Cuvânt și iubire

CAPITOLUL II

CUCERIRILE ROMEI ŞI ALTERAREA

MORAVURILOR ŞI A CREDINŢELOR

Cu Roma, viața istorică a reeditat aproape același ciclu, dar în proporții infinit mai vaste și pe o scenă care se întinde aproape până la limitele lumii cunoscute atunci.

Grecii dăduseră lumii arta și filosofia. Romanii i-au adus, cu dreptul și creștinismul, organizarea socială și administrativă.

În timp ce grecii au excelat în opere de spirit, romanii au fost creatori în viața practică și, încă mai bine, materială. Nimic mai natural: gândirea filosofică atinsese la greci termenul extrem de care antichitatea era capabilă. Tot așa, nu numai romanii, dar lumea modernă însăși n-a putut adăuga mare lucru la filosofia lui Platon și Aristotel. O filosofie romană originală ar fi fost ca o a doua descoperire a Americii după Columb. Exista, din contră, imensul teren lăsat în pârloagă de viața greacă: acela unde ea a eșuat, organizarea politică, administrația și dreptul, și mai ales filosofia practică care este creștinismul și pe care imperiul roman îl va crea în colaborare cu aproape toate popoarele supuse și cărora el le va imprima spiritul său centralizator, organizator și juridic.

În Italia, viața istorică a triburilor stabilizate luase mai întâi forma cetății, care s-a cristalizat la Roma sub modalitatea sa cea mai reușită. Dar ea trebuia să se prelungească sensibil în termen mai scurt ca-n Grecia. Din primele sale timpuri, Roma a manifestat geniul său de extensiune și centralizare. Popoarele italiote, exceptând etruscii, nu concurează cu echivalentul acestei tentative de unificare care fuseseră amfictyonele. Cetățile lor erau destul de adesea unități închise.

Tendința spre universalitate, spre unificare a trebuit să ia o altă cale: cucerirea. Un astfel de plan s-a revelat infinit mai eficace, mai practic și a condus Roma la cele mai mari fapte de glorie din istoria umanității.

În aceasta, Roma nu făcea decât să îndeplinească legea fundamentală, procesul natural care domină fazele istoriei și viața popoarelor.

Există un proces social natural, afirmă Gumploviez, care este că „orice element etnic sau social urmărește să se servească în scopurile sale de orice element slab care se găsește în raza sa de putere sau acolo unde pătrunde (1)”. Poporul cel mai tare parvine la acest rezultat prin cucerire sau prin alianță,

1. Lupta raselor, p.159

sau, în fine, prin penetrare comercială: după circumstanțele de timp și loc, și după gradul de civilizație și de progres atinse.

Astfel, pentru Gumplovicz, „istoria umanității este un proces natural… care se derulează ca orice alt proces natural”, ca procesul astronomic, vegetal sau animal. Factorii, elementele acestui proces sunt rasele, popoarele, societățile; și legea, formula acestui proces este lupta, cucerirea pentru exploatare sau alianța. „Această lege ne furnizează, spune el, cheia mijlocului prin care ne este posibil să găsim serii infinit lungi de faze care s-au produs între începuturile cele mai îndepărtate ale genului uman pe pământ și prima auroră a istoriei cunoscute. Echipați cu cheia pe care ne-o furnizează această lege, putem studia în detaliu esența fazelor politice și sociale din timpurile istorice (1).” În consecință, „Anexarea este cea mai frecventă dintre formele în care se manifestă mărirea și dezvoltarea Statelor. Cea mai mare parte a marilor State pe care le cunoaștem n-au practicat altă manieră de a se extinde.” Dacă nu i se opun obstacole naturale, „tot pământul locuit ar trebui deja să fie un singur Stat”. „Semper Augustus, totdeauna augmentator al imperiului, acest titlu onorific al împăraților romani reflectă o recunoaștere naivă și instinctivă a naturii Statului(2).”

Acestei extensii infinite a Statului, Gumplovicz nu dă altă limită decât limita însăși a facultății de a unifica și organiza elementele sociale cucerite. Dar pentru ca statul să reușească „să-și asimileze elementele eterogene, dacă reușește să se consolideze dându-și formele juridice, politice și ideologice adecvate, în raport cu volumul social realizat, puterea sa de extensiune și anexiune rămâne întreagă și poate fi exersată pentru noi anexiuni (3).”

(1) Ibid., pp 173-174.

(2) Gumplovicz, Mic tratat de sociologie, pp.259-260

1. Ibid., pp. 260-261

Istoria tuturor popoarelor confirmă acest proces social natural. Se poate spune că el guvernează faptele istorice așa cum legea lui Newton domină fenomenologia fizică în cerul astronomic ca și pe pământ.

Din primele momente, viața romană debordează cadrele strâmte ale cetății și manifestă o tendință foarte netă către expansiune. Confederația cetăților în Italia se va face prin fier și sânge, nu prin jocuri; prin aceasta, ea va fi în alt fel solidă, stabilă și sigură, decât prin sistemul federației pacifice care a eșuat de mai multe ori. Deja, sub ultimii regi, Roma cucerise o mare parte din teritoriul Italiei și un mare număr de cetăți. Căderea Tarquinilor cu triumful patricienilor o va face să se retragă și o va diminua dar, după o sută cincizeci de ani, cu descătușarea progresivă a poporului, extensiunea se va relua mai viguros pentru a nu se opri decât cu Traian.

Paralel cu această extensiune teritorială și socială, același tremur apărea la Roma ca la Atena în ordinea credințelor și moravurilor. La origine, și destul de mult timp, viața romană se caracteriza printr-o anumită stabilitate în constituția republicană, în instituțiile și în credințele sale, încă mai mult în moravurile simple și sobre. Aceasta va dura atâta timp cât viața cetății se va concentra mai curând asupra ei înseși decât să cucerească cetățile vecine. În plus, când Roma va intra în relații mai strânse cu Atena ea îi va lua germenii tuturor disoluțiunilor morale și religioase; și procesul de disoluție a credinței politeiste se va accelera până când Roma va cuceri Ahaia.

Urmărind analiza sumară a ciclului istoriei romane, vom vedea că aceleași rezultate vor fi atinse și că se pot trage aceleași învățăminte ca ale experienței grecești. Ici și colo, zguduirea credinței politeiste prin scepticismul critic va avea aceeași repercusiune asupra vieții morale și politice.

După cucerirea țărilor grecești în Europa și în timpul războaielor care vor reuși să cucerească Asia, se răspândesc noi moravuri în Italia și mai ales la Roma. Pentru a fi trăit lung timp printre popoare mai civilizate, soldații romani adoptă credințele și superstițiile lor, manierele lor de viață și, cum se întâmplă totdeauna, mai întâi viciile lor. Revenind la Roma, ei nu numai că-și păstrează noile obiceiuri, dar servesc drept modele. Sclavii, mai ales, care erau aduși în număr mare din țările învinse, au introdus, în lumea romană, odată cu credințele, ideile, gusturile și moravurile din țările lor de origine, toate defectele, viciile și tarele care-au sfârșit prin a slăbi și dizolva patria lor. Moravurile simple și austere care făcuseră grandoarea poporului roman s-a relaxat. În două sau trei generații, viața romană devine aproape de nerecunoscut. Vechile virtuți, rustice și militare, cedează locul moravurilor și credințelor importate. Un scepticism nou iese la lumină și în curând domină noile generații.

Aceste schimbări erau o consecință inevitabilă pe care Roma și-o crease în lumea antică prin cuceririle ei neîncetate și prin bogățiile care afluau către ea din toate orașele și din toate țările cucerite. Legile antice și instituțiile primitive nu mai corespundeau extensiunii noi a vieții romane. Aurul Orientului întreg, al Africii, al Spaniei, al Macedoniei și al Greciei aflua la Roma (1)

1. „Cucerirea Cartaginei, a lui Antiohus şi a eolienilor adusese la Roma mai mult de 600 milioane seterţi, în afară de opere de artă şi de obiecte de preţ. Paul-Emile a raportat dintr-o singură companie 45 milioane. Mai târziu, au sosit bogăţiile din Corint, cele din Cartagina şi tezaurul lui Atal. După fastele capitoline au fost, în două sute optzeci şi trei de ani, o sută optzeci de triumfuri, aproape unul la fiecare doi ani … Unui consul nu-i era permis să revină cu mâinile goale, fie că luptaseră contra celor mai săraci oameni… De asemenea romanii nu dispreţuiau niciun profit, nici pe cel mai mizerabil” (DURUY, Istoria romanilor, p.225.)

Se pot imagina bogățiile, aurul îngrămădit la Roma după cuceririle ulterioare, de Sylla, de Marius, de Pompei, de Cesar, de Antoniu și de August (1). Poporul și aristocrația partajau aceste prăzi. Aristocrația își apropria cea mai mare parte, dacă nu aproape totalitatea, din aceste bogății. Or, acest aflux de bogății coincidea cu momentul când vechile moravuri și instituțiile tradiționale începeau să se ofilească. Pe de altă parte, noile legi și noile instituții erau lipsite egalmente de soliditate și de prestigiu. Armătura socială și morală a cetății era deci zguduită chiar în momentul când, cu comorile lor, viciile popoarelor cucerite se introduceau la Roma. Cum aceste bogății erau în mare parte acaparate de clasa superioară (2), a fost natural ca relaxarea moravurilor să apară mai întâi în familiile aristocraților. Dar în cele din urmă, ceea ce primea poporul de jos din aceste bogății a sfârșit prin a antrena corupția straturilor mai profunde, începând cu burghezia, cu cavalerii (3).

(1)„Alexandru a mobilizat, spune Duruy, comorile acumulate în lingouri de către monarhii Caldeei, ai Asiriei şi ai Persiei: mai mult de dpuă miliarde în numerar… O bună parte din aceste bogăţii revine romanilor, prin cucerirea Macedoniei, a Pergamului, a Siriei şi a Egiptului. Se adăuga ceea ce proconsulii găseau de luat în Sicilia, la Cartagina, în Spania, în Galia şi pe care Cezar le arunca legionarilor lui, când el ar fi forţat porţile sanctus aerarium. Era produsul muncii de zece secole pe care jaful lumii civilizate şi barbare îl acumula, în capitala universului, în mâinile familiilor care-şi împărţeau comandamentul” (DURUY, ibid, p. 597.)

(2)Duruy citează câteva nume din timpul lui Cezar, alături de faimoşii Luculus, Crasus Lepidus, precum Lentulus şi Palas, Narcisc, Apicius, ale căror averi variau între 300 şi 400 milioane sesterţi.

(3) Iată cum comentează Polibiu aspectul vieţii morale la Roma timpului său:. La romani, cei mai mulţi trăiesc într-o stranie dereglare. Tinerii bărbaţi se lasă purtaţi în excesele cele mai ruşinoase. Se dedau spectacolelor, festinurilor, luxului, dezordinii de toate genurile, al căror exemplu este prea evident că l-au luat de la greci, în timpul războiului contra Persiei.” – „Oamenii liberi, adaugă Duruy, care-şi dobândiseră libertatea prin complezenţe, populau casele de desfrâu; când această viaţă avea să-i ucidă,patronul moştenea legal bunurile lor… Femei de condiţie liberă imitau aceată existenţă facilă căci, în anul 114, pentru a readuce pudoarea, Senatul a ordonat construirea unui templu pentru Venus Verticordia, Venus care întoarce inimile spre bine. Dar această Venus nouă a fost mai puţin puternică decât cele ale amorurilor nebune”

În rezumat, cuceririle romane se caracterizează prin întâlnirea acestor trei circumstanțe: 1 zguduirea vechilor moravuri, credințe și practici ale unei vieți simple și sobre; 2 introducerea de moravuri noi, practici și credințe străine, mai ales grecești și asiatice; 3 acumularea de bogății revărsate dinspre toate țările cucerite.

N-a trebuit mai mult pentru ca armătura morală și intelectuală a societății romane să plesnească.

Adăugăm la aceasta faptul că, în timpul acestor războaie, un număr bun de vechi romani, acești veritabili cetățeni, dispăruseră și au fost înlocuiți de oameni noi, care erau adesea liberți. Pe durata unui secol, populația Romei a fost reînnoită prin aluviuni de străini, la suprafața cărora pluteau un anume număr de vechi familii aristocratice, care de altfel nu puteau prezerva nimic în fața contagiunii universale.

O altă plagă a făcut poate încă și mai mult rău:„Legiunile lui Manlius, spune Tit Liviu, au adus în Roma luxul și moliciunea din Asia. Ele au introdus paturi ornate cu bronz, covoare prețioase, voaluri și țesături fine. Din această epocă au început să apară la festinuri cântăreți, baladini și interpreți la harpă; se face mai multă cercetare în apreturi de masă, și o meserie josnică trece drept o artă (1).

(1)DURUY, t.III, p.220

Se pare într-adevăr că la această epocă oamenii eminenți și-au pus ambiția să inventeze platouri rafinate și să străluceasă mai ales prin bogăția festinurilor lor.

Duruy conclude într-un cuvânt: „Către jumătatea secolului al doilea înaintea erei creștine, Roma, capitala lumii, era rigola universului unde viciile se potoleau public și atentatele se comiteau cu impunitate (2)”

(1)„Se dădeau, spune Duruy, sărbători cu neîncetare; unele grave încă, altele în care licenţa era un act de devoţiune; se multiplicau, în circ, cursele de cai şi de care, Dar aceste amuzamente din vechile timpuri bune nu mai păreau demne de grandoarea romană. Oameni care au străbătut lumea cu sabia în mână, ucigând şi jefuind, aveau nevoie de emoţii mai vii. Iată că încep să sosească marile animale sălbatice din Africa, lei, pantere, care se aruncă unul contra altuia, şi care curând vor ataca oamenii, şi acest spectacol de cărnuri sfâşiate de vii, membre măcinate în dinţi, măruntaie încă palpitând, târâte pe arenă, vor face să alerge pe sub băncile amfiteatrului asemenea fremătări de bucurie încât, pentru a se delecta mai des ochii poporului, se va edicta un gen nou de supliciu, condamnatul aruncat la fiare.” (T,II,p.224)

(2)P, 228.

*

* *

Pentru a ajunge aici, trebuie ca religia, cu sancțiunile ei, să-și fi pierdut de mult timp prestigiul. Ea cazul religiei naționale a romanilor. Niciodată ea nu fusese profundă nici ferventă. Ea a avut întotdeauna un caracter de politică practică. Căutarea semnelor, divinația, cultul zeilor lari, ai căminului, zei terme etc., ceremonialul formalist epuizând aproape toată viața religioasă a Romei. Politeismul oficial, cu cultul lui Jupiter, al Junonei, al lui Marte, al lui Mercur, al lui Hercule etc. păstrau caracterul sec și strâmt care convenea bine romanilor primelor timpuri ale republicii. Aceasta nu a mai mers la fel pentru consulari, care cucereau multe provincii, se inițiau în filosofie și cunoșteau toate sorturile de culturi noi. Ei au ajuns la un sort de bun simț, de îndoială și indiferență, care putea foarte bine să se acomodeze cu vechiul cult ca mijloc de guvernare. Așa au conservat ei instituțiile religioase ca supliment indispensabil al instituțiilor politice.

Public, ei sacrificau zeilor tutelari ai puterii romane, dar nu credeau în ei.

Era atât de manifest că filosofia avea o mare parte în această incredulitate, încât o reacție s-a produs: în 161, filosofii au fost izgoniți. Dar această tentativă pentru a reveni la trecut n-a avut zi de mâine. Filosofii greci s-au revărsat curând la Roma: Carneade a fondat a treia academie, a cărei dialectică ruina școlile filosofice și religia; după el, Clitomac răspândește scepticismul. Influența filosofilor sporea din zi în zi, până ce în fine, la Rodos, Pompei a plecat insemnele consulare în fața științei filosofului Poseidonius.

Opera destructivă a filosofilor era de altfel cu atât mai facilă cu cât, de multă vreme, credințele politeiste se clătinau. Germenul scepticismului religios apăruse chiar înaintea războaielor punice, de când reflexia începuse să ilumineze mințile romane. Ciuma, foametea, dezastrele militare, care puteau să survină oricând, erau pentru aceste conștiințe probe că zeii lor, care nu le împiedicaseră, deveniseră neputincioși. În marile pericole, romanii uitau zeii și se adresau superstițiilor sau chiar zeilor străini. Poetul Enius, din timpul lui Cato, tradusese în latină cartea Evhemere, unde era învățat că zeii erau toți regi antici în Asia, adică oameni muritori, divinizați prin credulitatea populară. Enius a făcut un război ucigător prin sarcasmele sale contra zeilor și preoților lor, contra augurilor și a auspiciilor (1).

(1)„Nu este în ei nici artă divină, nici ştiinţă umană. Sunt nişte impudenţi mincinoşi, leneşi, nebuni; calici pe care îi apasă foamea; ei promit comori şi ne cer un obol. Că din aceste bogăţii, ei prelevează obolul lor şi nouă ne dă restul.”

Or, am văzut, augurii, aruspiciile, cu interpretările lor de semne divine, constituiau fondul însuși al religiei romane. Polybiu, prieten al lui Cato și Scipio Emilian, era dezgustat de religia populară, devenită pentru unii o școală de scandal și pentru alții o superstiție grosieră.

S-a ajuns curând la o situație în care trăznetul lui Jupiter nu exista, în care „acest mare zeu al rasei ariene își pierdea adoratorii, în timp ce statuile altor zei ca și a sa se clătinau în piața templelor. Solitudine și liniște se făceau în jurul acestor vechi stăpâni ai lumii, și iarba creștea pe căile sacre.”

Tot poemul naturist al lui Lucrețiu este un protest contra existenței zeilor. Nu se flata Lucrețiu de a fi liberat conștiința umană de spaimele himerice ale zeilor și ale infernului? Oamenii cei mai luminați ai cestui timp, precum Cicero, Cezar, Varo, Scevola sunt convinși de inexistența zeilor. Mai târziu, poeții Horațiu și Ovidiu, în pofida citărilor continue din mitologie, sunt profund sceptici.

Dacă opera filosofilor nu făcea ravagii decât în clasele înalte, cea a scriitorilor, ca de exemplu Dialoguride Lucian, mergea peste tot. „Acest elev al lui Epicur își luase ca misiune să urmărească fără răgaz șarlatanii, impostorii și superstițioșii. Când făcea un război dur cu divinitățile care se duceau, ca și cu cele care pretindeau să le ia locul, el era cu certitudine un ecou și noi știm că i se citeau avid cărțile (1) ”. Pentru acest popor devenit sceptic, nimic nu mai conta decât bucuriile vieții materiale cea mai joasă (2).

Seneca scria mai târziu: „Acest infern ce ni s-a pictat atât de teribil nu este decât o invenție a poeților. Moartea este dezrobire; ea ne redă liniștii somnului de care ne bucurăm înaintea nașterii”. Aceste idei erau foarte răspândite.

„Unii păgâni, zice Duruy, nu mai aveau pudoare în moarte ca și în viață, și există întotdeauna astfel de suflete brutale pe care credința dispărută le lasă pradă instinctelor joase (3).” Incredulitatea

(1) DURUY, t, V, p.736.

(2) Inscripţii numeroase îl probează: „}n Hades, nu se află nici barcă, nici Caron, nici purtătorul Cerber. Noi toţi pe care moartea ne trimite, noi nu suntem decât oseminte ăi cenuşă.” – „Voi care încă trăiţi, mâncaţi, beţi, veseliţi-vă, apoi veniţi aici” – „Unde, zice o altă inscripţie, nu mai există nici râs nici bucurie.” – „Cât am trăit, am trăit; ce am băut şi am mâncat, numai asta este acum cu mine.”

(3)Op. cit., t.V, 767

acestui secol, la Roma, anticipează cu două mii de ani asupra incredulității franceze cu enciclopediștii secolului al optsprezecelea. Scepticismul ia la Roma chiar aluri atee și dau aceleași rațiuni ca ateii secolului Revoluției franceze.

Un popor care a ajuns, graţie scepticismului, la o asemenea concepție materialistă, nu poate duce altă viață decât aceea a desfrâului, a jocurilor. Egoismul dirija toată conduita sa. Imoralitatea, lupta pentru bogăție, aviditatea nestăpânită, luxul, setea de putere tiranizau, cu puține excepții, umanitatea acestei epoci.

*

* *

În van s-a vrut a se lupta prin instituirea cenzurii contra acestei debordări a pasiunilor – căci nu scăpa nimănui că o imoralitate atât de profundă nu putea conduce imperiul decât spre abis – Cato incarnează această reacție disperată. „Lenevia, spunea el, omoară mai mulți oameni decât munca.” El vedea foarte bine de unde vine răul și o spunea (1).

(1)„Voi m-aţi auzit repetând că cele două vicii contrare, luxul şi avariţia, minează republica. Aceste flageluri au cauzat ruina tuturor marilor imperii. De aceea, cu cât situaţia devine fericită şi înfloritoare, cu atât mă înspăimânt. Deja noi am pătruns în Grecia, în Asia, ţinuturi atât de pline de seducţii, deja ţinem comorile regilor. Nu trebuie să ne temem că în loc de a fi stăpânii acestor bogăţii, vom deveni sclavii lor? Este spre nenorocirea Romei, puteţi să mă credeţi, că s-au introdus între zidurile sale capodoperele din Siracusa. Eu nu aud ca prea puţini oameni să laude frizele din Atena sau statuile din Corint şi să batjocorească imaginile de argilă ale zeilor noştri. Pentru mine, eu prefer aceşti zei, care ne-au protejat şi ne vor proteja încă, sper, dacă noi îi lăsăm la locul lor.”

Numit cenzor, Cato a fost consecvent cu principiile sale. El a făcut să fie excluși din Senat membrii săi cei mai compromiși. În fruntea unui partid numeros care simpatiza cu opera sa, el nu a încetat de a combate ambiția, aviditatea și luxul granzilor, uneori prin acuzații publice, alteori prin legi somptuase. Dintre astfel de legi au fost votate: legeaOrchia, care limita numărul de convivi și al cheltuielilor la festinuri; legea Villia, care reprima intriga; legea Voconia, pentru a împiedica, precum la Sparta, acumularea de bunuri în mâinile femeilor; legea Fannia, contra luxului mesei, și, în fine, în 159, o lege a consulilor, care pronunța pedeapsa capitală pentru candidații convinși de a fi cumpărat la prețul argintului voturile.

A reușit el în tentativa sa? Iată ce spune Duruy: „Caton vrusese să repună în onoare frugalitatea, munca, demnitatea săracului și, în fiecare zi, câmpurile erau mai goale, luxul mai ruinător, servilitatea poporului mai mare; alegerile deveneau o piață și tariful voturilor era public. El dăduse, în provinciile sale, exemplul unei administrații înțelepte și dezinteresate și niciodată sumele pretinse nu fuseseră atât de numeroase și atât de tari… El vrusese să aducă nobilii la sentimentul de egalitate, la respectul legilor, și văzuse formându-se o aristocrație care domina Senatul însuși (1)” „Devenită puternică și bogată, Roma luase moravurile bogăției și ale puterii, așa cum le avusese pe cele ale sărăciei și ale slăbiciunii (2).”

Procesul disoluțieimorale era la un punct atât de avansat și puternic încât l-a biruit și pe cenzorul însuși care, spre sfârșitul vieții sale a căzut în toate dereglările și viciile pe care le combătuse atâta (3).

(1) Op. cit., p. 366.

(2) Ibid., p.367

(3) „Roma, spune Salustius, era divizată, granzii de o parte, poporul de alta şi, în mijloc, republica ruptă, libertatea murindă. Facţiunea nobililor învingea, tezaurul, magistratura, triumfurile, toate sorturile de glorie şi bogăţiile lumii, ei le aveau pe toate. Fără legătură şi fără forţă, poporul nu mai era decât o mulţime, dezarmată de război şi de sărăcie… Nevoia de dominație şi o insaţiabillă cupiditate au invadat totul, au profanat totul, până într-o zi când această tiranie se precipită în ea însăşi.” (Jugurtha, 41.)

Și de altfel cum ar fi putut reuși tentativa lui Cato? I-ar fi trebuit spijinul unei credințe religioase profunde. Or, este tocmai Cato cel care a pronunțat vorba celebră:„Cum pot doi auguri să se privească fără să râdă?” Nu un astfel de scepticism poate redresa moravurile.

Care au fost consecințele acestei imoralități și ale acestui scepticism pentru dezvoltarea ulterioară a istoriei Romei? Nu va fi exagerat a spune că ele au comandat toate peripețiile tragice ale acestei istorii începând din 133 î H. Amintim doar luptele intestine sub cei doi Grahi (133-123); luptele între Marius și Sylla, războaiele lui Mithridate (121-79); apoi tulburările lui Catilina (65-62); războaiele civile (62-60), cele din primul triumvirat (49-48), războiul celui de-al doilea triumvirat (43-36). „Nicio perioadă din istorie, scrie Duruy, nu a fost mai sângeroasă; căci, pe durata acestui întreg secol, romanii nu au încetat aproape nicio zi de a-și întrece forțele contra lor înșişi. Învingătorii lumii se căsăpeau între ei pentru a ști cine va profita de cucerirea lor (1).”

(1) II, p.375

Totul făcea deci a se teme că alunecând pe această pantă, Roma avea să piară precum cetățile grecești. Și, într-adevăr, violența luptelor civile la Roma amintește luptele dintre Atena și Sparta, dintre Sparta și Teba. Totodată, în timp ce în Grecia lupta se stingea între cetăți, ea opunea la Roma facțiuni: Grahii și aristocrația Senatului; Marius și Sylla; Pompei și Cezar. Ele n-ar fi fost mai puțin funeste dacă s-ar fi oprit la timp.

Curând se dă seama că războaiele civile vor fi sfârșitul grandorii romane. Cel care a avut mai mult decât oricine altcineva intuiția pericolului a fost Cezar. De asemenea el nu se oprea la punctul de vedere al lui Cato, care sperase că prin reforma moravurilor se va ajunge la îndiguirea procesului de disoluție socială și politică a republicii. S-a putut vedea care a fost insuccesul acestui reformator. Cezar a fost singurul care a conceput veritabila soluție care putea salvgarda viitorul și grandoarea romană, și el a văzut-o în instituția imperiului. Având atâta șansă și atâta geniu militar precum și geniu politic, el a propus rivalilor săi compromisul trimviratului, știind bine cât de instabil și provizoriu, ca toate tranzacțiile, el va duce necesarmente la principat.

Astfel cel mai mare pericol care amenința Roma era înlăturat. Dar în același timp cu războaiele civile, amenințau încă două alte forme de luptă: războiul social (sau războiul aliaților) și războiul sclavilor. Populațiile peninsulei nu se bucurau de drepturi de cetățeni romani, și autoritățile Romei foloseau cu ele toate formele de abuz și ultragiu. Totuși, soldații care cuceriseră lumea în contul Romei se recrutau în mare parte din aceste populații.

Din această stare de lucruri, care se înrăutățea cu fiecare zi, trebuia să izbucnească războiul asociaților. „El a fost înspăimântător, spune Duruy, în pofida scurtei sale durate; a vărsat mai mult sânge cât nu răspândise încă Italia (1)”. În timpul anilor 90, 88 și 89, trei angajamente feroce au avut loc între două

(1) T. p. 535

părți; dacă s-ar fi terminat prin triumful romanilor, totuși italienii și-ar fi câștigat cauza și Roma, în loc de a fi stat întreg, n-ar fi fost decât capitala.

La fel de gravă a fusese revolta sclavilor. În urma atâtor războaie victorioase, numărul sclavilor sporise fără măsură. Nu se putea să fie altfel într-un timp când mașinismul era necunoscut. Grație științei noastre și a tehnicii pe care o face posibilă, civilizația noastră este mai curând rezultatul exploatării directe a naturii decât cea a omului, în timp ce, dimpotrivă, civilizația antică va fi mai degrabă exploatarea directă a omului, a sclavilor, și, prin ei, a naturii. La fel de bine, filosofia cea mai înaltă, chiar cea a lui Platon – mai ales a lui Aristotel – considera sclavajul ca legitim și ca fundament rezonabil al cetății.

După această opinie a filosofilor, să ne imaginăm ce gândeau stăpânii, nobilimea romană. Aceasta, dominând situația, după strivirea Grahilor, sărăceau și oprimau poporul: în aceste condiții, soarta sclavilor era înspăimântătoare. În rest, numărul lor devenise atât de excepțional de mare, încât antrena o inevitabilă depreciere a vieții lor. Pompei și Cezar se lăudau și unul și altul de a fi vândut sau ucis două milioane. Toatăantichitatea a fost pentru sclavi de o cruzime sălbatică. „Niciun repaos pentru sclavi”, spunea Aristotel. „Că doarme sau că muncește, spunea Cato, stăpânul are asupra sclavului drept de viață și de moarte.” Nimic de mirare, atunci, ca ei săse fi revoltat de douăori: cu Eunus în 133 și de la 103 la 91 cu Athenion și Silvius.

Aceste războaie s-au prelungit cu luptele civile între Marius și Sylla, luptele cu Sertorius (80-75) și finalmente cele cu gladiatorii (75-71).

Facem abstracție de numeroase războaie exterioare cu Jugurtha și cimbrii, cu Mithridate etc., care au acționat asupra moravurilor în același sens ca și războaiele civile. Sursa tuturor acestor evenimente nu poate fi căutată altundeva decât în starea de spirit a epocii: scepticism, egoism disperat, relaxarea moravurilor degenerând în sinzualități și în desfrâuri. În rest, iată cum caracterizează Duruy acești ani sumbri:

„De la primul Grah la Sylla, timp de cincizeci de ani, acești oameni nu de mult atât de mari în fața lui Pyrus, a lui Hanibal și a macedonenilor, redevin fiii lupoaicei; ei se măcelăresc între ei pentru a ști cui îi rămâne lumea.” Acest masacru și ruinele sale s-au continuat încă timp de altă

(1) II, p.385

jumătate de secol.

Nimic nu lipsea deci condițiilor morale și sociale a unei lungi și abundente ucideri. Egoismul, ambiția și rivalitățile de toate genurile, liberarea completă a conștiințelor, prăbușirea tuturor regulilor tradiționale, relaxarea moravurilor, o ireligiune profundă coincizând cu bogățiile nemaiauzite, toată aceasta nu putea duce la alte rezultate decât cele pe care le vom vedea.

Starea claselor sociale era în armonie cu cea a spiritelor. De o parte, un popor redus la cioburi lamentabile din el însuși, dar augmentat de un mare număr de italieni fără loc și foc, veniți din provinciile admise la egalitatea în drepturi, și tot atâția eliberați.

Despuiați de drepturile sale de nobilimea triumfantă, acest popor se stingea în sărăcie și trândăvie, până la punctul că trebuiau întreținuți pe cheltuiala statului; venalitatea, lenea și desfrâul s-a răspândit astfel în toate straturile sociale, în promiscuitate cu turma mișunătoare și fără număr a sclavilor. De cealaltă parte, nobilimea, ea însăși foarte redusă, rarefiată prin execuții, omoruri, prescripții și războaie civile, și completată de eliberați îmbogățiți și de oameni veniți din orașele italiene. Vechea demnitate a patricienilor și a poporului dispăruseră cu iubirea de libertate și cu resortul unei moralități simple, austere, care distinsese altădată egal cele două clase sociale.

„Timpul celui mai mare lux la Roma, scrie Duruy, merge de la Lucullus la Nero. Atunci se arată toate extravaganțele acestei nobilimi care, în beția acestei averi, nu știe să guverneze nici provinciile, nici însăși bogăția lor. Lucullus și Cezar, sub republică, Caligula și Nero, sub imperiu, reprezentau această situație nouă a patriciatului, primii cu gusturi relevate de mari seniori artiști și literați, ceilalți doi cu ardoarea smintită a tiranilor (1).” Anticii și-au dat seama ei înșiși de influența nefastă a bogăției

(1) V, p. 598

acumulate prin cuceriri. După Cato, Juvenal este cel care remarcă cu vigoare această influență dizolvantă (1).

La aceasta, Duruy adaugă: „Prin război, jaf și furt a trecut Roma subtil de la sărăcie la avere, și aurul cuceririi nu a servit decât luxului steril al celor care îl posedau… Moravurile nu au rezistat și contagiunea și exemplul, facilitatea de a găsi plăcerile noi au dus rapid la corupție în sânul celor mai multe mari case romane (2).”

(1)

„Tu întrebi, zice el, de unde vin dezordinile noastre? O avere umilă menținea odinioară inocența femeilor latine. Lungi vegheri, mâini asprite de muncă și Hanibal la porțile Romei apărau de viciu modestele locuințe ale părinților noștri. Acum îndurăm clamitățile unei păci lungi; mai redutabilă decât spada, pofta s-a fundat pe noi și lumea învinsă ne dă viciile sale. De când Roma și-a pierdut nobila sărăcie, Sybaris și Rodos și Milet și Rarent încunnate de roze și umezite de parfumuri au trecut în moravurile noastre.”

(2) T, V, p.225

Chestiunea este totuși în realitate mult mai complexă.

Ele singure, bogățiile cucerite, n-ar fi foat suficiente pentru a determina o decădere morală și politică atât de generală. Ea singură, bogăția nu este niciodată un pericol pentru moralitatea unui stat sau a unei cetăți solid organizată, căci, mai întâi, se iau măsuri contra bogăției și, pe urmă, se interzice abuzul, ca la Sparta. Dar la Roma, a existat această triolă coincidență: 1 reculul democrației; 2 disoluția moravurilor, concomitent cu disoluția constituției republicane a cetății, insuficientă după transformarea lui urbs în orbs; 3 necesitatea unei alte constituții care trebuia să corespundă măririi atât de formidabile a imperiului.

Cadrele sociale și morale ale vechii cetăți republicane au fost astfel ruinate înainte ca noile cadre să le fi înlocuit. Or, la acest moment, lăcomiile dezlănțuite găseau la îndemână imense averi acumulate: puterea plebei fiind ruinată prin căderea Grahilor, era inevitabil ca ea să fie acaparată de clasele superioare. Ea nu folosea decât pentru a-i folosi și să le distrugă, prin abuz de toate plăcerile; restul acestei averi a corupt poporul Romei, sau cel puțin ceea ce un război civil de un secol a lăsat să subziste.

Cum atât de bine a remarca Mommsen, când Cezar și-a făcut apariția pe scena istoriei lumii antice, societatea romană se găsea într-o asemenea stare de decadență, încât făcea necesară o regenerare politică, militară, intelectuală și morală (1). Aceasta va fi misiunea lui Cezar care, luând succesiunea lui Caius Grahus, în fruntea poporului Romei, va lupta până la sfârșit, pentru a face să cadă aristocrații de la putere. Democrația, puterea poporului, îi părea, cu dreptate, cel mai bun mijloc de a ameliora moravurile și de a salva Roma de la decadență.

*

* *

Chestiunea moravurilor și a virtuții în raport cu forma democratică a puterii este una din cele mai grave și ea merită a ne opri puțin.

La acest subiect, experiența făcută, atât la Roma cât și la Atena, a confirmat din plin teza lui Montequieu că există un raport strâns între virtute și guvernul popular. Trebuie generalizată această teză: bunele moravuri sunt esențiale pentru orice guvern, oricare i-ar fi forma, democratică, aristocratică sau monarhică.

Și dacă trebuie stabilită o legătură mai strânsă între democrație și virtute, este în sens invers de ceea ce a conceput Montequieu. Mai degrabă democrația și republica sunt cauza sau fundamentul bunelor moravuri și nu virtutea ar fi cauza sau fundamentul republicii și a democrației. Aceasta se degajă net de istoria Greciei și de viața romană antică. Nu virtutea este cea care face grandoarea romană, ci grandoarea, mărirea, prosperitatea Romei au ruinat virtutea moravurilor romane.

La drept vorbind, cauza cu adevărat generatoare a virtuții, a moravurilor simple, austere și sănătoase, este sărăcia sau o prosperitate mediocră. O prosperitate excepțională înclină totdeauna să devină o școală de imoralitate. Nu o virtute înnăscută este aceea care face fundamentul moravurilor austere, frugale și simple ale cetățenilor romani înainte și în timpul războaielor punice, ci sunt simplicitatea și rigiditatea legilor lor, modicitatea resurselor lor care constrângea la o viață de muncă productivă, perseverentă și, foarte adesea, eroică. Cel mai mare obstacol care se poate întâlni pe drumul virtuții este deci succesul prea mare, bogăția, prosperitatea politică și economică. Sărăcia este într-atât sursa generatoare a virtuții şi a bunelor moravuri, pe cât bogăția și prosperitatea, în general, sunt sursele viciilor (1) și, în anumite condiții sociale și istorice, surse ale decadenței. Stăpâna comorilor tuturor popoarelor antice, chiar dacă septicismul și viciile grecești și asiatice nu ar fi contaminat-o, Roma nu putea evita corupția din moment ce vechile cadre ale vieții sociale vechile legi, devenite prea strâmte, se revelaseră insuficiente și, ca atare, perimate.

(1) „În realitate, spune M. A. Grenier, acestea sunt vicii de parveniți, care n-au nimic de a face cu literatura și filosofia. Ele rezultă unicamente dintr-o îmbogățire prea rapidă. Roma s-a trezit îmbătată de a fi avut între mâini lumea și tot aurul său.”

Traducere din limba franceza  de George Anca

~ VA URMA ~