Cuvânt și iubire

PRIMA PARTE

 

CAPITOLUL ÎNTÂI

 

EPOCA CLASICĂ A GRECIEI ANTICE

 

De la invazia doriană până la războiul Peloponezului, viața grecească s-a organizat în cetăți între care Atena și Sparta au fost cele mai strălucite. La Atena, după abolirea regalității, cu ultimul rege, legendarul Codrus, viața socială și politică s-a fixat într-un anumit număr de instituții care şi-au găsit echilibrul în constituția lui Solon.

Timp de cinci sau șase secole, cetatea a fost unitatea socială eminentă, forma fundamentală esențială a vieții popoarelor greco-romane, după cum imperiul va fi forma vieții sociale și politice a celorlalte rase pe care istoria le-a cunoscut în Asia în acest timp.

Timp de două sau trei secole, la început, politeismul, așa cum Hesiod l-a formulat și așa cum a fost revelat în poemele homerice, a rămas imuabil. Instituțiile au lunecat de la aristocrație spre democrație, dar raporturile între cetăți au rămas reglate de instituții comune amfictyonelor, jocurilor naționale, oracolelor și sărbătorilor, adică printr-o coeziune foarte laxă, fără nicio centralizare serioasă. În limitele vieții cetății, au putut avea loc crize mai mult sau mai puțin importante; niciuna, însă, nu zgudui temelia societății și a vieții morale, religioase și intelectuale. Politeismul și diferitele credințe, moravurile și instituțiile n-au fost schimbate profund. Este adevărat că războaiele medice au dat o anume clătinare acestei forme istorice, atât organizării interioare a orașelor cât și organizării lor exterioare sau, ca să zicem așa, internaționale. Dar acest mare eveniment nu-a știrbit deloc fundația vieții cetății și constituția sa. Cel mult a contribuit la a-i da o intensitate particulară vieții, dând vieții artistice și intelectuale a Atenei o strălucire extraordinară. Evoluția democratică i-a fost accentuată, în timp ce tendința federativă, foarte slab dezvoltată în amfictyonele orașelor grecești, s-a fortificat puțin mai mult, centralizându-se în jurul Atenei, în vederea apărării comune.

Scurt, toate manifestările vieții grecești au păstrat un echilibru destul de stabil în această formă socială a cetății. Religiile, instituțiile, moralitatea, credințele au subzistat în tot acest timp fără schimbări notabile.

Între războaiele medice și războiul Peloponezului, acest echilibru, aproape stabil, a fost cauza fecundității spiritului grec, care a continuat grație vitezei dobândite timp de aproape un secol, atingând apogeul sub Pericle și prelungindu-se o vreme și după dezastrul războiului peloponeziac. Apoi a devenit comună o disoluție progresivă care a urmat pentru toate formele vieții grecești: artă, religie, filosofie, instituții etc. Cetatea, ca formă socială tipică, a ajuns, și ea, a nu mai fi decât o umbră a ei înseși.

Pornind de la Xenofan, politeismul grec este clătinat, dar numai în gândirea filosofilor. De la acest filosof pornește, pentru prima oară, îndoiala în existența zeilor. Tot cu el, iese la lumina zilei ideea de dumnezeu unic, imaterial, infinit, atotputernic, cu ajutorul rațiunii și gândirii filosofice. I se atribuie lui Xenofan a fi spus primul că „oamenii sunt cei care fac zeii și le împrumută veșmintele lor, vocea lor și formele lor” că „dacă boii ar concepe pe Dumnezeu, ei l-ar vrdea în imaginea lor”. Gândirea lui Xenofan coincide cu marile războaie medice. Repercusiunea socială și morală pe care a avut-o acest mare eveniment istoric în orașele elene n-a fost deci fără să lase un anumit ecou în conștiința religioasă a acestui timp. Pentru că războiul cu perșii nu fusese numai duelul a două popoare; la fel și zeii se înfruntaseră iar credința politeistă nu se lăsa atinsă. De asemenea, în timp ce zeii erau divinitățile cetății, războaiele medice au anunțat o formă socială mai vastă decât cetatea. Era natural ca zeii să fie depășiți odată cu ea și să se afirme o credință superioară, universalistă și, prin urmare, monoteistă. De fapt, la Xenofan, cu negarea zeilor se schițează germenele monoteismului, care era deja cunoscut la perși.

În secolul al cincilea, scepticismul relativ, moderat, inaugurat de Xenofan, reluat, câteva decenii mai târziu, cu cei mai iluștri dintre sofiști; Gorgias și apoi Protagoras, care și-au dat întâlnire pe agora Atenei. Cu acesta din urmă mai ales, negarea devine totală, scepticismul i-a forma unui relativism absolut: omul este măsura adevărului. Pentru Gorgias, nu numai zeii politeismului nu există, dar nu există nimic sau, dacă există ceva, nu poate fi cunoscut, presupunând că a fost cunoscut, nimic nu poate fi comunicat altora. Protagoras a fost exilat din Atena și cărțile sale arse pe agora. Dumnezeul unic, întrevăzut și afirmat de Xenofan, a dispărut în gândirea sofiștilor, unde dispare, deopotrivă, orice realitate.

Astfel fiind tendințele filosofice ale acestui timp, care era atmosfera morală, socială și politică a orașelor elene?

Ne vom strădui să prezentăm pe scurt ca un tablou al vieții grecești, până la cucerirea romană, examinată sub triplu aspect – moral, politic și social. Să ne fie permis a reduce documentarea și aprecierile noastre personale la minimum și să cităm mai curând aprecierile și constatările celor mai autorizați istorici.. Se va înțelege cu ușurință scrupulul nostru: noi am adus probe în favoarea unei teze care se prezintă ca un parti pris; nu vom ști îndeajuns cum să ne dăm de o parte în fața unor autori care n-au avut nicio teză de susținut și a căror imparțialitate nu poate fi pusă la îndoială.

*

* *

Victor Duruy prezenta în acești termeni fructele scepticismului religios al gândirii elene: „atunci când Eriniile au dispărut cu șerpii lor și răzbunările lor, când tunetul lui Jupiter s-a stins și când săgețile lui Apollon au fost frânte, orice sancțiune morală lipsind vieții, nu au rămas decât plăcerea și abandonul de sine tuturor capriciilor soartei (1).” Suntem, este adevărat, în epoca lui Democrit și a lui Protagoras,

 

(1) Hist. Des Grecs, III, p. 636

 

cărora le vor urma curând Aristip, Pyron și Epicur, cărora le cunoaștem teoriile morale, în care această concepție a vieții își găsește cele mai bune formule. Deja pentru Protagoras, care face din om măsura adevărului, nu există nici adevărat nici fals și cu adevărul dispar binele și răul. Noi nu știm măcar, zice Democrit, dacă știm vreun lucru sau dacă trăim în cea mai completă ignoranță, nu știm mai mult dacă există vreun lucru sau dacă nimic nu există. Pentru Gorgias, destinul omului este de a căuta fericirea și el o găsește în putere, adică în „libertatea de a-și pierde dușmanii, de a-i ruina, de a-i izgoni, de a-i fi pedepsit la moarte, în fine de a domina peste tot. Ordinea naturii este ca cei tari să fie stăpâni și cei slabi oprimați. Legile sunt lanțuri forjate pentru cei slabi și pe care cei tari trebuie să le rupă diprețuindu-i pe cei care le-au făcut”.

Puțin mai târziu, Epicur va învăța că binele suveran al omului este „satisfacerea completă a tuturor dorințelor și nevoilor noastre”. „Elementul constitutiv al fericirii este plăcerea, plăcerile sufletului și cele ale stomacului. Virtutea este prudența care rezultă din calcul și din oportunism. Singura regulă a conduitei este căutarea celei mai mari plăceri posibile.”

Înainte de Epicur, sau aproape în același timp, Aristip învățase că „scopul moral al omului este binele și că binele este plăcere”. „Trebuie înainte de orice a căuta plăcerea momentului, plăcerea cea mai ascuțită și cea mai imediată. Suveranul bine ar fi deci juisanța actuală și prezentă în dezvoltarea sensibilității abandonată propriilor sale legi și tuturor capriciilor, într-un cuvânt supunerea pasivă la instinctele naturii noastre.”

În aceste formule, atât de caracteristice ale înaltei speculații filosofice a timpului, se reflectă, ca într-o oglindă, ororile vieții politice și sociale. După luptele eroice contra Persiei orașele grecești se grupaseră în jurul Atenei, care jucase rolul decisiv în apărarea comună. Dar curând prosperitatea economică a acestei capitale intelectuale și politice a Greciei suscită gelozia rivalei sale. Cu ajutorul agenților Marelui Rege, Sparta reuși să slăbească confederația elenică. Această rivalitate funestă izbucnită în lungul război al Peloponezului, în care Sparta avea să-și ruineze rivala. Grecia, spune Duruy, Grecia ia foc aproape subit în trei locuri, în vest, în est și în centru: la Corcyra, la Potideea, și la Plateea. „Această luptă, spune el, îi va săpa mormântul.” Lui Pericle îi va succeda Cleon, josnic și incapabil, pe care-l va înlocui curând Nicias, negociatorul păcii de la 421. În acest război, „Sparta nu și-a crescut nici gloria, nici forța… Nimeni nu a avut de câștigat (1).” Abia încheiată, pacea va fi brusc ruptă de Alcibiade în 417, cu expediția din Sicilia care va sfârși prin dezastrul de la Siracuza și de la fluviul Asinaros: toată armata Atenei căzu prizonieră cu generalii ei prizonieri sau uciși. Ultima parte a acestui război funest pentru Atena se termină prin strivirea sa în bătăliile de la Arginuses și de la Aegos Potamos (405-406) şi prin supunerea umilă de la Lysandra în 404. „Lysandra reuni un mare număr de muzicieni și dădu foc corăbiilor, în sunetul instrumentelor, în prezența aliaților care, încununați cu flori, cântau pe aceste ruine ale libertății Greciei dezrobite (2). ”

(1)Op. cit.,t.II, p. 501.

(2) Ibid, p.602.

„Atena devine atunci prada luptelor de facțiuni rupte prin triumf alternativ atât de democrați, cât și de aristocrație și de tirani.” Concomitente cu luptele de facțiuni, intrigile urzite de regii persani între cetățile grecești rivale sfârșiră prin a-și atinge scopul: după Atena, Sparta va sucomba la rândul ei și duelul Sparta-Atena se va continua mai târziu prin războiul de la Corint sub forma Sparta-Teba.

„Sub dominația Atenei, Grecia urcase la cel mai înalt grad de putere; sub dominația Spartei, ea căzuse, în mai puțin de șaptesprezece ani la genunchii Persiei (1).”Victorioasă asupra Spartei la Leuctra, Megalopolis ți Mantineea, Theba nu cunoscu decât un triumf efemer. În ultima bătălie de la Mantineea, eroul său, Epaminonda, a fost ucis, și pacea se făcu pe ruina puterii și a Tebei și a Spartei. Această luptă, spune Xenofon, lăsă atâta confuzie în Grecia câtă avusese înainte. „Marii oameni și marile istorii se duc, zice Dury; Grecia se duce.” Tendința centralizatoare reușește deci cu Teba încă și mai puțin decât cu Sparta și Atena. „După mai mult de un secol ea (Grecia) se rupe cu propriile sale mâini. Unii se înarmaseră pentru a apuca omnipotența, alții pentru a frânge uzurparea. Sparta, Atena, Sparta iarăși, apoi Teba, se epuizaseră susținând o soartă prea mare. Spiritul de independență municipală a învins spiritul de uniune. Grecia nu voia să fie un imperiu (2).

(1) T. III. p1.

(2) T. III, pp. 60-61

Mai mult, în timpul armistițiilor, luptele facțiunilor făceau ravagii. Fără excepție, cetățile grecești se prăbușeau ca pentru a lăsa loc liber la o formă socială mai vastă.

Învățătura lui Protagoras „libertatea de a-ți pierde dușmanii, de ai ruina, de a-i da morții pentru a domina peste tot” fusese urmată la literă. Ordinea naturii, care era după el că cei tari sunt stăpânii, juca atât de bine încât cei tari s-au inter-căsăpit, și Grecia, din stăpân în stăpân, sfârși prin a atrage aviditatea celui mai tare dintre toți: Filip, apoi Alexandru Macedon. În 338, la Cheroneea, Macedonia ruină pentru totdeauna libertatea orașelor grecești și stabili acolo dominația sa necontestată. Cu Alexandru, marea epopee a antichității grecești s-a desfăşurat până în India. Dar imperiul gigantic al lui Alexandru a fost la fel efemer cum fusese brusca lui reușită. Abia constituit, el se îmbucătățește între generalii lui Alexandru, și aceeași rivalitate se iscă între ei ca mai înainte între cetățile grecești

După Pirus, scena plină de ruine ale istoriei grecești este ocupată de două ligi, aheană și etoliană care au fost ultimele tresăriri ale independenței grecești, şi care au sfârşit cu cucerirea romană către 214. Aceasta pune în fine ordine în perpetua anarhie a orașelor grecești, așa cum va pune ordine apoi în anarhia imperiilor care se ridicaseră pe ruinele cuceririlor lui Alexandru.

Evenimentele politice au fost, în Grecia, într-un acord atât de perfect cu învățăturile unora din filosofii săi, încât te poți întreba dacă filosofia este cea care a sugerat evenimentele istoriei sau dacă istoria a fost pur și simplu reflectată în doctrinele acestor filosofi.

*

* *

Să vedem acum care era aspectul moral și social al acestei perioade a vieții grecești.

Atena, reușind, mai ales cu Pericle, să se pună în capul federației orașelor grecești, atinsese o prosperitate economică, comercială și financiară considerabilă. Din toate părțile se revărsa bogăția între zidurile sale. Avântul pe care l-au luat artele plastice și mai ales poezia și tragedia, atinseră o asemenea perfecțiune, cum umanitatea nu mai revăzu vreodată. Dar acest avânt a fost de scurtă durată. După războiul Peloponezului, artele intră la Atena într-o lungă decadență, fără a reuși să se releve, de altfel, multă vreme. Dacă filosofia s-a menținut încă în înălțimi, cu Aristotel, curând după aceea declină la rândul său cu Aristip, Epicur și Pyron.

Dar cu bogăția și prosperitatea, moravurile se relaxară. În același timp cu liberarea spiritului și suscitarea unei prodigioase dezvoltări economice și artistice, scepticismul și incredulitatea dezlănțuiră senzualitatea și egoismul. Tipului de viață măsurat și echilibrat al lui Pericle, îi succedă cel al lui Alcibiade, capricios și desfrânat, după cum seriosului Euripide îi va succeda comedia lui Aristofan, iar lui Socrate, Aristip.

Nimic nu poate ilustra mai bine această epocă sumbră a vieții grecești, decât un tablou pe care-l dă Demostene:„Astăzi totul se vinde ca la piață și în locul virtuților de altădată avem un rău importat în Grecia, un rău care o muncește și de care ea moare. Care este acesta? Iubirea aurului. Se râvnește până și salariul trădătorului, se surâde la mărturisirea crimei sale, iertarea este pentru culpabil, ura pentru acuzator; într-un cuvânt, corupția însăși și toate josniciile ei.”

Nu este posibil a nu se vedea în această corupție universală o consecință a concursului unei rare prosperități economice cu ireligiunea. „Atenieni, zicea tot Demostene, sunteți bogați în nave, în soldați, în venituri, în resurse pentru război, în tot ce face forța unui Stat; chiar mai bogați ca niciodată. Dar toată această forță lâncezește, neputincioasă. Atenieni, totul moare la voi pentru că la voi se trafichează totul.”

Dar atitudinea lui Demostene are o semnificație mai profundă. Rezistența sa contra lui Filip, reacția contra disoluției moravurilor, care vădea dominația macedoneană în Grecia, este rezistența patriotismului cetății și a particularismului local contra tendinței unificatoare care împinge viața greacă spre imperiu. Disoluția moravurilor, a credințelor și a sistemelor, diviziunile intestine, atâția factori ai ruinei pentru viața locală a orașelor, ele au pregătit-o să se absoarbă în imperiu (1).

Demostene este la Atena ceea ce va fi Caton la Roma: o rezistență contra devenirii, contra formelor mai largi de socialitate care nu se pot realiza decât prin disoluția formei strâmte realizate în cetate. La drept vorbind, Demostene este mai mult un Caton dublat de un Brutus. Dar rezistența sa eșuă și rezistența sa nu a putut salva libertatea Greciei.

Disoluția morală, socială și religioasă a orașelor grecești își urmă atunci cursul natural. Războiul civil continuă să bântuie cu violență și de o manieră ireductibilă între diferite părți în fiecare oraș. „Peste tot, spune Duruy, se găsesc două partide, fiecare nu aspiră decât să învingă, să vâneze, să extermine pe celălalt și, pentru a reuși aceasta, recurg la toate mijloacele. În optzeci de ani, se numpră unsprezece revoluțiuni la chroți. A fost totuși unul din cele mai înțelepte popoare ale greciei. Plutarh raportează că după una din aceste comoțiuni învingătorii se pretau la uciderea și alungarea învinșilor, până ce unul dintre ei, Onomademe, se ridică și le spuse: „Eu cred că e bine să dăm lecții dușmanilor noștri în oraș; căci, dacă-i vânăm pe toți, între prieteni vor izbucni ura și războiul civil de acum înainte (2). ”

(1) „Constituţia lui Clistene era făcută pentru un oraş mic din centrul unui mic stat omogen. Când a fost constituit imperiul atenian, nici un efort nu a fost făcut pentru a ajusta instituţiile la această nouă stare de lucruri; grija de reglare a afacerilor federaţiei reveni tribunalelor şi adunărilor politice ale Atenei… Aşa se face că Atena deveni o democraţie imperialistă… ” (HATZFELD, Histoire de la Grece antique, p.192.) Cadrul prea strâmt al cetăţii eclatează, neputând conţine viaţa confederaţiei.

(2) Duruy, III, p. 125.

Oricât de sumbru ar fi, acest tablou este o imagine fidelă. Nu amintește ea, de altfel în termeni exagerați, o anumită stare politică și socială care se manifesta înainte de război și care se manifestă încă la numeroasa națiune contemporană?

*

* *

Când viața orașelor grecești decadente fu diminuată și anemiată, oamenii energici îl urmară pe Alexandru la cucerirea Asiei și a comorilor ei. Cetățenii odinioară liberi deveniră mercenari și răspândiră în toate părțile, în Asia, în Egipt, pentru a dobândi bogății, ca să ducă apoi viața de desfâu cu care erau obișnuiți. Astfel ei umplură armatele din Persia și din Egipt. Când Alexandru va fi cucerit Persia și comorile marelui rege, aurul pe care el îl pune în circulație în lume, îndreptându-se în mare parte către orașele grecești, unde dezlănțui și exasperă luxul, senzualitatea și disipațiunea. Nevoile se schimbară în vicii și uzul în abuz. Nimic nu reține pe această pantă viața grecilor. Datoria lor de cetățeni față de patrie a dispărut cu independența, religia sa a leșinat demult, doctrinele morale, convingerile au fost aneantizate prin critica și dialectica sofiștilor și a succesorilor lor. Pyron și Epicur deveniră profeții incredulității. Reacția filosofică a lui Zenon și a stoicilor nu avu consecințe sensibile, fiind ea însăși amprenta spiritului de decadență, contra căreia ea voia să reacționeze. „Incredulitatea sporea, scrie Victor Duruy. Dacă zeii ar fi murit, cultul patriei și un sentiment energic al datoriei de om și de cetățean ar fi putut înlocui cu avantaj religia încălcată…” dar „filosofia, în ostilitate cu ordinea socială stabilită, era un dizolvant pentru societate (1).” „Atena, invadată de indiferență politică, era

1. T. III, p. 115

astfel prin senzualitatea beoțiană.” „Poeții lăudau la teatru plăcerile păcii, chiolhanul planturos, satisfacția apetiturilor joase… (1)

1. Dar ce analiză ar spune aşa pe larg ce zice acest mic dialog? “Să bem, dragul meu Sicon, să bem fără măsură şi să ne facem veselă viaţa, cât mai e de unde veni… Nimic mai gentil ca burta. Burta ţi-e tată. Burta ţi-e mamă. Virtuţi, ambasade, comandamente, vană glorie şi van zgomot al ţărilor din visuri. Moartea te-o îngheța mâine în ziua însemnată de zei; şi ce-ţi va rămâne? Ce-ai mâncat; nimic mai mult. Restul este pulbere, pulbere de Pericle, de Codrus, de Cimon.“ (P. 116)

Nu este simpla aplicare a doctrinei lui Aristip și a lui Epicur? Suveranul bine este satisfacerea completă și simultană a tuturor nevoilor și a tuturor dorințelor noastre; singura regulă de conduită este cercetarea celei mai mari plăceri, zicea Epicur. Trebuie mai întâi de toate căutată plăcerea de moment, plăcerea cea mai iute și mai imediată, adaugă Aristip. Este deci supunerea pasivă la instinctele naturii noastre, sensibilitatea livrată propriilor sale legi și capriciilor sale.

Morala astfel redusă la plăcere, rațiunea se va încovoia la rându-i în îndoiala radicală a lui Pyron. Filosofia consistă în a se îndoi de tot, a se abține de a afirma sau nega orice ar fi acesta. Șingurul lucru de care Pyron nu se va îndoi este îndoiala însăși. Pentru el, ca pentru Protagoras, nu mai există nici adevăr nici fals, ofilirea binelui și a răului. Se ajunsese la acest punct încât Cratyl, de frică să nege ori să afirme orice ar fi fost, renunță la vorbă: în răspuns la problemele ce i se puneau, el se mulțumea să răspundă clătinându-și degetul. Cât despre rațiune, despre forța de analiză reușind un asemenea rezultat, se poate spune că ciclul de evoluție s-a încheiat. Nu se poate merge mai departe.

La această negație totală, care echivalează cu imobilitatea spiritului, nu există decât o ieșire: credința cea mai naivă, cea mai rațională, superstiția cea mai joasă. Sufletele erau coapte pentru religia misterelor.

Acest proces de disoluție morală și intelectuală nu se dezvoltă totuși fără reacții. Prima a fost opera lui Socrate, continuată de Platon și Aristotel. A erija binele absolut ca regulă a adevărului, dialectica ideilor a lui Platon precum și logica categoriilor a lui Aristotel în fața negațiilor relativismului radical al sofiștilor, era o intreprindere necesară care a fost executată cu cel mai mare succes.

Totuși Socrate însuși era partajat între două tendințe: patriotismul său de cetate, care a fost real, nu-l împiedică să se declare cetățean al lumii; s-ar spune că la el viața strâmtă a cetății este combătută de concepția unei forme de viață mai largă, de supra-cetate, dacă îndrăznesc să spun. Și, la Platon, credința în zeii patriei ia rang printre mituri și lasă loc liber unei forme filosofice de monoteism pe care o articulase deja Xenofan (1)

(2)„Cetatea se descompunea sub efortul individualismului crescător. Încercând să restaureze cetatea antică, Platon sfârşeşte prin a o ruina şi a o înlocui. Dar prin idealismul său transcendent, prin aspiraţiile sale către absolut, el pregăteşte de departe creştinismul” (A. şi M. CROISET, Histoire de la Literature grecque, t, II, pp. 344-345)

La un alt moment, reacția veni de la Diogene. El învăța într-adevăr că virtutea consistă în a trăii conform cu natura, adică cu cât mai puține dorințe și nevoi posibil. Artele, știința, politețea erau după el superfluități condamnabile. Gloria, bogăția, frumusețea nu merită decât dispreț. Totuși Diogene însuși avea o atât de mare opinie despre el încât nu se compara decât cu soarele și zeul Serapis.

Dar reacția cea mai serioasă contra epicureismului a fost cea a lui Zenon, fondatorul școlii stoicilor. Doctrina sa nu are nimic cu aceea a lui Diogene: el reia tradiția lui Socrate. El învață că trebuie a trăi în conformitate cu rațiunea: funcțiunile și nevoile inferioare ale omului trebuie să se supună părții superioare a sufletului. Dar doctrina lui Zenon dezvoltă în om orgoliul și egoismul. Ea împingea prea departe contradicția între partea superioară și partea inferioară și disprețuia prea mult pe cea de-a doua, până la a mutila, în oarecare sort, viața. Era în scurt o doctrină a decadenței, o reacție care nu făcea decât să accelereze răul. Exagerând în sensul contrar epicurienilor, ea ajungea la un rigorism excesiv: ea a descurajat eforturile pentru o viață mai bună și, prin aceasta, a împins oamenii pe panta spre care ei glisau de la sine.

 

*

* *

Proiectării formelor și fazelor gândirii grecești în ansamblu le-au urmat îndeaproape cele ale istoriei grecești.

Zeller a distins în dezvoltarea gândirii grecești trei mari perioade care sunt reflexul perioadelor corespondente ale istoriei grecești.

Cea dintâi se caracterizează prin aceea că este una fizică, adică un dogmatism fizic. Gândirea, sistematică în acest stadiu, încearcă să explice fenomenele naturii prin cauzele lor naturale, fără a face nicio distincție între spiritual și corporal. Sistemele filosofice ale acestei perioade sunt dogmatice prin aceea că filosoful pretinde a cunoaște direct obiectele lumii exterioare, fără a examina în prealabil natura și condițiile cunoașterii. Primele sisteme de filosofie sunt deci fizice, materialiste sau și idealiste, dar totdeauna dogmatice. Este suficient a menționa pe Tales, Anaximandru, Democrit, Empedocle și chiar Anaxagora de-o parte; Xenofan, Parmenide, Heraclit, de alta. Gândirea greacă, în aceste sisteme, reflectă starea sufletească a popoarelor grecești înaintea războaielor medice și după, când orașele lor erau pline de vigoare și viața lor interioară organizată armonios, în echilibru mai mult sau mai puțin constant. Dar curând războaiele medice tulburară acest echilibru. Când intervenția străină luă calea intrigilor și rivalității între Sparta și Atena se accentuă în același timp cu luptele facțiunilor, inerente tuturor democrațiilor, acest echilibru social se cutremură și dialectica sofistică apăru ca reflex al dialecticii războinice între Sparta și Atena.

Sistemele, fiind contradictorii, pentru că au ca bază principii diferite, nu întârziară să intre în conflict și să se nege unele pe celelalte.

Sensul acestei a doua perioade filosofice este că îndoiala cuprinde conștiința legată de capacitatea spiritului de a cunoaște adevărul și că interesul filosofic sfârșește prin a deturna cercetările asupra naturii fizice. Sofiștii apar și devin agenții caracterizați de disoluția sistemelor filosofice; ei le aplică îndoiala și critica distrugătoare și ajung la negarea științei și a adevărului și la un subiectivism extrem, în care se dizolvă toate filosofiile și toată morala.

Ca remediu la negația sofiștilor, Socrate aduce un principiu nou și o metodă nouă.

Orașele grecești, după acest prim cutremur istoric, posedau încă destulă vigoare pentru a rezista luptelor de facțiuni, procesului de disoluție, totodată politic și filosofic, care începuse cu sofiștii și războiul Peloponezului. Socrate reprezintă pentru noi această vigoare și această rezistență pe teren filosofic și de aici reacția sa contra sofiștilor.

„Până atunci, spune Zeller, filosofia totdeauna se orientase imediat spre obiectul de cunoscut; chestiunea esenței și principiilor naturale era pentru ea chestiunea fundamentală de care depindeau toate celelalte. Socrate a rupt cu această metodă. După el este imposibil a ști ceva despre un obiect, înainte de a-i fi definit conceptul. Prin urmare, conceptul privit ca piatra de încercare a tuturor reprezentărilor noastre, cunoașterea filosofică de sine însuși, devenind începutul și condiția oricărei științe veritabile. Socrate face ca orice cunoaștere a lucrurilor să depindă de o vedere exactă asupra naturii științei. El este deci inițiatorul unei noi forme de știință… Dialectica înlocuiește dogmatica și filosofia cucerește noi domenii neexplorate până atunci. Socrate însuși este fondatorul eticii (1) ”

(1)Philosophie des Grecs, I, p. 158

Metoda și principiile lui Socrate fură reluate de Platon și Aristotel. Ei se servesc de ele pentru a elabora datele dobândite de filosofiile ante-socratice și edifică cele mai grandioase și armonioase sisteme filosofice prin care se glorifică spiritul uman și care n-au încetat niciodată să influențeze gândirea filosofică din toate timpurile. Ei marchează veritabil apogeul gândirii filosofice. În sistemele lor, fizica este subordonată metafizicii, chiar la Aristotel; ea nu este decât o parte secundară a acestei filosofii și morala este cea care dă nota dominantă. Cu Platon și Aristotel, se încheie a doua perioadă a acestei dezvoltări filosofice, care va fi cea mai strălucitoare din toate.

Către sfârșitul celei de-a doua epoci, avem școlile semi-socratice, care fac legătura cu perioada următoare. Demi-socraticii, adică cinicii și cireneicii sunt ca o deviație parțială de la metoda și principiile socratice. Cu ei, scepticismul sofiștilor, pe care Socrate reușise să-i învingă, reapare, elanul filosofic se oprește și se vede manifestându-se o nouă direcție intelectuală. „Punctul de vedere pur științific îl cedează interesului practic. Studiul dezinteresat al naturii este abandonat. Centrul de gravitate de ansamblu este plasat în etică. Chiar cercetările științifice nu au alt scop: urmărirea genului de viață conform cu rațiunea și care conduce la fericire. Pentru epicurieni, fizica nu este decât un mijloc de a atinge acest scop. Pentru stoici, de asemenea, direcția cercetărilor lor este determinată de etică. Chestiunea criteriului adevărului este rezolvată de sroici și de epicurieni dintr-un punct de vedere practic (1).”

Ceea ce mai este caracteristic acestei filosofii „este independența individului cu privire la natură și la umanitate, este apatia, este ataraxia, detașarea de lume și de simțuri. Conștiința morală dobândește o libertate și o universalitate necunoscute până atunci. Pentru prima oară, bornele națiunii sunt traversate. Egalitatea și înrudirea tuturor oamenilor sunt recunoscute, marea gândire a cetății universale își face apariția… Filosofia posterioară lui Aristotel poartă într-un cuvânt amprenta subiectivității abstracte (2).” Remarcăm că această a treia fază a filosofie grecești corespunde epocii în care

1. ZELLER, I, p.163.
2. Ibid., pp. 163-164

rivalitățile și luptele între diferite orașe sunt la vârf, când procesul de disoluție a orașelor este deajuns de avansat. Dominația străină le pândește; Filip al Macedoniei și fiul său le vor confisca libertatea.

În cea de-a treia fază a filosofiei grecești, spiritul se afirmă, în opoziție cu obiectul, în subiectivitatea sa, ca fiind sufletul suprem și necondiționat. Spiritul se repliază asupra lui însuși. Ceea ce este în afara spiritului, departe de a putea augmenta perfecțiunea sa internă, este pentru el fără valoare și indiferent; de aceea gândirea se deturnează de la obiect și se repliază asupra ei înseși. La început, panta naturală a acestei gândiri conduce fatalmente la scepticism și la pesimism. Pyron este împlinirea logică inevitabilă a metodei critice, inaugurată de sofiști, și căreia efortul lui Socrate n-a putut decât să-i suspende pentru un timp efectele. Rațiunea critică, după ce atacase religia și miturile, moravurile și constituția politică, în scopul de a reda liber avânt științelor naturale și filosofiei naturaliste și de asemenea științei morale și democrației, a sfârșit prin a distruge științele pe care ea însăși le liberase și în cele din urmă este distrusă ea însăși pentru a lăsa în fine locul liber unei noi credințe religioase.

Se vede că această evoluție filosofică nu este decât replica evoluției istorice politico-sociale a lumii elene înseși..

În rezumat: prima fază a filosofiei dogmatice și fizice corespunde perioadei în care viața cetății grecești s-a afirmat în plenitudinea sa, așa cum a conceput-o Solon. Democrația este guvernul alegerilor, discuția pe agora. Dialectica politică trece din agora în conștiințele grecești, și forul interior va fi totdeauna, dacă se poate risca un latinism, reflexul forum-ului. De aici a ieșit dialectica distrugătoare a sofiștilor și dialectica constructivă a lui Socrate.

Imediat după apogeul cetății, se desenează apariția unei forme sociale care tinde să depășească cetatea și să realizeze confederația orașelor grecești în jurul Atenei. Echilibrul realizat a fost rupt și sofiștii, cu dialectica lor negativă, au fost produsul și agenții disoluției intelectuale. Pentru un moment, hegemonia Atenei a fost stabilită și consolidată sub Pericle. În domeniul intelectual, îi răspunde filosofia instabilă a lui Socrate.

În fine, când, sub energica impulsiune a Macedoniei, lumea elenă se lansă la cucerirea lumii întregi, ceea ce lărgea infinit sistemul confederației elene, avem vastele sisteme universaliste ale lui Platon și Aristotel. Cu Anistene și Diogene, patria este negată și omul se consideră cetățean al lumii. Ideea de cetate universală a apărut în conștiința filosofilor stoici și epicurieni numai după ce fusese realizată în fapte de cuceririle lui Alexandru.

Nu este suficient a conclude în favoarea tezei că evoluția intelectuală este dictată și determinată de evoluția istorico-politică a societății?

Dar după Aristotel, gândirea făcu aceeași cădere ca și imperiul mondial al lui Alexandru (1).

1. „Aristotel a văzut sfârşindu-se o lume. Imperiul lui Alexandru este fondat. Forme noi de artă vor ieşi dintr-o stare politică şi morală nouă. De cum a dispărut epoca homerică cu societatea feudală şi militară, lirismul coral, tragedia, comedia, elocvenţa politică şi judiciară a cetăţii greceşti vor dispărea la rândul lor. Genuri de poezie necunoscute până atunci vor înflori” A. şi M. CROISET, op cit., p.762)

Sistemele lui Zenon și al lui Epicur sunt, în domeniul gândirii reflexul și echivalentul monarhiilor elene ale moștenitorilor lui Alexandru. Și finalmente, disoluția filosofică ce va marca scepticismul și pesimismul lui Pyron este ecoul fidel al decadenței lumii grecești care se năruiră în fața legiunilor lui Paul-Emil.

Astfel, pe toate căile, vedem civilizația greacă veștezindu-se, adică depășită de forma de viață a orașului, pentru a se pierde într-o formă istorică mult mai largă.

EPOCA ELENISTICĂ

 

Forma socială a cetății nu putea da mai mult decât a dat Atena; îngustimea însăși a acestui tip este cea care i-a scurtat durata. „Această strălucitoare civilizație, ne confirmă Hatzfeld avea un punct slab. Ea afost fondată pe principiul cetății… Acest spirit municipal nu admitea în general concesiunile reciproce care făceau posibile marile federații… cât despre ideea unei uniuni politice între toți grecii, ea ar fi părut fără îndoială la fel de absurdă unui contemporan lui Pisistrate ca unui francez din ultimul secol cea a Statelor Unite ale Europei (1) ”

Totuși iseea de a constitui o federație de cetăți și de a-i alătura instituții calificate pentru a le judeca conflictele n-a rămas necunoscută, Ea s-a realizat de mai multe ori, luând ca loc de concentrare un templu, uneori cel al lui Poseidon la capul Mycale, uneori cel al lui Apollon la Delos, apoi la sanctuarul lui Delfi, unde s-a instituit consiliul amfictyonelor, constituit din deputații cetăților și care forma o veritabilă linie de orașe grecești. Consiliul devine apoi „un tribunal chemat să judece conflictele internaționale și căruia niciun popor grec nu-i putea neglija sentințele nici contesta autoritatea morală (2).” „În toată lumea greacă, mai menționează Hatzfeld, se văd constituindu-se

(1)Op. cit., p.130

(2)HATZFELD, op. cit. P 99.

grupări care depășesc limitele cetăților de altădată. Fără îndoială încă subzistă orașele care refuză să intre în confederațiile vecine: Argos, Corint, Megara… Dar alături de orașe, care reprezintă încă principiul perimat al micii cetăți autonome, se creează și se mențin sisteme politice mai complexe și importante care anunță marile State ale epocii elenistice (1)”.

Totuși niciodată această mișcare de concentrare nu va lua destulă consistență pentru a forma un tot organic, stat sau regat,exceptând sfertul de secol dintre bătălia de la Cheroneea și moartea lui Alexandru.

Nereușind să creeze această formă mai largă de viață istorică, cetatea greacă nu putea decât să declineze. Or, „cu declinul cetății, sărăcia orașelor încetinea natural această activitate artistică ce avea ca principiu finanțe prospere și un ascuțit orgoliu municipal… De la 410 la 375 nu s-a construit în Grecia niciun edificiu comparabil cu marile temple ale secolului precedent… Artele teatrului, esențial municipale, sunt, pe cât putem noi judeca, în plină decadență (2)”

Ibid., p. 274

Ibid., pp. 270-271.

Este adevărat că declinul cetăților grecești a coincis cu regatele elenistice pe care le-a fondat, în Asia și în Egipt după cum și în Macedonia, succesoriui lui Alexandru. Dar cât au durat aceste regate? Abia un secol. Ele au căzut destul de repede sub dominația Romei. Ele au durat probabil îndeajuns pentru a fonda o nouă formă de civilizație care va fi un produs un hibrid, ieșit din amestecul civilizației grecești cu cea a Orientului și care e cunoscută sub numele de civilizație elenistică.

„Prin această transformare, elenismul va câștiga în întindere, în bogăție uneori, ceea ce va pierde în integritate. Această civilizație de calitate secundă va fi oricum aceea care se va impune nu numai în Egipt și în Asia… dar de asemenea în Grecia Europei. Ea avea ca suporturi cele mai bogate state unde trebuie de acum înainte să fie căutat centrul gravitației politice și economice al lumii grecești… Oricât de puțin densă, în unele regiuni, populația acestor State, este dificil de atribuit mai puțin de 30 milioane imperiului Seleucizilor, 10 Egiptului, 4 Macedoniei.” „Orașe enorme s-au dezvoltat rapid… populația din Antiohia se măsura cu sute de mii de locuitori, Alexandria va atinga jumătatea de milion la sfârșitul celui de-al treilea secol (1.)”

În fața acestori imperii prospere și a enormelor lor resurse, populația totală a Atticii rebuia să depășească 200.000 de mii suflete. „În orașele sale diminuate se vede de asemenea diminuat patriotismul.Mai multe armate de cetățeni, mai multe flote echipate… peste tot viața politică se restrângea din ce în ce la gestiunea afacerilor municipale… Astfel a dispărut puțin câte puțin ceea ce fusese timp de trei secole armătura Greciei, cetatea cu teritoriul său restrâns, viața sa intensă, puternica sa organizare democratică…” „Centrul economic și politic al lumii grecești s-a deplasat către Orient: Alexandria și Antiohia sunt acum veritabilele sale capitale (2).”

(1)Ibid., p. 345

(2) Op.cit., pp. 345-347

Democrația este înlocuită forțat cu monarhia, artele se industrializează. „Se creează mai puține articole de lux decât obiecte în serie. Se folosește supermulajul care ucide vaza pictată în care se manifesta talentul personal al artizanului.” „Această decadență artistică în acest domeniu dar și în altele este răscumpărarea unei producții a cărei abundanță depășește tot ce se văzuse până atunci în lumea greacă. La această industrie fecundă răspunde un comerț activ (1).”

Cu lărgirea extraordinară a ariei, ca urmare a cuceririi lui Alexandru, s-au acumulat bogății nemaiauzite. De la un capăt al altul al vastelor teritorii ocupate de civilizația elenistică, a urmat un comerț foarte activ, pe care istoricul îl poate vedea ca o anticipare a vieții economice a Europei moderne.

Evoluția religioasă a luat de asemenea o turnură originală, necunoscută cetăților grecești. În mijlocul unui politeism din ce în ce mai mistic, a apărut cultul Statului, al regatului personificat în persoana dinaștilor greci. Absolutismul monarhiei și-a găsit simbolul în cultul regilor. Deja Alexandru ajunsese a fi salutat ca fiu al zeului Amon-Ra. Moștenitorii lui, seleucizii și ptolemeii, participă în esență; ei au fost zei la rândul lor. „De la mijlocul celui de-al treilea secol, regele în viață este adorat, identificat cu unul din marii zei ai panteonului elenic; în secolul al doilea în persoana lui Ptolomeu V sau a lui Antioh IV, el va fi la propriu incarnat, vizibil (2).”

Scepticismul la care a dus tot politeismul, cum vom vedea mai departe, nu putea face altceva decât să evolueze către religia Statului, adorat în persoana șefului său. Câteva secole după, aceasta va ajunge și la Roma.

Acest cult nou ia locul cultului cetății, care a fost religia lui Demostene, și al artelor, care fusese al lui Pericle, sau și cultul rațiunii, care inspirase filosofia lui Anaxagora, a lui Platon și a lui Aristotel. În locul patriotimului local, se dezvoltă universalismul care nu se vede nicăieri mai bine ca în difuziunea limbii attice, adoptată ca limbă oficială de noile regate și care, abia modificându-se, devine limba comună și se substituie tuturor celelalte dialecte grecești: imagine frapantă a acestei tendințe către uniformitate care succede particularismului de odinioară (1).”

O evoluție asenănătoare nu va întârzia să se facă simțită în religie. Politeismul, sub influența acestei tendințe centralizatoare de unificare, se condensează în cultul lui Osisirs, sau Serapis, pe modelul căruia se formează alte culte analoge. „Un element făcut din emoție și misticism s-a introdus prin bază în gândirea religioasă și a adus aceste idei de declin și de renovare, de moarte și înviere pe care intelectualismul celor trei secole aproape că le-a eliminat. În același timp, aceste culte orientale, cu tendință universalistă, și primitoare de fideli de orice proveniență, contribuie puternic la disoluția cetății (2).”

La fel, un filosof răspunde la acest caracter universalist al religiei; filosofia morală, cu concepția omului cetățean al lumii, care data deja de la Antistene.

Aşadar ceea ce se dezvoltă mai facil, ceea ce ia un avânt necunoscut înainte sunt științele. Se pare că universalismul moral și politic al atmosferei istorice le favorizează. „Internaționalismul, dispariția vorbitorilor locali, facilitatea crescută a comunicațiilor favorizează dezvoltarea științelor exacte. Niciodată antichitatea, din acest punct de vedere, n-a cunoscut o epocă mai strălucitoare ca aceste trei secole în care Ptolemeu a creat la Alexandria un veritabil institut științific, Muzeul (3).” Este epoca lui

(1) Op. cit., p.357

(2) Op. cit., p.385

(3) Op. cit., pp. 358-359

Euclid, Arhimede, Apollonius din Perge, Eratostene, Dicearc, Aristarc din Samos etc. Filosofia a apărut deci înaintea științei și a realizat la Atena construcțiile sintetice ale lui Platon și a lui Aristotel, atunci când știința era necunoscută sau încă rudimentară. S-ar spune că sistemele filosofice au fost ca niște rachete de lumină pe care spiritul uman le-a lansat în obscuritatea lumii, pentru ca gândirea să se poată orienta și găsi căile științei. Aceasta nu a fost posibil decât prin lumina răspândită de Aristotel, Platon, Democrit și Pitagora asupra realității obiective, pentru ca cercetările și descoperirile științifice să devină realizabile.

„După cucerirea macedoneană, artele care au ca suport o cetate prosperă, autonomă și mândră de ea însăși, s-au atrofiat”, spune Hatzfeld.

Fără îndoială, artele care atinseseră perfecțiunea nu puteau să treacă dincolo. Elocvența lui Isocrate, a lui Demostene și a lui Eschine, a lui Demade etc. nu va mai înflori. Va fi la fel cu tragedia. Comedia, dimpotrivă, va reînvia cu Filemon și Menandru. Noile condiții politice și sociale favorizează nașterea de genuri noi, ca poezia oficială și savantă, în care strălucesc Calimakh și Teocrit. Tot așa, arhitectura renaște ia proporții și o bogăție necunoscute în epoca clasică. Cât despre plastică, ea tinde din ce în ce spre arta individuală, către statuia izolată, în care un Praxitele poate manifesta eleganta sa corecție. Victoria de la Samotrace, Venus din Milo datează fără îndoială din această epocă. „Aceeași evoluție s-a petrecut în pictură, care a ajuns la portret.”

Din punct de vedere strict artistic, această epocă este inferioară celei din secolul al cincilea. „Dar ea marcat, în antichitate, apogeul dezvoltării științelor exacte și filologice… Răsturnările politice care modificaseră atât de profund asieta lumii grecești, departe de a opri activitatea intelectuală, nu au făcut decât să o renoveze, dându-i forme mai puțin perfecte, dar mai variate și tot atât de fecunde (1).”

1. Op. cit, p. 366

De ce aceste forme sunt mai puțin perfecte? Cine ne poate asigura că, dacă cucerirea romană nu ar fi pus prematur un termen regatelor elenistice, formele acestei civilizații nu și-ar fi atins cu timpul perfecțiunea? De la Rabelais până la Voltaire și Diderot, sau dela Malherbe la Victor Hugo, n-au trebuit mai puțin de trei secole.

Dacă, în secolul al doilea, civilizația greacă este în recul, este pentru că domeniul său se restrânge. La vest, cucerirea romană oprește natural expansunea sa. Dar mai ales vitalitatea elenismului suferă prin depopulare, rezultat al restricției nașterilor „ale căror cauze erau ca totdeauna egoismul civic și gustul traiului bun. Consecința cea mai sensibilă este moartea politică a elenismului.

Istoria Greciei ca națiune se oprește în secolul al doilea… Facultatea sa propriu-zis creatoare părea abolită. Poezia este moartă. Nu mai există elocvență nici filosofie, ci doar maeștri de filosofie și de retorică. ”

Am rezumat în aceste pagini faptele epocii elenistice, după M. Hatzfeld, căci ele abundă la acest punct în sensul tezei noastre, încât s-ar putea crede aranjate intenționat. Totuși, nu vom adopta interpretarea pe care el o dă declinului civilizației grecești. Orice s-ar spune, elenismul nu a pierdut nimic din vitalitatea sa profundă: el doar a ratat a se dezolta în cadrul social propriu acestei epoci a istoriei. După cum atunci când el a intrat în contact cu poporul roman, mai puțin civilizat, dar, dacă se poate spune, mai evoluat, și deja organizat în imperiu, s-a eclipsat pentru un timp

Dar proba că elenismul păstra încă în el vaste resurse este că de când a fost cuprins în sânul imperiului roman, departe de a dispărea, se resuscitează: „Elenismul, proclamă însuși M. Hatzfeld, își va opri în curând declinul; Proptit de forța și organizarea romane, el își va conserva pozițiile. Greaca va rămâne timp de trei sute de ani, de la Marsilia până la Eufrat, din Alexandria la Marea Neagră, marea limbă a scimburilor intelectuale și comerciale (1).” Și mai trebuie amintit cu câtă strălucire avea să afirme imperiul grec de la Constantinopol vitalitatea greacă?

Civilizația greacă, aceea care a conceput universalismul, a creat și a pus în circulație cuvântul: cosmopolis, cu ideea de egalitate a oamenilor, fără distincție de naționalitate, a creat prin aceasta o stare de spirit care va influența mentalitatea și politica romane.

„Această mare comunitate… Roma se va simți curând în măsură s-o realizeze sub o formă grandioasă. Din ce în ce, ideea de imperiu al lumii… va bântui gândirea oamenilor de stat romani (2). Din întâlnirea acestui universalism cu naționalismul

(1) Ibid., p. 418

(2) Ibid., p. 419

exaltat al evreilor, se va ivi în ambianța elenismului doctrina neo-evreiască a creștinilor, care poate fi considerată astfel ca fructul cel mai rafinat al civilizației elenistice.

Civilizația greacă nu s-a putut prezerva în cadrul lumii grecești, pentru că a eșuat la fiecare stadiu, cu cetatea la Atena și la Sparta, și cu regatele elenistice. Vom vedea, cu cucerirea romană, ea se pierde în cadrul vieții romane, unde ea va realiza în fine în plenitudinea sa civilizația greco-romană, pe care ea o va domina din tot înaltul inefabilei sale perfecțiuni.

 

*

* *

Am prezentat ca într-un racursi de tablouri sumare, viața politică, morală, socială și intelectuală a Greciei antice. Este imposibil să nu se observe o anume analogie cu evoluția popoarelor Europei moderne, pornind de la Renaștere.

Aici, este adevărat, actorii nu mai sunt cetăți, ci State. Luptele intestine și războaiele exterioare care au chinuit cetățile grecești de la războiul Peloponezului până la cucerirea romană nu prezintă mai puțin o analogie frapantă cu războaiele europene pornind de la Ludovic XIV și mai ales de la Revoluție până la marele război mondial din 1914-1918. Vom găsi la națiunile europene aceeași zguduire a credinței și aceeași dezvoltare a filosofiei, artelor, științelor și avuțiilor, pentru a ajunge asemănător la un sort de decadență, de scepticism, de pesimism și de relativism radical. Se poate conchide același deznodământ politic și religios? Este posibil ca, dacă Societatea Națiunilor reușește, ea va fi pentru națiunile moderne, epuizate de războaie monstruoase, echivalentul a ceea ce a fost imperiul roman pentru cetățile antice. Cât despre deznodământ, oare nu este adevărat că toți augurii ne prezic un nou ev mediu?

Totuși nu tragem nicio concluzie din experiența civilizației grecești. Este mai prudent a o considera insuficientă și de a o completa cu un examen sumar al experienței romane.

 

 

Traducere din limba franceză  de George Anca

~ VA URMA ~