Cuvânt și iubire

D. DRAGHICESCO

ADEVĂR ȘI REVELAȚIE

II

Paris, Felix Alcan, 1934

Traducere din limba franceză de George Anca

REZUMAT ȘI CONCLUZIE (pp. 1035-1047)

Cu totul particular omului este infinitul nevoilor sale – strâns legate de infinitul pe care-l concepe inteligența sa -, este setea nesecată de știință, de putere, de juisanță (de fericire), de justiție și de perfecțiune. Aceste aspirații sunt la el atât de puternice, tenace și imperioase, încât el sfârșește prin a se persuada că poate să se sature, posedând deja mijloacele de a le satisface: omnisciență și atotputernicie. Astfel este atitudinea primă pe care el o manifestă de când ia în considerare raporturile sale cu lumea exterioară; este, cum s-a putut constata, atitudinea, alura care caracterizează mentalitatea magică la primitivi, la copii și la oameni foarte tineri.

Dar pe măsură ce experiența lor a provocat eșecuri și rezistențe, oamenii au recurs la satisfacții iluzorii (practici magice) sau factice (droguri, stupefiante, dansuri). Când aceste practici s-au revelat ca foarte precare, omul a conceput ideea unei ființe dotată cu toată puterea, cu toată știința și perfecțiunea de care el se simțea lipsit și pe care dorea să le posede spre a-și satisface nevoile și aspirațiile nelimitate. El a ajuns la un dublu proces psihic de abstracție și de idealizare, grație căruia el construi ideea metafizică a omului, dotat cu atribuții umane infinit amplificate și sporite, astfel întocmai cum sufletul uman și le-ar fi dorit. Poate astfel conceput și construit, este apoi hipostasiat și proiectat în lumea exterioară și se crede cu bună credință în existența sa reală exterioară. Acesta este Dumnezeul religiei. Puțin câte puțin și pe nesimțite, religia se substituie magiei și practicilor sale, căci Dumnezeu și practicile religioase încep să manifeste asupra lumii atotputernicia care lipsește omului și pe care magia nu i-o mai asigură. În Dumnezeu și prin Dumnezeu, omul este atotputernic și atotștiutor, pentru că Dumnezeu este conceput expres ca posedând aceste atribute. Sigur, omul nu poate exersa omnisciența și atotputernicia decât indirect, căci el nu obține ajutor și asistență divine decât prin forța solicitărilor și practicilor, care constituie cu precizie cultul și practicile religioase.

Dar cu timpul și cu evoluția socială și intelectuală a umanității, religia care, ca și magia, conține deja în germene arta și știința, începe, și ea, să se reveleze insuficientă și dezamăgitoare, și omul, devenit din ce în ce mai sceptic, se întoarce mai degrabă de partea științei, și religia se șterge puțin câte puțin pentru a lăsa mai mult loc științei. Extensiunea progresivă a vieții sociale prin cuceririle pe care le înregistrează istoria popoarelor și extensiunea și intensificarea cooperării umane, astfel obținute, determină sau facilitează progresul științelor și al tehnicii. Acestea procură omului puterea dorită, pe care el își imagina mai întâi a fi posedt-o și cu care el a înzestrat pe urmă zeii și pe Dumnezeu, în scopul de a exersa indirect această putere asupra lumii. Grație științei și aplicațiilor sale practice, lumea reală opune mai puțină rezistență dorințelor umane, voința sa de succes reușește mereu mai mult și eșecurile sale sunt mai rare. La limită, omul pare a putea dobândi realmente un sort de omnisciență relativă, procurându-i o relativă atotputernicie, cea pe care o concepe mentalitatea magică, știința și puterea sa apropiindu-se din ce în ce mai mult, ca urmare, de omniștiința și atotputernicia lui Dumnezeu.

*

**

Corect sau greșit, noi am identifica divinul cu ceea ce M. Bergson numește elanul vital – și de altfel nu suntem nici singurii nici primii a o face – și noi gândim că, chiar în concepția bergsoniană, elanul vital este cauza și sursa aspirațiilor și nevoilor ilimitate ale sufletului. Dar după această concepție, rolul intligenței ar fi mai degrabă deprimant și paralizant pentru elanul vital, prin faptul că ea descoperă și subliniază eșecurile sale și, pentru a evita aceste consecințe, instinctul de viață ar reacționa și, din sânul inteligenței înseși, ar face să țâșnească funcțiunea fabulatorie – care, pentru a reda vieții elanul său, forjează și coafează reprezentările antagoniste contra reprezentărilor eșecurilor. Aceasta ar fi sursa și rațiunea de a fi a magiei și a religiilor, creații fictive ale spiritului. Într-un cuvânt, rolul lor ar fi de a anula efectele inteligenței, deprimante și paralizante pentru elanul vital,

Dar, ceea ce noi am văzut în acest studiu, rostul inteligenței, al magiei și al religiei este, altfel, util și pozitiv pretutindeni în viața umanității. Inteligența este produsul cel mai eminent și mai eficace al elanului vital, căci ea este cea care, concepând infinitul, intensifică și lărgește infinit aspirațiile sufletului și manifestările vieții. Dacă ea semnalează eșecurile elanului vital, și dezminte că realitatea se opune apirațiilor noastre, ea este egalmente cea care furnizează vieții mijlocul de a le învinge. Pentru a le învinge, nu trebuie mai întâi să fie constatate și studiate? Cum am putut constata, acesta este scopul în care a conceput mai întâi magia, apoi religia și artele și, finalmente, știința și aplicațiile sale tehnice. Magia, religia și știința nu sunt deci simple și pure ficțiuni, ci creații mai mult sau mai puțin pozitive, a căror eficacitate crește, mergând de la magia propriu-zisă – trecând prin religie și știință – până la tehnica științelor aplicate, această neo-magie a cărei eficacitate și pozitivitate sunt în afara oricărei îndoieli.

Oricât de paradoxală, chiar absurdă ar părea, la prima vedere, mentalitatea magică, am constat, pe altă cale, că era fondată și deci legitimă. Am văzut, într-adevăr, că aspirațiile și dorințele umane: setea nesecată de știință, de putere și de perfecțiune – și speranța, convingerea de a o potoli prin magie au rațiunea lor de a fi în aceea că omul este singura ființă vie al cărei proces evolutiv continuă, fiind prelungit la infinit prin procesul istoric al societăților umane. Căci, cu siguranță, constatarea succeselor deja obținte, a satisfacțiilor deja realizate, prin cooperarea și solidaritatea sociale, această constatare face ca dorințele și nevoile umane să sporească și să nu cunoască limite. Grație progresului ilimitat al științelor, al tehnicii, al moravurilor și cooperării mereu mai largi pe care acest proces pare să i-l rezerve, omul, în ternenii evoluției sale sociale și personale, trebuie să realizeze o aproximare a divinului e care magia îl postulează și pe care religia îl afirmă.

*

* *

Care sunt așadar concluziile care se pot formula cu privire la natura umană, dacă astfel pare a fi destinul care îi este rezervat? Sigur, aproximarea lui Dumnezeu, pe care omul o va realiza în termenul evoluției sale, trebuie, cu necesitate, să se găsească în putere, în germen, în natura sa; ea se află acolo, într-adevăr, manifestându-se cu precizie în infinitul aspirațiilor și nevoilor umane. Am constatat și verificat de asemenea rolul decisiv și constant al istoriei și al societății în determinarea progreselor științifice, tehnice și etice (al căror scop este de a satisface dorințele și nevoile umane) precum și în geneza și evoluția ideii de Dumnezeu.

Există deci doi factori esențiali și supremi care domină și determină evoluția vieții umane și decid destinul omului pe pământ: divinul virtual, ca putere în substanța vie a umanității și 2) societatea și evoluția sa care oferă divinului virtual condițiile, hrana și atmosfera indispensabile înfloririi sale în umanitate.

Ideea de Dumezeu este, în consecință, ecoul virtualității divine care se găsește în fondul naturii noastre și ea este concepută sub presiunea nevoilor și aspirațiilor noastre nelimitate. Dumnezeu posedă puterea de a le satisface, fiind înzestrat de om, în acest scop, cu știința și cu puterea care-i lipsesc. În această virtualitate divină pe care procesul intelectual al abstracției, și corolarul său afectiv, își au rațiunea lor de a fi procesul de idealizare sau de sublimare. Ideea de Dumnezeu, practicile religioase, idealurile ca și utopiile sunt fructele acestui dublu proces psihic și, prin urmare, expresia manifestată a acestei virtualități divine. Ea este cea care permite, autorizează și explică a priori-ul judecăților sintetice, intuițiile, invențiile și divinațiile conștiinței și ale științei, așa cum rezultă din examenul filosofiei cele mai recente a științelor. Potrivit celor ce am văzut, descoperirile științifice și practice sunt conceptibile ca reminiscențe (anamneze) și ca revelații sau anticipare – reminiscență a ceea ce ar fi existat realmente într-un ciclu anterior sistemului nostru solar și anticipare asupra ceea ce va realiza la sfârșitul evoluției în curs a omului, a societăților umane și a acestui sistem însuși.

La rândul său, societatea umană și istoria care înregistrează evoluția societăților umane furnizează divinului virtual al naturii umane, adică dorințelor și aspirațiilor ilimitate pe care le exprimă și le manifestă, substanța și condițiile indispensabile realizării lor, satisfacerii lor reale. În ideea de Dumnezeu, se reține într-adevăr și se exprimă deci un dublu ecou: cel al divinului virtual, care este în om, și cel al realității grupurilor sociale în care trăiesc oamenii. Societatea, realitatea socială sunt cele care determină ecloziunea ideii de Dumnezeu în profunzimile obscure ale conștiinței noastre. Și prin aceasta societatea își găsește de asemenea expresia sa simbolică în ideea de Dumnezeu, și ideea de Dumnezeu evoluează în funcție de evoluția istorică a societăților umane.

*

* *

Cei doi factori, divinul și natura umană și socială, sunt sunt în așa fel conexați încât ei se implică și evoluează unul în funcție de celălalt. Religie și Societate, divin și soial sunt produsul unui proces de determinare reciprocă. Dacă divinul virtual existent în om determină dublul proces psihic al abstratizării și al idealizării, care creă idealurile și idealul suprem în ideea de Dumnezeu, atunci cu precizie procesul evoluției istorice și sociale a popoarelo este cel care oferă de o manieră pralelă și concomitentă condițiile de realizare inispensabile acestui ideal suprem și idealurilor subordonate.

Dumnezeu și idealurile etice pe care el le simbolizează și incarnează: caritate, bunătate, justiție, nu pot găsi condițiile și mijloacele realizării lor decât în eroii pe care îi procură succesiv evoluția istorică a societăților umane. Într-adevăr, factorul social este cel care furnizează condiția realizării idealurilor: utopii, mituri, legende, căci procesul istoric este cel care furnizează situațiile de fapt, eroii și geniile care trebuie să le realizeze efectiv. Dacă procesul psihic de idealizare devansează procesul de evoluție istorico-socială și furnizează astfel idealurile pe care acesta trebuie să le realizeze, este pentru că, precis, creșterea cooperării și augmentării considerabile a potențialului uman care rezultă din el face posibilă și chiar necesară realizarea acestor idealuri. Întotdeauna, socialul este cel care provoacă idealul și idealizarea, pentru că el oferă în același timp mijloacele de a le realiza. De asemenea, procesul idealizator, devansându-l totdeauna, merge paralel pari passu cu procesul de evoluție socială a umanității.

Cuceritorii, legiuitorii, reformatorii politici și morali sunt eroii care domină și efectuează evoluția istorică a societăților, sub diversele sale forme, realizând istoric idealurile, utopiile și legendele, după cum geniile artistice și științifice creează științele și capodoperele artistice. (1)

(1)Așa este, pentru a lua un exemplu, cazul idealului de justiție, care este unul din atributele esențiale ale divinității și pe care evoluția popoarelor trebuie s-o realizeze succesiv dar integral de-a lungul istoriei. Acest ideal se exprimă în ceea ce se numește impropriu poate dreptul natural, care este de fapt un drept abstract, rațional și prin urmare ideal. Dreptul ideal, sau justiția, este mai de grabă un drept divin, adică abstract, pentru că el este produsul procesului de abstractizare, în care se exprimă divinul virtual al oamenilor și care se exersează asupra realizărilor justiției empirice, adică a dreptului pozitiv care oferă generalitatea societăților umane, din care el extrage sensul și esența. Tot așa, se cuvine a-și avea sursa în poruncile lui Dumnezeu, precum decalogul, de exemplu. El poate fi considerat, în același timp și pe drept cuvânt, ideal, rațional, intuitiv, divin, social și uman, adică în conformitate cu natura omului și a societății, decurgând din ceea ce este în ea social și divin. Anume pentru a nu se fi recunoacut aceasta au fost angajate discuții fără sfârșit în jurul dreptului natural. (vezi Philosophie du droit et de Sociologie juridique, III-IV 1933). Legiuitorii astfel, precum cuceritorii, sunt considerați ca dumnezei sau ca agenți ai lui Dumnezeu, pentru că ideea de Dumnezeu reflectă operele lor. Dumnezeu fiind esența operelor lor. Astfel, monarhiile de drept divin există pentru că divinul este de sursă monarhică, reflectând în atributele sale atributele monarhiilor absolute.

Concluzia noastră poate deci fi formulată astfel: Dacă dumnezeu este conținut ca putere în natura umană, el va fi ceea ce omul îl va fi făcut în timpul evoluției societăților umane de-a lungul istoriei, sau nu va fi. Într-un cuvânt, el va fi ceea ce îl vor face oamenii.

*

* *

Or, creștinismul în general și Biserica catolică în particular, în doctrina și în practicile sale, au furnizat cea mai eclatantă confirmare și cea mai evidentă și elocventă ilustrare a acestei concluzii.

Într-adevăr, după doctrina catolică, Dumnezeu cere oamenilor, în schimbul asistenței sale, supunerea la ordinele lui, conformitatea activității umane cu anume învățături. Și, coincidență foarte semnificativă, se vădește că aceste învățături și aceste ordine, foarte dificile și adeseori foarte riguroase, dacă ar fi împlinite la literă, ar putea conduce umanitatea, cu timpul, la realizarea prin propriile sale eforturi a tot ceea ce imploră și așteaptă de la grația lui Dumnezeu. Așa-zisele comandamente și învățături divine nu sunt în realitate decât sugestii sau viziuni a ceea ce trebuie să fie activitatea și conduita oamenilor pentru a parveni prin ei înșiși la omnisciență, la atotputernicie și la perfecțiunea morală.

Pentru a realiza efectiv divinul în umanitate, am văzut că societatea s-a diferențiat în cetate profană (Statul) și în cetate divină (Cetatea lui Dumnezeu sau Biserica), prima specializându-se în a se consacra, mai cu seamă, realizării în umanitate, prin știință, omnisciența și, prin tehnică, atotputernicia și justiția; cealaltă specializându-se și consacrându-se mai îndeaproape să realizeze în natura umană, prin tehnica sa (rituri, sacramente), perfecțiunea morală a lui Dumnezeu, sfințenia, bunătatea etc.

Pentru realismul naiv al mentalității magice, Dumnezeu, cu perfecțiunea sa și puterea sa absolute și infinite, trebuie să existe realmente și, ca el, Regatul său și Infernul său trebuie să existe la fel de real pentru a primi sufletele după sentințele sale riguros juste. Totul este adevărat dar de o altă manieră. Desigur, umanitatea și societatea, la termenul final al evoluției lor, nu vor realiza decât o aproximare a divinului și a Regatului lui Dumnezeu, ceea ce pare să păteze pe Dumnezeu și Regatul său cu un relativism netăgăduibil și să-i facă improprii a îndeplini rolul lor tradițional. Dar Dumnezeu și Regatul său sunt concepute ca absolute, ca idealuri supreme ale oamenilor și ale societăților. Absolutul ideii de Dumnezeu și al Regatului lui Dumnezeu se explică prin natura însăși a idealului, care este o realitate absolută, o realitate limită. În absolutul lor, se reflectă infinitul conștiinței noastre, al dorințelor și aspirațiilor noastre, realizabile prin mijlocirea procesului de evoluție istorico-socială a umanității. Acest absolut poate fi și efectul unei exigențe psihologice. Într-adevăr, Dumnezeu, ca orice ideal în general, trebuie să fie absolut, inaccesibil și incomensurabil cu realul, pentru că aceasta îl face dinamogenic la infinit. Pentru a obține maximul posibil, trebuie cerut oamenilor maximul imposibil, căci ei nu sunt decât prea înclinați să se tocmească. Trebuie deci să existe marja între idealul cerut și real.

Sigur, pentru masele populare, dacă Dumnezeu n-ar exista realmente și n-ar fi absolut, el și-ar pierde forța sa infinit dinamogenică.

Fără îndoială, noua concepție impune responsabilități și eforturi mult mai mari și mult mai dificile decât cele ale credinței tradiționale. Aceasta era infinit mai comodă pentru că ea corespundea lenei noastre congenitale. Într-adevăr, Dumnezeul sau făcea totul pentru noi, cel puțin în aparență; el se putea mulțumi cu pasivitatea noastră. Noua idee de Dumnezeu cere să facem totul pentru Dumnezeu și în locul său, și mai întâi de toate tot ceea ce îl rugăm, de obicei, ca el să facă pentru noi. Desigur, pentru ca omul să se obișnuiască cu această nouă concepție, va trebui ceva timp, dar el se va acomoda la fel de bine cum s-a obișnuit la dispariția regilor și împăraților, sfârșind prin a învăța să se conducă și să se guverneze el însuși singur. Se înțelege de la sine că toți cei ce se vor retrage speriați din fața responsabilităților noii credințe vor rămâne atașați credinței tradiționale sau vor prefera perna moale a ateismului.

Credinciosul în noua idee de Dumnezeu va avea de învins anumite ostilități pe care le-au întâmpinat și primii creștini. El va fi ateu în ochii credinței tradiționale, cum fuseră primii creștini în ochii păgânilor, pentru că el nu va mai crede în Dumnezeul credinței tradiționale, real, concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest ideal. Ateii

nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic, sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale comunității.

Este evident că noua noastră idee de Dumnezeu va fi inaccesibilă maselor largi populare, a căror mentalitate este întotdeauna naiv realistă și conservă o turnură de spirit cu totul magică și mistică. Așa cum le concepem noi, dogmele și sacramentele vor fi egal inacceptabile pentru comunul credincioșilor și ele nu vor avea asupra lor înșiși nicio priză atât timp cât aceștia vor rămâne la nivelul lor mental actual. De aceea, nu maselor populare adresăm rezultatele cercetărilor noastre, ci îndeosebi raționaliștilor neutri, oamenilor luminați, mai ales necredincioșilor neliniștiți, și chiar ateilor, stătuți și impenitenți, care nu sunt astfel decât pentru că au trăit prea mult conștiința a ceea ce este, în religiile tradiționale, perimat, incompatibil cu progresul spiritului critic al vremurilor moderne. Noi gândim că am făcut în locul lor eforturi și cercetări ale căror rezultate ar putea fi utile.Noi avem buna speranță că se vor persuada finalmente că există în Creștinism un veritabil tezaur de adevăruri valabile asupra vieții și asupra destinului omului aici jos, și a cărui singură dodie este de a se găsi conținut în formule inacceptabile spiritului evouluat al timpului nostru.

Fără îndoială, adevărurile esențiale ale doctrinei creștine vor rămâne aceleași în noua credință. Nimic esențial din doctrina și practica creștine nu va fi nici adăugit nici retranșat, așa cum, în republică, organizarea unui Stat poate rămâne în esență ceea ce ea era sub imperiu sau regalitate. Cu noua concepție a lui Dumnezeu, societatea civilă nemaidiferind de societatea religioasă, incompatibilitatea lor actuală încetând, Statul nu va mai putea fi în conflict cu Biserica. Ba dimpotrivă: Stat și Biserică, credință și știință se pot amesteca și fuziona pentru ca o armonie perfectă să domnească în societăți precum și în spirite. Se va obține astfel unitatea morală și mentală a maselor cu elita. Învățăturile etice și religioase fiind aceleași, elita le va concepe după nivelul său mental care trebuie să fie un realism reflectat, masele după mentalitatea lor care nu va înceta poate niciodată a fi naiv realistă și prin urmare și magică. Dar unitatea morală a spiritului modern, astfel obținută, va fi mai curând formală, căci unitatea reală nu va fi atinsă decât atunci când mentalitatea maselor populare va fi încetat să fie magică cum este astăzi, când spiritul realist al științelor va fi cucerit aceste mase și va schimba această mentalitate.

Concpută de această manieră realistă, noua idee de Dumnezeu poate de acum servi drept criterium suprem în studiul problemelor sociale practice care ni se vor pune. De acum, Dumnezeu, ideea de Dumnezeu, va fi majorul tuturor silogismelor practice, minorul lor fiind situația de fapt prezentă și aceea care se desenează în tendințele generale ale actualității. Se va proiecta, se va judeca și se va decide totul din punct de vedere al lui Dumnezeu – adică așa cum dacă ar trebui ținut seamă de ceea ce ar fi avut de zis un Dumnezeu care ar exista realmente, iar aceste decizii vor trebui să fie totdeauna din acelea care cu precizie vor arăta ce trebuie să fie făcut pentru ca Dumnezeu și regatul său, încă imaginari, să fi în fine din această lume.

Această răsturanare a raporturilor între morală și Dumnezeu a fost deja propusă de Critica Rațiunii practice de Kant. Înainte de Kant, se avea datoria morală, pentru că se avea într-adevăr Dumnezeu care o comanda; după el, există Dumnezeu, pentru că există, într-adevăr, datoria morală care îl verifică. De acum înainte oamenii vor avea de dat seamă pentru actele lor, nu unui Dumnezeu care există realmente, ci unui Dumnezeu care nu se va realiza efectiv decât prin ce va fi nobil, mare și moral în înseși aceste acte.

Generațiile succesive și indivizii vor fi responsabili pentru viața lor, actele lor, lucrările lor și pentru credința lor, către Dumnezeul pe care activitatea lor, credința lor și viața lor aveau misiune de a le efectua. Se vor examina, de exemplu (pentru a ne menține în actualitatea momentului) problema S. D. N. (Societatea Națiunilor) – adică a internaționalismului și a suveranității națiunilor -, cea a dezarmării și a păcii, problema socială a raportului proprietății și a capitalului cu munca, cea a democrației, cea a natalității etc., etc., se vor examina toate aceste probleme din punct de vedere al lui Domnezeu și al Cetății lui Dumnezeu – (și acesta va fi obiectul celei de-a treia părți a acestui studiu).

Așa va fi pentru că concluzia la care noi am ajuns în acest studiu este că: 1 ideea de Dumnezeu este expresia celui mai înalt ideal al sufletului uman și Cetatea lui Dumnezeu forma cea mai ideală a societății umane și că: 2 evoluția istorică a omului și a societăților umane trebuie să reușească realizarea acestor idealuri supreme care, de altfel, răspund, incarnându-le, celor mai înalte și mai nobile aspirații ale omului. Or, activitatea oamenilor și a popoarelor va tinde totdeauna și trebuie să tindă la realizarea acestor idealuri, căci aspirațiile pe care le rezumă și le incarnează sunt infinite, permanente, incoercibile și insațiabile.

Și de aceea toate soluțiile de dat problemelor care se vor pune oamenilor vor fi considerate din punct devedere al realizării divinului în umanitate și a Cetății lui Dumnezeu în Cetatea oamenilor.

Ele vor fi de acceptat sau de respins, după cu vor părea, în situația de fapt dată, să ducă la acest țel sau să se îndepărteze de el. Într-un cuvânt, la fiecare moment al vieții individului și a popoarelor, va trebui ținut seamă de două lucruri esențiale: exigențele lui Dumnezeu și ale Cetății lui Dumnezeu, și starea actuală a lucrurilor, astfel încât, în situația dată, să fie realizat maximul din ceea ce ea permite sau cuprinde.

Dumnezeu va fi ca steua polară, care dirijează evoluția umanității și a individului, și Cetatea lui Dumnezeu – sau realizarea sa empirică în S. D. N. – va fi busola luminoasă care va orienta evoluția societăților umane pe valurile sumbre ale infinitului