Gheorghe Constantin Nistoroiu: Dragobetele, Dorul Dragostei în Frumuseţea Dăruirii Dacoromânului
25 Feb 2014 by admin, Comments Off on Gheorghe Constantin Nistoroiu: Dragobetele, Dorul Dragostei în Frumuseţea Dăruirii Dacoromânului
,,Îi iubesc pe oameni şi pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii.”(Sf. Valeriu Gafencu)
Dragobetele
Vei avea ardoarea de a-l întâmpina şi paşii tăi vor înverzi. Vei avea curajul de a-l primi şi curajul te va înmuguri. Vei avea răbdarea de a-l privi şi răbdarea te va înflori. Vei avea dorinţa de a-l îmbrăţişa şi dorinţa ta va rodi. Vei avea fiorul de a-l săruta şi fiorul tău va fi ca Zorii dimineţii. Vei avea plăcerea de a-l atinge şi atingerea te va înnobila. Vei avea bucuria de a-i cânta şi cântarea te va înălţa. Vei avea credinţa de a-l mărturisii şi credinţa te va înnoi. Vei avea nădejdea de a-l înţelege şi nădejdea te va lumina . Vei avea dragostea de a-l iubi şi dragostea te va face frumos. Vei avea frumuseţea trăirii veşnice şi veşnicia te va sfinţi. Vei avea sfinţenia dumnazeirii şi dumnazeirea te va mântui. Cât de frumos iubeşti într-atât te dăruieşti celui iubit, într-atât îţi găseşti sufletul în mâna şi inima celui menit.
Dacoromânul s-a născut creştin, ca un acord sublim întru simfonia angelică niversală a lumii create.Tradiţia sfântă te leagă de Dumnezeu, de familie, de societate, de Naţiune, de lumea ortodoxă .
Te leagă de Dumnezeu prin chipul dăruit în care zămisleşti frumuseţea Cuvântului ca o expresie a comuniunii divine.
Te leagă de familia ta acel inefabil glas al conştiinţei pe care se întemeiază armonia prezentului întru mirajul viitorului.
Trăieşti în mijlocul Naţiei tale, pe care o simţi ca pe o entitate metafizică, având destinul în Dumnezeu, cu un suflet ales şi unic, în care tu eşti sărbătoarea şi sărbătoarea trăieşte prin tine, ca o plenitudine a semenilor tăi, creştini trăitori.
Destinul Dacoromânului e o funcţie cosmică, o conjuncţie divină, o constelaţie a Neamului binecuvântat şi nemuritor.
Destinul creştinului ortodox – dacoromân este Dragostea. Împlinirea menirii sale este măsura sfântă a dăruirii sale divine întru Dumnezeu şi Neam.
Dacoromânul este predestinat Dragostei. El are opt vieţi pe calea sa mesianică, desăvârşite întru cele opt iubiri ale sale, ce se întrepătrund în Duminica Învierii – Ziua a Opta a mântuirii veşnice:
Dragostea întru Dumnezeu – Sfânta Treime, iubirea faţă de Măicuţa Domnului –Fiică a Neamul nostru cel Sfânt, cu Eroii, Geniile, Martirii, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii lui, dragostea faţă de Patria sacră, iubirea faţă de poporul său: comunitatea prezentă şi Biserica Ortodoxă Strămoşească, dragostea faţă de Mamă – Micul dumnezeu, iubirea faţă de Mentorii spirituali: Bunici, Dascăli, Duhovnici, dragostea faţă de Familie şi iubirea faţă de aproapele – ca mărturisitor al dreptei credinţe din Neamul Ortodox.
Dacoromânul se naşte din Iubire înainte de a se naşte: mai întâi prin Dragostea oferită de Dumnezeu Naţiunii şi Patriei sale, respectiv Moşilor şi Strămoşilor dragi; apoi prin Dorul neasemuitei şi dumnezeieşti Mame. Din îmbrăţişarea dragostei părinteşti se nasc Fiorul, Destinul şi Dragobetele – dragostea urmaşilor celor Dragobetele – sărbătorit pe aceste meleaguri de milenii, începând cu 24 Februarie şi până la mijlocul lunii Martie – închipuie pe tânărul surprins în taina de lumină a purităţii, în sfielnica chemare a alegerii persoanei iubite, în purpuria îmbrăţişare a Dorului drag, în cântul şi poezia Naţiei sacre, în cuminecarea bucuriei şi a suferinţei Neamului întru taina mărturisirii sale hristice.
Dragobetele este tânărul mire împodobit în veşmântul frumuseţii, ţesut din brocardul Zorilor dimineţii în care se îngemănează surâsul de Sus cu vibraţia viselor brodate în firele suave de azur.
Etimologia cuvântului Dragobete se împleteşte din petalele de raze ale Dorului surprins în îmbrăţişarea de lumină a celui Drag:
Drag – cuvânt protodac, tâlcuit ca; „chip frumos”, „chip de lumină”, „plăcut spiritual.”
Betel – termen tot protodac, ce semnifică; „casa lui Dumnezeu”, „cel ce locuieşte întru Dumnezeu”, „omul lui Dumnezeu”.
Dragobetele se traduce astfel prin „chipul frumos din Casa lui Dumnezeu”, „tânărul frumos, ales, plin de har.” Graiul expresiei „din Casă spre Acasă”, semnifică din Biserica lui Hristos în Cerul ortodox al lui Dumnezeu. Este Drumul de la Casa părintească spre Calea lui Hristos, Care este Adevărul, Iubirea şi Viaţa. Altfel, spus: din tradiţia străbună, prin credinţa cea dreaptă, prin nădejdea neîntreruptă, prin dragostea veşnică, ce te defineşte, te împlineşte, te mântuieşte.
Ce este mântuirea, de fapt?
Este Drumul de lumină, de dor, de suferinţă, de cântec, de joc, de împlinire, de rugă, de mărturisire, urcuşul de foc, de iubire, de înviere.
În tânărul ales, tradiţia daco-română se răsfrânge limpede, clar şi purpuriu, aşa cum se răsfrânge în Istrul-Dunăre binecuvântarea Domnului, cum se răsfrânge în Sânul Naţiei, bucuria Creatorului, în care s-au Întrupat Fecioara Maria şi Fiul Său.
Credinţa cumpănită în el cu întreaga frumuseţe a costumului popular naţional, a cântecului, jocului, bejeniilor, datinilor şi obiceiurilor precreştine, are caracterul unui suflet îndumnezeit şi blazonul divin al Naţiunii primordiale.
În Tradiţia multimilenară se evocă fiorul, vibraţia, îmbrăţişarea, cântarea, frumuseţea, prietenia, dragostea, desăvârşirea.
În geometria ornamentală a portului naţional, Dragobetele, surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică de armonie, de înţelepciune, de sublim.
Portul naţional înnobilat de încântare, transcende sufletul într-o mireasmă serafică de permanentă sărbătoare.
Dincolo de alte forme ale tradiţiei, sărbătoarea Dragobetelui purcede cu îndrăzneală să evoce direct frumuseţea celor chemaţi şi aleşi.
Dragobetele se desfată în taina slujirii hristice a Cuvântului, în expresia purităţii sale jertfelnice, în Dorul iubirii divine, de dragul frumuseţilor creatoare, încântătoare. În el vibrează totul din noi şi toate cele de Sus. Prin el ne împătăşim cu Dumnezeu, cu Neamul cu Cosmosul. Tânărul dac, prevesteşte primăvara vieţii noastre, arătând limpede puterea frumuseţii sale înflorite. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă din adâncul fiinţei tale, din strădufundurile diafane ale Naţiunii ancestrale.
Elementele Frumosului – Dacoromân au fost pre-create în costumul popular, plin de graţie şi splendoare în care s-a întrupat întreaga Natură cu cântarea cerească şi jocul vrăjit al sublimului. Priviţi Românul, ca un sunet celest în marea- muzică a lumii serafice şi veţi vedea că provoacă cosmic, revelaţia comuniunii, ca o Simfonie a tuturor armoniilor, ca o sacrosantă Liturghie a Învierii hristice.
Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea de cunoaştere şi de împlinire a Frumosului dumnezeiesc!
Cântarea populară – Tezaurul folcloric e fiorul întâlnirii, focul ceresc, romanţa tinereţii, surâsul serafic, legănarea mamei, zâmbetul heruvimic, rapsodia harului, duioşia tatălui, mângâierea lui Dumnezeu, îmbrăţişarea celui drag, sărutul frumuseţii, admirabilul joc al trăirii, matricea omenirii, izvorul dorului, dragostea diafană a iubirii.
Tezaurul folcloric dacoromân aşterne peste lumea urzită din plămada sa o adiere de miracol, o corolă de lumini, o zare înmiresmată, o Liturghie cosmică.
Tradiţia noastră precreştină poartă în ea desăvârşirea, aşa cum Creaţia divină poartă în Sânul ei esenţa împlinirii. Dacă Numele Domnului este sinonimul dragostei, al Fecioarei Maria, ca aură a Frumuseţii absolute, Dragobetele oglindeşte Prietenia, ca pe o savoare a sufletului său. Vocaţia Românului-Dragobete este de a zămisli Candoarea, de a urzi Frumuseţea, de a întrupa Adevărul, de a încânta Dorul, de a întruchipa pe cel Drag.
Doina Dacoromânului – Dragobete, ca o harpă a paradisului transformă sufletul într-o lumină răsfirată dintr-un joc zamolxian orchestrat de Mâna Celui Care ne-a zidit în slava splendorii Sale. Încântarea Dragobetelui este o Cântare a Cântărilor dorului celui drag. Tezaur al sufletului pelasgo-daco-român, Dragobetele reprezintă suflul melodic al Universului ce respiră şi se inspiră din el. Destinul său este iubire din iubire născut, împlinit în iubire, renăscut.
Cuvântul, cântecul, portul, muzica, urătura, chiotul, fiorul, dorul, s-au întrupat în chipul frumos al Dacoromânului, în iureşul plin de graţie al Horei, al Jocurilor.
Hora este un cuvânt pelasg-primordial şi atestă în pământul şi în sufletele noastre permanenţa Thraco-Daciei, ca Patrie a lumii. Pelasgo-Thracii au transmis acestui binecuvântat pământ Dac, gustul niciodată desminţit al unui înalt fast domnesc şi regal, transpus în veşmânt, în port, în podoabă, în gingăşie.
Noi, Dacoromânii, am ridicat eleganţa vestimentară a ţinutei populare la treapta unui principiu eminamente divino-moral.
Mândreţea, mândria ca atribut vestimentar s-a instaurat ca o virtute serafică.
Însuşi cuvântul „mundus” înseamna la început eleganţa şi puritatea lumii pelasgo-thrace . De aici descende permanenţa miresmelor înflorite a numelor sublime: Dor – Drag – Dragalina – Dragobete – Dragomir – Dragomirna – Dragoslavele – Drăgan – Drăguţ – Dumnezeu… (în Ardeal se foloseşte expresiile: Drăguţul, Mândrul, Slăvitul – ca atribute ale lui Dumnezeu).
Tradiţia este curajul care imprimă în culori şi în cânt raţiunea de a fi. De Tradiţie suntem legaţi prin lumină şi de lumină prin Adevăr. Omul în esenţa sa poate fi schimbat doar prin creştinismul ortodox şi prin muzică populară autentică.
Credinţa şi Cântarea sunt esenţiale şi înălţătoare. Doar Dragostea este dumnezeiască. Sufletul dacoromânului îşi deschide izvoarele din Frumuseţea nemărginirii Martirului şi Sfântului. Dacoromânul are atâta frumuseţe câtă muzică are în suflet. Are atâta suflet câtă cântare se cuprinde într-însul. Muzica sufletului său este adorarea pentru Hristos, iubirea de Neam şi veneraţia de Mamă.
Dragobetele este mugurul credinţei îmbobocit în mireasma nădejdii de astăzi şi fructul iubirii de mâine.
Timpul Iubirii este veşnicia Dragostei!
Românul iubeşte ruga, floarea, lumina, poezia, muzica, dar mai presus de toate simţurile sufletului şi cugetele inimii sale iubeşte Dragostea.
Dacoromânul – Dragobete se primeneşte în prinosul fiinţei sale cosmice: Câtă omenie atâta tradiţie,/ Câtă tradiţie atâta credinţă,/ Câtă credinţă atâta morală,/ Câtă morală atâta înţelepciune,/ Câtă înţelepciune atâta lumină,/ Câtă lumină atâta poezie,/ Câtă poezie atâta muzică,/ Câtă muzică atâta cântare,/ Câtă cântare atâta sublim,/ Cât sublim atâta savoare,/ Câtă savoare atâta splendoare,/ Câtă splendoare atâta iubire,/ Câtă iubire atâta dragoste/ Câtă dragoste atâta sfinţenie, Câtă sfinţenie atâta Frumuseţe, Câtă frumuseţe atâta veşnicie, Câtă veşnicie atâta Dumnezeire,/ Câtă Dumnezeire atâta Dragobete!/
Amin întru sublimul Emin!
Dacoromânia-Brusturi-Neamţ, 23 Februarie 2014.
