Vavila Popovici: Demnitate și curaj
„Acolo tine-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”.
Aristotel
Cuvântul Demnitate, ne spune DEX’98 vine din limba latină, dignitas –atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreție”.
Demnitatea este una dintre virtuțile cu care se naște omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă”. Ea nu trebuie lăsată să doarmă în ființa noastră, ci veșnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnității în sufletul omului, în societatea în care trăim și care trebuie să fie condusă de oameni demni și curajoși.
Demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toți oamenii sunt demni și vorba, tot a lui Aristotel, să ne ținem departe de cei lipsiți de demnitate, spre a nu fi luați în vârtejul lor și a ajunge la fundul unei ape. Învățătura creștină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de condițiile în care trăiește individul, are în față chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferință a sa, ea – demnitatea – poate fi „a doua naștere – demnitate dobândită”.
Demnitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății; o urcă pe o treaptă superioară. Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ți respecți propria persoană și să respecți pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva și să fii consecvent în principii și atitudine. Se naște o reciprocitate: Omul demn respectă oamenii educați și oamenii educați, la rândul lor, respectă omul demn; ei preferă de multe ori să piardă decât să jignească, să-și schimbe cartea de vizită a demnității.
Această calitate se îmbracă uneori în haina strălucitoare a mândriei. Omul mândru nu se lasă călcat în picioare, fiindcă are și curaj, nu dă niciodată semne de delăsare sau lașitate. El perseverează, iar rațiunea, înțelepciunea îl fac și prudent totodată, îi indică limitele. Când se depășește rațiunea, acea limită a prudenței, se trece în orgoliu și acesta nu mai ține cont de părerile celorlalți, ci doar de ceea ce gândesc ceilalți despre persoana sa; iubindu-și sinele, căută să-și impună o imagine, o idee, chiar dacă ea este falsă, dăunătoare intereselor celor din jur. Și când un conducător se iubește prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit că el a devenit un călcător al Legilor. Cei needucați, sau prost educați, neînzestrați intelectualicește, care beneficiază și de un dram de prostie pe care și-o ascund cu perfidie, sunt pradă ușoară a orgoliului, sunt cei ce gândesc că au meritul principal în realizări, sau că hotărârile lor sunt cele mai bune, considerându-se zei și devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfârșind dând socoteală celor pe care i-au oprimat. Așa se scrie istoria, are și ea legile ei. Doar rațiunea și bunul simț pot ține în frâu mândria, pentru a nu trece în aria orgoliului. O dată scăpată în această arie, acțiunile omului devin imprevizibile și instabile. Omul se dovedește a fi infatuat, lipsit de înțelepciune, iar prostia ascunsă iese la suprafață.
Ne confruntăm în prezent cu orgolii personale și orgolii de partid. Guvernarea țării înseamnă o bună administrare și ea trebuie să constituie prima preocuparea celor ce conduc destinul țării. Întrebările lor principale ar trebui să fie: Tot ce facem este în interesul poporului? Va trăi omul mai bine în țara asta? Nu vor profita cei din afară de aceste tensiuni interne? Mai prezentăm încredere în condițiile acestor disensiuni care, din orgoliu merg până la ură viscerală?
Dorințele și acțiunile oamenilor necumpătați sunt întotdeauna iraționale și nu duc la un scop înălțător.
Toți avem nevoie să credem în noi, dar e necesar să ținem cont și de cei din jurul nostru, adică să uzăm de bunul simț și de sinceritate, pentru a ajunge la adevăr. Seneca spunea că important este „să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm, vorba să semene cu fapta”. Și după cum frumos sfătuia cineva, „să nu bem din fântâna tâlharilor, chiar dacă ne ard buzele!” Nevoia de a vorbi fără să spui cu adevărat ceea ce simți, aflându-te doar „în vorbă” pentru a ieși în evidență sau de a face câte ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse cândva, este o boală contagioasă a zilelor noastre, contactată de cei ieșiți din găoacea comunismului. Nu ne mai dedublăm acum, dar mințim cu nerușinare. Răutatea și lipsa de reținere sunt defecte care nu pot sta alături de demnitate.
Marcu Aureliu considera că demnitatea omului derivă din rațiune, din stăpânirea ei: „A ne abține de la orice pripire în judecățile noastre, a fi binevoitor față de oameni și a asculta poruncile zeilor”. Descartes era de părere că „dacă facem întotdeauna ceea ce ne dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră”. Este tot atât de adevărat că cine se lasă pradă acestei simțiri a orgoliului care-i furnică pielea, este pierdut. Un filtru al rațiunii trebuie să existe întotdeauna, care să atenționeze în special pe conducători, fiindcă ei au în mâini soarta poporului. Kant spunea că „Virtutea poate fi dobândită… căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare”.
Curajul este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul rațional. Mulți și-au pierdut curajul în zilele noastre. Mulți tineri sunt blazați. Nu se mai aude „corul” lor minunat, vorba cuiva privind diferența dintre cor și turmă: „ unii cântă iar ceilalți behăie”. Nu vrem să ajungem o turmă, mânată de unul – doi ciobani deveniți păstori peste noapte! Lucian Blaga spunea: „Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea”. Să ridicăm ochii spre cer, să prindem curaj!
Conducătorii trebuie să beneficieze și de această valoare umană a curajului. Nu poți fi nici prudent, echilibrat, înțelept în hotărâri, dacă nu ai curaj. Curajul te face să-ți duci „căruța” acolo unde trebuie, în direcție salvatoare. Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minți, indiferent de consecințe.
În concluzie, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate și curaj. Sau mergem cu mintea învingând, sau stăm cu vitele la rând, am auzit spunându-se.
Să ne întoarcem cu gândul în trecut, la rădăcinile „pomului” românesc și vom găsi mulți conducători demni și plini de curaj, care au scos țara dintr-un anotimp cu „intemperii defavorabile”, aducând-o într-o nouă primăvară, făcând să înflorească și să rodească „pomul”.
Nimic mai lămuritor pentru om decât sfatul Mântuitorului: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea”. El ne vrea învingători după exemplul Său, demn și curajos.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
