, el a reformat, ceea ce era mai puțin dificil, caracterul moral al unor divinități, purificându-le de ceea ce putea încuraja senzualitatea cultelor tradiționale. A luat măsuri severe contra ghicitorilor și magicienilor, a epurat oracolele și cărțile sibiline. Dar mai ales viața de familie, în particular cea a femeilor, a fost obiectul cel mai constant al atenției sale. Numeroasele legi contra celibatului și în favoarea familiilor numeroase sunt bine cunoscute. Au fost hotărâte reglementări pentru restrângerea în limitele decenței a conduitei femeilor (1).

Pentru perseverenta și meritoria, cum a fost tentativa lui August, ea a fost departe de a avea succesul pe care-l spera el. „Răul era atât de profuns, și universal, încât acești romani, care nu mai aveau forță pentru a-și proteja libertatea, au găsit-o pentru a-și apăra viciile (2).”

1. „Cinismul nerușinat distrusese moravurile private. În multe case nu mai existau părinți, nici copii, nici soții, ci creaturi umane uitând cele mai naturale din toate datoriile și alergând după plăceri în desfrâu. Matroanele, spune el, numărau anii lor după soții lor, nu după consuli.” (DURUY.)
2. DURUY, t. III, p. 778

Este adevărat că legile sale și administrația sa au consolidat imperiul. Lunga domnie a lui August, rezonabilă, ponderată, abilă, ca și începuturile domniei lui Tiberiu, au contribuit la întărirea noii constituții, atât de bine încât ea se va menține chiar și sub cezarii demenți, ca Nero și Caligula. Aceștia, totodată, nu au fost departe de a pune în pericol echilibrul constituțional atât de penibil dobândit; dar șansa a vrut ca o suită de împărați luminați le-a succedat, ca Traian sau Hadrian, care au fost destul de fericiți pentru a recăpăta terenul pierdut și a restabili splendoarea imperiului.

Cu toate acestea, moravurile generațiilor eroice la care visa August nu aveau să retrăiască. În această privință, Gaston Boissier a văzut foarte bine, opera reformatoare a lui August a eșuat. Decadența moravurilor continuă după el așa cum o găsise. Măcar nu a progresat. Dar nu era până la propria sa familie cineva care să nu fi fost atins de corupție, și el însuși nu lăsa să se dezmintă principiile sale prin conduita sa.

Și de ce a eșuat în intreprinderea lui?

Este pentru că orice reformă a moravurilor trebuie să fie ajutată și completată de o reformă religioasă. Or, opera religioasă a lui August a fost nulă. Nici reconstrucția templelor, nici restaurarea religiei oficiale a imperiului nu pot conta. Dar, sceptic și raționalist cum era el, putea face mai bine? În spiritul său, nu se agita decât un amestec incoerent de stoicisme și de epicureisme, care nu-i interzicea să se lase adorat el însuși ca o divinitate și chiar să încurajeze această idolatrie, poate cea mai antipatică și mai profanatoare dintre toate. Reformele lui August nu puteau reuși mai bine ca reacția lui Cato: și el, fără a se îndoi, trebuia să se mire că doi auguri puteau să se privească fără a râde.

Nimic nu trădează mai bine scepticismul și uscăciunea acestui om decât cuvintele pe care le adresează prietenilor săi pe patul de moarte: „Găsiți că am jucat destul de bine această farsă a vieții? Dacă voi sunteți mulțumiți, aplaudați”. Cuvântul era just: o farsă. Până și în testamentul său, n-avea el ipocrizia să pretindă că niciodată n-a avut, în republică, o putere mai mare decât colegii săi? Farsă de asemenea, acest rol de divinitate imperială pe care el îl lăsa să i se atribui.

Ce contrast cu Cezar care, după cel mai mare triumf al său, a găsit de cuviință a se umili, urcând în genunchi ruta pietroasă a Capitoliului. Este pentru că și Cezar putea foarte bine să fie un sceptic, un raționalist: „Exista, spune Mommsen, în raționalismul lui Cezar un punct unde el se limita cu misticismul… (1). Această umilire voluntară a lui Cezar nu este ea un vag și îndepărtat ecou care

(1) T. VII, p. 163

amintește umilirea omului de pe cruce?” Oricât a fost, din toate punctele de vedere, contrastul dintre viața și destinul lui Iisus și cea a lui Cezar, există între cele două vieți un paralelism uimitor. Acești doi oameni au murit deopotrivă asasinați pentru a fi salvat, amândoi, pe căi diferite, civilizația antică greco-romană. Și dacă teza pe care o susțin câte unii se justifică adică un Iisus istoric n-a existat niciodată, poate că atunci toată legenda creștină n-a fost, la origine, decât transfigurarea hiperbolică a asasinatului lui Cezar. Ar fi aici o ipoteză demnă de Mommsen și care ar traduce bine venerația sa religioasă pentru persoana lui Cezar.

Tot ce se poate spune, este că, fără să fi readus austeritatea vechilor romani, reformele lui August au reușit să conserve un minimum de moralitate, care va face să trăiască imperiul mai mult de un secol. El a oprit dezastrul pe care moartea prematură a lui Cezar o declanșase. Cu scepticismul său și cu credința sa profanatoare în propria divinitate, este chiar surprinzător că el a putut face ceea ce a făcut. Atât prin eșecul său cât și prin reușita sa, opera sa ne este o lecție în situația pe care Europa civilizată o dezbate astăzi și care, cum se va vedea mai clar ulterior, prezintă o analogie frapantă cu epoca lui Cezar și a lui August.

Traducere din limba franceza  de George Anca

~ VA URMA ~