Dan Zamfirescu: „Începutul dispariţiei românilor?“
,,Ideea de a realiza, sub forma unor premii şi diplome de excelenţă, recensământul celor angajaţi în slujirea patrimoniului naţional a fost cât se poate de inspirată şi de necesară. Ea survine într-un moment crucial, când existenţa unei naţiuni şi a unei culturi se confruntă cu alternativa tragică a dispariţiei, ca acum 1900 de ani strămoşii noştri daci, dispăruţi însă pentru a deveni români, ceea ce nouă nu ne mai rezervă viitorul, ci doar ştergerea fizică şi trecerea exclusiv în memoria – atât de arbitrară! – a istoriei.
Într-un alt moment de răscruce, dar mult mai puţin primejdios şi mult mai încărcat de şanse, generaţia care a întemeiat România modernă a pus în aceeaşi ordine a urgenţelor recuperarea patrimoniului naţional şi cucerirea unor orizonturi europene capabile să-i facă învingători în lupta imposibilă – logic – cu atotputernicia a trei imperii. Tipărirea cronicarilor, redescoperirea trecutului şi cucerirea simpatiei avizate a unor mari europenei, oameni de cultură dar şi lideri politici, au fost două acţiuni strict împletite. De fapt, primul „tempo” îl condiţionase pe al doilea, fiindcă numai nişte oameni mândri de trecutul lor pot lupta cu o forţă invincibilă pentru viitor. Numai asemenea oameni pot face – cum au făcut ei – din politică, nu „arta posibilului” ci pe aceea a „imposibilului”.
Carol al II-lea, un brigand de geniu, care ştia (şi-i spunea doamnei Genevieve Tabonis, care i-a relatat asta istoricului de artă Radu Bogdan, de la care o ştiu şi eu) că orice va face, „în 15 ani aici vor fi ruşii” (greşea prin prea mult optimism!) i-a dat mandat şi mână liberă lui Alexandru Rosetti să confere „profil de epocă” prin cultură, celui mai funest timp al României Mari (şi aşa atât de scurt!). Opera Fundaţiilor Regale n-a putut fi anulată de catastrofele regale. Ea rămâne mereu în picioare, şi i-a ajutat pe cei care au repetat miracolul sub ferula ocupaţiei sovietice convenită de convivii de la Ialta.
În cei de ani în care comuniştii români, susţinuţi de oamenii lui Stalin aduşi pe tancuri, au putut să facă din promovarea culturii naţionale o sursă de legitimare şi un mijloc de a-i capta chiar pe cei mai îndărătnici adventişti ai „venirii americanilor”, s-a realizat cea mai intensă operă de valorificare a patrimoniului naţional, din toată istoria modernă a României. Nimeni nu le poate rupe această cunună de lauri, la care au împletit cu sârg nu numai „colaboraţioniştii” din prima clipă (un Sadoveanu, un Călinescu, un Ralea, fără de care toată cultura română ar fi devenit altceva ) ci şi cei care, precum un Nichifor Crainic sau Radu Gyr, sau Constantin Noica, veneau din cu totul alte direcţii la chemarea pe schele. Un uriaş efort nu numai în domeniul edificiilor religioase şi laice ale trecutului; nu numai în epopeica muncă editorială, ci mai presus de toate în purtarea acestui tezaur până în ultimul cătun şi la ultimul suflet. În stârpirea analfabetismului şi în crearea condiţiilor ca fii celor mai săraci să poată contempla minunile Voroneţului din autocarele şcolare.
Astăzi, toată această operă dă mărturie despre adevărul integral ce-l impune scrierea istoriei, care nu poate fi redusă la cât intră în scorbura găunoasă a unor stejărei cu valoare de oale sparte.
Astăzi, din păcate, trăim nu doar tragedia fără precedent şi fără seamăn a începutului dispariţiei românilor şi la realizarea pas cu pas a proiectului „distrugerii României” dezvăluit în 1985 la Congresul internaţional de ştiinţe istorice de la Stuttgart unuia dintre participanţii români de către un binevoitor foarte avizat. Ne confruntăm cu tragedia acestui patrimoniu, de la părăginirea clădirilor, la alungarea din manuale a trecutului istoric şi cultural, şi la învăţarea în universităţi a unei istorii naţionale care-l făcea pe un basarabean să-mi spună că la Bucureşti a învăţat să-i fie ruşine că este român.
Artur Silvestri, alături de care am dus cândva războiul sfânt pentru valorile naţionale devenite acum aproape motive de inculpare, şi-a asumat de unul singur, de fapt mână în mână cu doamna Mariana Brăescu ce reuşise cândva să-l facă pe Constantin Noica să colinde prietenii arătându-le ce izbutise să facă să apară despre dânsul în „Suplimentul literar-artistic ai Scânteii Tineretului”, o misiune aproape imposibilă: de a reînnoda acest fir de aur pe care generaţia sa şi generaţia mai vârstnică de care aparţin, a reuşit să-l reînnoade cândva.
Are experienţă! Barba şi părul i-au albit, dar nu i s-a ştirbit voinţa de luptă pentru o cauză. Şi dacă gestul domniei sale ar putea fi întâmpinat cu scepticismul lui „numai cu o floare nu se face primăvară” răspunsul este: nici o primăvară n-a venit fără să-şi anunţe apropiatul triumf asupra iernii printr-o floare. Ca unul ce fac parte din „Generaţia lui Labiş” o ştiu mai bine ca oricine.
Tot ce-i pot ura este ca numărul de premii de excelenţă să crească în anii ce vin, şi să putem număra o armată întreagă mobilizată pentru salvarea şi rodirea patrimoniului nostru.”
Sursa: Neamul Românesc
Foto: Artur Silvestri, 25 februarie, 2008
