Cuvânt și iubire

D. Draghicesco

NOUA

CETATE A LUI DUMNEZEU

I

CALEA

SAU

CUM JUSTIFICĂ FILOSOFIA ISTORIEI

SOCIETATEA NAŢIUNILOR

ŞI IDEOLOGIA SA: NEO-CREŞTINISMUL

Prefaţă de Albert THOMS

Directorul Biroului Internaţional al Muncii

Traducere din limba franceză de George ANCA

 

CUVÂNT ÎNAINTE

Vom expune în această carte şi în alte două care îi vor urma fructul studiilor şi meditaţiilor de mai mult de douăzeci şi cinci de ani asupra problemelor sociale şi morale ale timpului nostru, aşa cum se pun în filosofia istoriei, în sociologie şi în filosofia politică şi religioasă.

Din 1904, noi am avut sentimentul că dezvoltarea popoarelor civilizate a realizat, prin mijloace mai mult sau mai puţin pacifice, o mişcare de sinteză, de unificare politică analogă celei ce s-a realizat în antichitate, prin legiunile romane care au unificat oraşele antice prin forţă brutală şi cucerire: teză pe care evenimentele contemporane au confirmat-o din plin. În ajunul războiului, noi am publicat Idealul creator, unde am insistat îndelung pentru a arăta că umanitatea civilizată merge către unitate, că ea tinde să constituie un organism social universal, deja schiţat juridic; Societatea Naţiunilor l-a luat implicit în considerare, ca termen al evoluţiei istorico-sociale a lumii moderne, chiar în timpul imperiului roman. Noi am indicat, în acelaşi timp, că această evoluţie politică va declanşa o mişcare religioasă, un sort de neo-creştinism (1). Zgomotul infernal al războiului a sufocat bâlbâielile acestei

1. L’ideal Créateur, ch. II (3e partie), p. 317

cărţi şi a îngropat-o în uitare. La prima vedere, concluziile noastre optimiste au fost dezminţite cu strălucire: rămânea Societăţii Naţiunilor să le confirme şi să realizeze, într-un corp precis, ideea unităţii pe care noi am întrevăzut-o. Războiul a fost precum o lovitură de trăznet prin care civilizaţia risca să dispară în întregime, dar al cărei fulger imens devoala, în obscuritate şi doliu, liniile construcţiilor viitoare; ceea ce am văzut verifica anticipările pe care noi le emiteam încă din 1904 (1).

____

1. Du Rôle de l’Individu, ALCAN, Paris. – La aceeaşi idee, ilustrul istoric şi sociolog italian Ferrero nu va ajunge decât destul de târziu în volumul său: L’Unité du Monde (1935). Alţi gânditori şi scriitori au întâlnit şi semnalat acest mare fapt, dar fără a-i atribui toată importanţa pe care o merita şi fără a trage consecinţele pe care le comportă.

Puţin câte puţin, concluziile parţiale şi succesive se aranjeau într-un ansamblu a cărei coeziune logică se elabora lent, dificil şi nu izbutea încă a se constitui într-o unitate vie. Încă lipsea, în particular, titlul – cuvântul sau imaginea al cărui singur enunţ să fi sintetizat cercetările noastre şi să le fi rezumat spiritul. Chiar în acest moment de veritabilă criză am făcut cunoştinţă cu opera sfântului Augustin, Cetatea lui Dumnezeu. Am abordat-o prin rezumatul atât de lucid şi atât de simpatic pe care i-l dă Gaston Boissier. Puţin după aceea, un fericit hazard ne-a pus în mâini însăşi capodopera puternică.

De la primele capitole, mai bine-zis de la primele pagini, am găsit titlul lucrării noastre în timp ce unitatea armonioasă şi vie pe care o căutam se elabora atunci în inconştientul nostru. La sfârşitul acestei lecturi, căreia nu-i spunem aici savuroasele bucurări intelectuale, planul definitiv al operei noastre s-a schiţat şi elaborarea lui conştientă a devenit o muncă nu numai uşoară şi am scris-o cu uşurinţă. Logica inerentă ideilor se dezvăluia de la sine spiritului nostru. Ne era suficient a o lăsa să ne ghideze, şi s-o urmăm, uneori împotriva preferinţelor noastre instinctive. Căci o parte din concluziile acestui studiu sunt în contradicţie cu manierele noastre obişnuite de a vedea, şi nici n-am renunţat la ele fără o anume rezistenţă a vechilor noastre convingeri; dar cele noi aduceau cu ele raţiuni mai bune. Aşa sunt, pentru a da un exemplu, obiectivele noastre contra democraţiei, unde am fost conduşi spre regretul nostru. La Nouvelle Cité de Dieu era aşadar titlul predestinat, la îndemâna noastră, de dat celei ce avea să fie opera unei vieţi de studii şi reflecţiuni.

Există analogii frapante care justifică şi impun acest titlu. Punctul de plecare al Cetăţii lui Dumnezeu fu un fapt formidabil prin semnificaţia şi consecinţele sale: invazia barbarilor, culminând în faptul pe care-l rezum: luarea şi zdrobirea Romei de către Goţii lui Alaric sub ochii contemporanilor sfântului Augustin. Acest fapt a devenit ca un simbol al prăbuşirii imperiului care va urma ineluctabil. Spiritele au resimţit un şoc atât de profund încât interpretările cele mai opuse se multiplicară fără a mai sfârşi; cele mai multe dintre ele făceau creştinismul responsabil de căderea Romei. Aşa e evenimentul care pune pana în mâinile sfântului Augustin şi el începu Cetatea lui Dumnezeu printr-o lungă critică a păgânismului și o ferventă pledoarie în favoarea doctrinei creștine. El vedea în această luare a Romei, ca în toate nenorocirile pe care Roma le-a încercat de la fondarea sa, vedea faptul unei „Providențe care se servește de flagelul războiului pentru a corija, pentru a sfărâma corupția umană”.

Analogiile dintre evenimentele contemporane și cele din timpul sfântului Augustin sunt destul de frapante. Războiul mondial ne-a apărut, nouă ca și altora,mulți, ca un colaps al unei lumi întregi, marcând prăbușirea unei mari epoci a umanității și începutul alteia. Ea marchează, în opinia noastră, sfârșitul cetăților naționale și al solidarității umane redusă la planul națiunii, și ea deschide era unei solidarități mult mai vaste, pe planul umanității în sfârșit unificată, într-un sort de super-Stat, căruia Societatea Națiunilor nu-i este decât o schiță încă timidă și vagă; dar ea este un început. Este adevărat că războiul mondial este totodată colapsul unei lumi în disoluție morală și că el este produsul egoismelor și ambițiilor exagerate care se ciocnesc. Papa Benoit XV îl va interpreta aproape în aceiași termeni de care s-a servit sfântul Augustin pentru luarea Romei de către Alaric. Cetatea națională este așadar cetatea trecutului. Cetatea viitorului va fi cetatea integrală a umanității, până aici îmbucătățită, care va reuși – grație oroilor ce se întrevăd pentru viitor prin cele ale ultimului război – să se constituie într-un organism universal. Acesta va fi, invers formei națioale a prezentului și a trecutului, ceea ce este, pentru sfântul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, în raport cu cetatea terestră care fu în ochii săi imperiul roman. Noua cetate a lui Dumnezeu, așa cum o vedem noi, va fi cetatea păcii prin justiție între indivizi, clase și națiuni; iubirea de Dumnezeu, adică interesul general al umanității dominând iubirea de sine în forma sa triplă: individuală, de clasă și de națiune.

Păstrând toate proporțiile, nouă ne pare că trebuie să riscăm o intreprindere comparabilă celei a ilustrei cărți. Sfântul Augustin își propunea să facă a fi văzut cum “glorioasa Cetate a lui Dumnezeu și-a urmat pelerinajul de-a lungul timpului și l-a impietat, trăind aici credința” și “așteaptă cu răbdare stabilitatea șederii eterne unde justiția sa și sanctitatea sa în posesiunea victoriei de pe urmă și a păcii inalterabile”. – “Această cetate, mai spune el, eu intreprind de a o apăra contra oamenilor…” – “Legea cetății lui Dumnezeu care, după sfântul Augustin, regele, fondatorul său, Dumnezeu, a revelat poporului, acest articol al legislației supreme” este: “Dumnezeu rezistă superbilor și dă grația sa umililor”. El își amintește îndată că aceasta fu și deviza imperiului roman și adaugă:„Acest atribut suveran, sufletul umflat de orgoliu prezumțios se apropriază și se complace în acest elogiu: Iartă pe cei înviși și îmbânzește pe cei superbi,” Prin această simplă reconciliere, sfântul Augustin ne revelează acest adevăr orbitor: regele ceresc, Dumnezeu, eate transpoziția, hypostasa imperiului roman, după cum a sa Cetate a lui Dumnezeu nu va fi decât reconstruirea în ideal a cetății empirice care fu imperiul Romei.

Studiul noatru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietatea scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.

*

* *

S-a stabilit că prezentul este rezultatul dezvoltării istorice trecute și că la rândul lor prezentul și trecutul conțin în germen viitorul. Întrucât Societatea Națiunilor permite imense speranțe, ea este un obiect de credință, și realitatea sa aparține viitorului. Dar întrucât este o realitate prezentă, ea aparține istoriei trecutului de a o justifica. De asemenea, obiectul acestei cărți este, cum am indicat în sub-titlu, de a arăta că filosofia istoriei și sociologia justifică efectiv Societatea Națiunilor. Ele arată că această instituție este rezultanta totodată logică și reală a evoluției popoarelor așa cum ne este dată prin experiența istoriei universale. Se va vedea că în același timp cu schițarea pe terenul realităților politice și practice a Societății Națiunilor, pe terenul ideologiilor se schițează o evoluție etico-religioasă care trebuie să ajungă la un sort de Neo-Creștinism. Nimic mai logic: Filosofia Istoriei, care începu cu profeții lui Israel, trebuia să ducă la justificarea Neo-Creștinismului, ultimul ecou al profețiilor lor.

Filosofia istoriei pe care noi o schițăm în această carte se prezintă așadar a fi CALEA, introducerea la studiul a două mari adevăruri esențiale: Societatea Națiunilor și Ideea de Dumnezeu. Aceste două noțiuni sunt corelative: căci este legea esențială a acestei Societăți care, hypostasiată în absolut, revelă un Dumnezeu al păcii și al justiției, obiect de cult al unui creștinism renovat.

În studiul următor, în raport cu care acesta este o introducere, – CALEA, – noi vom încerca să dăm formula cea mai exactă posibil, pentru timpul nostru, a credinței în Dumnezeu, concomitent sau complementar totodată în Societatea Națiunilor. Noi vom preciza, pe cât posibil, care poate fi atitudinea unui om cultivat, a unui raționalist al timpului nostru, față de Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii, sau chiar care poate fi, în acest moment, în ochii săi, adevărul lui Dumnezeu și al dogmelor sale. De aceea acest studiu va purta ca sub-titlu: ADEVĂRUL.

Cum se va vedea, noi gândim că Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii trebuie să fie conservate ca tot ce este mai prețios printre adevărurile strânse de-a lungul experiențelor istoriei universale. Numai că, păstrându-le intacte, cât despre literă, ele trebuie concepute altfel și de astfel de sort încât rațiunea cea mai scrupuloasă să poată adera la ele. Dumnezeu, ca expresie realizată de o concepție juridică a destinului lumii, și ceea ce-i urmează, anume ideea de revelație, de judecată finală, și cele de sancțiuni transcendente în împărăția lui Dumnezeu – care va fi mai degrabă o Republică socială a lui Dumnezeu – noi avem sentimentul profund că toate aceste idei sunt expresia cea mai perfectă a adevărului, conceput într-un sens nou, va fi cu atât mai rațional și inteligibil după cum mai inteligent și mai rezonabil va fi omul care va lua cunoștință de el.

Și pentru că viitorul este conținut în germene în prezent, așa cum el însuși rezultă din trecut, noi voma avea de arătat, într-un al treilea studiu, cum se pot întrevedea, de astăzi, cum se pot prevedea, prin anticipare, liniile esențiale ale dezvoltării umanității în viitorul în care ea are în față perspectiva infinită. Despre baza principiilor istoriei universale, așa cum o degajă experiența, și dogmele esențiale ale doctrinei creștine, astfel cum logica invită a le modifica sau a le completa, noi vom încerca să dăm unele observații mai precise asupra sensului dezvoltării pe care îl va lua viața umană în vastul cadru al timpului viitor. Din aceste observații, noi vom deduce anumite reguli practice de viață care ni se pare a se impune generațiilor viitoare, pentru mai marele lor bine, la fel cum regulile creștine au fost împlinite, într-o anumită măsură, de către generațiile trecute. Nu va fi de mirare dacă aceste reguli de viață – al căror scop este de a face deplin reală Societatea Națiunilor și viața practică a popoarelor și indivizilor – amintesc prescripțiile creștine și unele idei socialiste. Privind caracterul de aplicație practică la viață pe care acest al treilea studiu trebuie să-l aibă, el va avea ca sub-titlu: VIAȚA.

Vom avea astfel sub un titlu general: NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, tri volume: CALEA, ADEVARUL și VIAȚA.

Și, într-adevăr, trecutul oferă numai calea de acces la Adevăr; și viața umanității viitoare – în ceea ce noi putem numi cetatea păcii prin justiție, cetatea ideală, adică Cetatea lui Dumnezeu – trebuie să se deruleze după liniile pe care numai studiul trecutului și al prezentului ni le poate dezvălui, mai mult sau mai puțin, încă de astăzi.

*

* *

Va trebui să apărăm Societatea Națiunilor așa cum sfântul Augustin a apărat Cetatea lui Dumnezeu. Trebuie să o apărăm contra celor care o critică negându-i oportunitatea, de asemenea și contra partizanilor care, dirijând-o fără echitate, o compromit și mai mult decât cei ce o critică.

Sfântul Augustin, după cum mărturisește, și-a propus, în primele cinci cărți, să „respingă pe cei care, atașând prosperitățile temporale cultului tuturor acestor zei pe care păgânii îi adoră, atribuie proscripției acestui cult, după ele necesară, catastrofele imperiului. Cele cinci cărți următoare se ridică împotriva celor care sunt de acord, e adevărat, că aceste nenorociri nu au fost niciodată și nu vor fi cruțate muritorilor; că , mai mult sau mai puțin teribile, ele se vor produce în diversitatea timpurilor, locurilor și oamenilor(1)” – „Primele zece cărți sunt respingerea acestor două erori, dușmanii religiei

___

1. Retractări, cartea a doua.

Creștine.” În alte numeroase scrieri, sfântul Augustin va apăra doctrina creștină contra celor dintre partizanii săi care s-au rătăcit în erezie.

În acest studiu, noi am intreprins așadar ceva analog obiectului celor prime zece cărți ale Cetății lui Dumnezeu. Se va găsi în el prin urmare o respingere mai mult sau mai puțin indirectă a celor care, idolatrizând egoismul național, acuză pacifiștii de a fi veritabila cauză a dezlănțuirii războiului mondial. Pentru a fi predicat pacea, spun acești realiști, a fost slăbit organul de apărare și de atac al națiunii care se înarmase intens și se pregătise pentru război. Pentru aceștia, Societatea Națiunilor este nefastă, căci ea adoarme optimiștii, popoarele naive și idealiste și îi face pradă ușoară pentru națiunile de jaf și măcel. Deci, în ochii lor, salvgardarea nu poate fi obținută decât prin cultul egoismului național, al ambiției și al orgoliului, fundament spiritual al unei mari puteri armate. Aceste teorii sunt ușor de respins. Se va arăta cum războiul s-a dezlănțuit totdeauna exact prin conflictul latent aflat la fondul egoismelor individuale, de clasă și naționale și al înarmării exagerate a națiunilor, ambițiilor și egoismelor care sunt, la rândul lor, fructul unui scepticism excesiv, materialist și hedonist. Astăzi, idolatria naționalistă este contra Societății Națiunilor, așa cum cultul zeilor păgâni, odinioară, fu dușmanul ireductibil al credinței creștine. Or, nimic nu declanșează mai sigur războiul decât cultul exagerat al naționalismului.

Eroarea celor care gândesc că războiul este o condiție esențială a vieții popoarelor, această eroare este la fel de facil de respins. Pentru că, precis, realiștii pesimiști din această categorie, tot așa precum cei care practică cultul egoismului național, vor fi dezmințiți de tot ceea ce învățătura experimentală a istoriei universale a degajat cel mai sigur. Există în istoria universală epoci războinice și epoci pacifice. Cele trei secole de pace romană ruinează pretinsul realism al beliciștilor obstinați. Ei dovedesc că pacea este posibilă în lume: este vorba doar de a cunoaște condițiile și a le observa; este suficient a vrea realmente pacea. În această carte noi dăm, în limitele forțelor noastre, toate rațiunile pentru care pacea prin drept, în sensul unei Societăți a Națiunilor, nu este numai dezirabilă dar posibilă; am fi chiar dispuși să spunem fatală, dacă n-am avea conștiința că orice fatalitate presupune un efort de voință cu atât mai mare cu cât fatalitatea pare mai inevitabilă.

Dar, tot atât cât contra adversarilor săi, Societatea Națiunilor are nevie să fie apărată contra acelor dintre partizanii săi, care, în numele său, se lasă ghidați de considerații străine echității: sugestii interesate ale țărilor lor, ambiții nedeclarate, într-un cuvânt, toate formele de egoism, fie el personal sau național. Apărare care nu va fi posibilă decât la un om care va studia, cu un punct de vedere critic, activitatea Societății Națiunilor, aplicându-i cele mai nobile criterii de suflet și de spirit omenesc. Aceasta nu este sarcina noastră. Va fi sarcina tribunalului istoriei când va judeca judecățile pe care popoarele le-au instituit la Geneva; și datoria sa va fi să fie pentru aceștia infinit mai sever decât contemporanii lor.

*

* *

Chiar trebuie să mărturisim că cele ce le vom expune în aceste cărți vor fi o anticipare, ca un sort de profeție.

Dar, din toate timpurile, a cunoaște înseamnă a prevedea și, dacă științele morale și sociale nu ne pun în starea de a prevedea, ele sunt nule și neavenite. Astronomia prevede mișcările corpurilor cerești; științele fizico-chimice mișcările corpurilor și ale moleculelor lor; biologia dezvoltarea formelor vitale. Științele morale și sociale trebuie să ne facă posibilă, în anumite limite, previziunea fazelor viitoare ale vieții umane. Valoarea și seriozitatea acestor științe se măsoară prin această posibilitate; chiar existența lor este cu acest preț.

Este adevărat că meseria de profet este periculoasă până la ridicol; ridicolul a ucis profetismul. Rămâne ca ceea ce e interzis și inutil, pe punctul de a deveni comic, în timpuri normale, să poată deveni serios, util și rezonabil în timpuri excepționale. Există în istoria universală epoci în care profeția este posibilă și indispensabilă. Sunt epoci de tranziție, astfel, cel de-al cincisprezecelea secol sau evul mediu feudal fu lichidat în profitul lumii națiunilor moderne; sau încă aceste prime secole ale erei noastre când lumea cetăților păgâne dispăru în fața imperiului universal care va deveni creștin; sau, în fine, acest al cincilea secol, când imperiul roman, la rândul lui, fu ruinat de barbaria popoarelor nomade, a căror stabilizare va da, pentru câteva secole, regimul feudal. Că epoca noastră ar fi deschisă profeților și profețiilor, noi am afirmat-o deja în 1906 (1) când nu cunoșteam opera lui Wells iar cele ale

____

1. Le Problème de la Conscience. Paris, Alcan, 1907.

lui Spengler și a lui Keyserling nu existau. O afirmăm acum fortiori și credem că trebuie propovăduit, de exemplu (1).

____

1. Trebuie oare împinsă inmodestia până la a menționa aici câteva previziuni pe care noi le-am făcut și predicat și pe care evenimentele le-au confirmat realizându-le? În timpul studiilor noastre la Paris, am prevăzut și am anunțat printre studenții Europei Centrale, aflați la Paris, prăbușirea Austriei și a Turciei și am predicat solidaritatea națiunilor lor în lupta contra acestor două imperii anacronice. Aeastă previziune s-a realizat și acesta fu războiul balcanic din 1912-1913. – În 1914, veni rândul Austro-Ungariei. Indecizia operațiunilor militare, care s-au prelungit până în 1917, apăsa greu în echilibrul destinelor imperiului Habsburgilor, în favoarea sa, și soarta națiunilor oprimate oscila și se întuneca. Ideea solidarității românilor, sârbilor, cehilor și polonezilor ni se impunea și un fericit hazard m-a făcut s-o comunic unor oameni ca MM Benes și Roman Donowski, care, acceptând-o, mi-au mărturisit că au avut aceeași idee și în același timp cu mine. Astfel, în timp ce spiritele realiste din Franța și Anglia ezitau încă în fața dislocării Austro-Ungariei, nevăzând prin ce să înlocuiască solidul și stabilul, noi oferirăm realitatea deja schițată a Micii Antante. La congresul națiunilor oprimate de la Roma (aprilie 1918), noi afirmarăm și pecetluirăm o Mică Antantă avant la lettre, și soarta monarhiei habsburgice fu definitiv tranșată de către Aliați cu această ocazie.

Doi oameni politici francezi, MM Francklin-Bouillon și Albert Thomas ne oferiră prețiosul lor concurs pentru a face acceptată în înaltele sfere ale Aliaților ideea că Europa centrală nu va fi balcanizată, cum exista temerea, imperiul Vienei fiind înlocuit printr-o uniune de națiuni care compun astăzi Mica Antantă. Se cunosc rolul și importanța actuale ale acesteia. Meritul revine în mare parte lui M. Benes care poate confirma și a menționat deja în cartea sa recentă ceea ce am avansat noi aici.

Profeții primului secol al erei noastre îi cunoaștem: ei se numesc Iisus, Paul, Virgiliu, Matei, Marcu, Luca și Ioan etc., continuatori ai lui Osea, Isaia, Ezechiel și ai lui Daniel, Socrate și Platon. Numai viitorul va putea fixa numele veritabililor profeți ai timpului nostru. Căci se cuvine a adăuga că secolele profeților au fost totdeauna de asemenea acelea ale falșilor profeți.