Mihai Rădulescu: Pace
,,Ostenit de dulceata vietii în Mãnãstirea Secu, unde odihneam de mai bine de o lunã, musafir al unor fosti studenti – staretul si egumenul locului – pentru a înfrânge moleseala vietii de huzur cu care mã obisnuiserã, am plecat într-o bunã dimineatã pe calea singuraticã a Schitului Icoana. Drumul acesta se înfige cu blândete între munti împãduriti bogat si necãlcati de turisti. Lipsiti de coloarea violentã a prezentei lor, totdeauna însotitã de muzica strident ritmatã ce provine din radiocasetofoanele de care nu se pot despãrti, înãltimilor le rãmâne tihna majestuoasã ce te îndeamnã la meditatie si rugãciune.
Cu cât te depãrtezi mai mult de fabrica de cherestea pe lângã care treci vrând-nevrând, cu atât de afunzi mai adânc într-un ostrov al curãtiei aerului, îmbãlsãmat de cetina coplesitoare din jur, o feciorelnicã nevinovãtie a timpilor de odinioarã, pierduti pentru omul contemporan.
Nu întâmplãtor o apucasem pe drumul acesta. Mi se istorisise decusearã ceva ce mã înspãimântase, amintindu-mi în ce epocã trãiam si întãrindu-mi scârba de lumea noastrã si de propria-mi neputintã de a face ceva pentru schimbarea ei. Cãlcam anume pe calea limuzinelor oficiale din convoiul lui Nicolae Ceausescu, atunci când se îndrepta, o datã la câtiva ani, cãtre cabana de vânãtoare ascunsã pe una din culmile ce mã împrejmuiau, prin hãtisurile neumblate decât doar de securisti. Alesesem acea sosea pentru a conjura blestemul provocat de viteza lor necuviincioasã, dispretuitoare a simplitãtii naive din tãrâmul acela de vis. Se pare cã avea câte o astfel de cabanã în fiece judet al tãrii, pe care nu avea timp sã o viziteze aproape niciodatã.
Totusi, fusese o datã la acest adãpost cinegetic învecinat traseului meu. Or, despre un amãnunt al acelei vizite mi se vorbise în seara precedentã. Cu o sãptãmânã înainte, dacã nu mai bine, de trecerea în vitezã fulgerãtoare a sirului de automobile nerusinat de luxoase, continând vânãtori improvizati, toate casele de pe marginea soselei, fãrã a fi sãritã vreuna, furã vizitate de grupuri de dulãi în uniforme kaki cu petlite albastre, pentru inspectarea odãilor si a ogrãzii, în vederea observãrii a tot ce putea constitui o amenintare pentru seful statului. Ei nu ignorau cã, desi plana o interdictie asprã asupra acestei ocupatii, zona ascundea braconajul localnicilor pieriti de foametea endemicã ce bântuia orase si sate îngenunchiate de barbaria netoatã a cincinalelor economice alcãtuite fãrã minte. Mai exista o pricinã de temere: localnicii ar fi putut îndrãzni sã-si arate fãrã grijã mizeria de care cãpetenia comunistilor nu voia sã stie nimic. O refuza pânã si-n filme sau în emisiunile tv, chit cã înfãtisau români de acum douã sau mai multe secole. Îl îngrozea faptul cã tãranii contemporani nouã s-ar fi putut compara cu cei din trecut.
Cu prilejul acestor incursiuni sãlbatice ale securistilor, li se tineau lectii gospodarilor si gospodinelor asupra purtãrii si tinutei obligatoriu de respectat la trecerea convoiului oficial. Oriunde s-ar fi gãsit, în curte, grãdinã, livadã sau curtea de pãsãri, în pod, cosar sau în beci, oamenii se cuvenea, cu cea mai mare repeziciune, sã se îndrepte cãtre usa din spate a casei si sã se încuie pe dinãuntru pânã ce aveau sã fie înstiintati cã li se îngãduia sã-si vadã iarãsi de treburile obisnuite. În odaia din fatã nu aveau permisiunea de a se apropia de ferestre, dupã ce le închideau grabnic si, dacã aveau, zãvorau pe dinãuntru obloanele. În lipsa acestora, trebuiau trase perdelele si sã nu rãmânã umbrã în apropierea lor. Era strict interzis sã fie careva surprins cã se uita afarã, militienii postului din sat având în grijã stricta respectare a acestor indicatii.
Existau câteva elemente în aceastã istorisire ce-mi rãneau sufletul cu amintiri dureroase. Obloanele închise de la ferestre, interdictia apropierii de acestea, interdictia privirii pe fereastrã afarã, obligatia de a alerga într-un loc unde sã nu ai contact cu semenii. Astfel de porunci se asemãnau mult cu cele ce dirijau viata în închisorile pentru politici, pe unde trecusem în adolescentã. Inima mi se strângea de milã ascultând aceste relatãri. Bietul plugar român împãrtãsea, fãrã a sti, soarta detinutilor condamnati pentru ratiuni asa-zis politice, zãcând prin temnitele rosii. Nu numai cã nu mai era stãpân pe munca sa, pe produsele acesteia, pe pãmântul lui, pe vitele si celelalte animale ale sale, pe uneltele agricole mostenite din pãrinti, pe dreptul la învãtãturã, pe viitorul copiilor sãi, pe cinstea preotului si a învãtãtorilor din sat – sprijinul lui si sfatul sãu cel bun, dar nu mai era stãpân pe satisfacerea curiozitãtii sale, pe dorinta de cunoastere a conducãtorilor sãi, pe vãzul lui, pe libertatea sa de actiune, chiar de miscare. Eram profund indignat de cele ascultate. Întreg trecutul mi se revãrsase în balta sufletului cu miasmele putrefactiei aduse peste vietile noastre de puterea-n stat. Simteam cã nu mai aveau gust sfânt liturghiile ascultate, adulmecam urma diavolului prin asezãrile ce împrejmuiau locasul lui Dumnezeu.
Din nevoia curãtirii duhului de invazia urâtului a cãrei victimã mã aflam iar, decisesem sã fac acest pelerinaj la binecuvântatele pãduri neîntinate de spiritul comunismului.
Ziua se vestea splendidã, însoritã fãrã a fi înãbusitoare, curatã si îmbietoare la bucurie.
Din fata celei din urmã case întâlnite mã ademeni o priveliste neobisnuitã, în totalã discrepantã fatã de gândurile negre ce mã bântuiau. Sta retrasã la vreo cincisprezece metri de marginea drumului, pe dreapta, rusinatã parcã de sãrãcia vizibilã în care se cufunda an de an. Un gard vechi mai rãmãsese în picioare într-o parte a ogrãzii, iar altã aripã a lui sta prãvãlitã pe jumãtate aiurea. La vreo doi pasi de usa de intrare, pe un scaun de bucãtãrie cu picioarele înfipte strâmb în glodul stropit cu iarbã, cu spatele la zidul fatadei coscovite, într-o umbrã nesigurã, din pricina adierii clãtinând din loc, când si când, ramurile si frunzele ce o lãsau sã cadã pe umerii sãi, un bãrbat. Mai curând înclina cãtre vârsta de mijloc decât cãtre tinerete. Era neras, dupã obiceiul celor mai multi locuitori ai satelor; în schimb se lãsa vãzut de trecãtori învesmântat cuviincios. Acea pantaloni cenusii. Cãmasa îi era era desfãcutã la piept aproape pânã la jumãtatea lui. Mânecile le avea suflecate pânã pe la coate. Nu-i citeam bine, din pricina depãrtãrii, trãsãturile. Dar mi se pãreau destinse, ale unui om fericit.
Pe fiecare dintre cele douã picioare îndoite din genunchi, tinea câte un animal. De fapt, nu le tinea, ci acestea sedeau în delãsare, toropite de dragoste si de mângâierile lãsate sã cadã asupã-le din podul palmelor iubitorului stãpân sau pãrinte. Un cucos încã pui si un motan. Bãrbatul le distribuia simultan sau pe rând semnele cãldurii sufletului sãu.
M-am oprit, surprins de apropierea îngãduitoare dintre dihãnii, creatã de iubirea stãpânului, egal împãrtãsitã lor. Era o imagine paradisiacã. Nu mã mai sãturam de multa tihnã ce izvora din grupul celor trei. Omul m-a vãzut si el. A simtit nevoia sã-si explice situatia. A zis cãtre mine: – “Prietenii mei…”
Rupându-mã cu greu de colbul unde mã tintuise tabloul celor trei, m-am întrebat în ce fel izbutea tãranul acela, cu cei doi prieteni ai sãi, sã-l sperie pe un comandant cu virtutile unui Nicolae Ceausescu.”
Mihai Rãdulescu
