Cuvânt și iubire

D. DRAGHICESCO

ADEVĂR ȘI REVELAȚIE        

I

Paris, Felix Alcan, 1934

Traducere din lmba franceză de George Anca

În memoria lui Ion Gh. Duca

PREFAȚĂ

În studiul introductiv, publicat anterior acestor cercetări, am ajuns la concluzia că toate bulevardele istoriei contemporane, toate căile de activitate umană ne orientează către ideea de Dumnezeu (1)

(1)La Nouvelle Cité de Dieu. LA VOIE. Ed. Marcelle Lesage, Paris, 1929. Studiul prezent care va apărea în două volume, și va fi urmat, ulterior, de un al treilea, intitulat LA VIE face parte integrală dintr-o serie de trei, având ca titlu generic LA NOUVELLE CITE DE DIEU – sub care primul a apărut deja – și ca subtitluri respective: La Voi, La Verite et La Vie. Trebuind să schimb editorul și pentru a ne conforma cadrului de la Bibliotheque de Philosophie Contemporaine, am renunțat, pentru ultimele două părți, la titlul generic, înlocuindu-l prin subtitlurile lor.

Mai mult ca niciodată, omenirea este amenințată în timpurile noastre de pericolul unei iminente carastrofe pe care ea trebuie s-o pareze de urgență pentru a salva viața sa și achizițiile civilizației moderne. Acest pericol vine de la disproporția între mijloacele noastre tehnice și morala noastră, știința noastră și conștiința noastră morală, între puterile infinite care ne pun la dispoziție o industrie foarte avansată și imperfecțiunea moravurilor noastre. Odinioară războaiele între popoare puteau bântui, mijloacele de a se interucide erau atât de reduse încât ravagiile lor nu amenințau existența umanității. Astăzi, mijloacele de distrugere sunt atât de variate și formidabile, încât un război apropiat amenință popoarele civilizate cu o exterminare totală.

Pe măsură ce mijloacele de distrugere se multiplică și se intensifică, se acumulează de asemenea motivele de război: rivalitățile între imperialisme, între rase, între națiuni, între clase, și concurența nemiloasă între indivizi.

Cu siguranță, experiența dezastrului din 1914-1918 a înspăimântat toate conștiințele și, pentru a preveni returul, s-a conceput și schițat S.D.N. (Societatea Națiunilor) și proiectul de dezarmare generală. De 14 ani, S.D.N duce o existență care se veștejește în loc să se consolideze. Războiul a bântuit în două regiuni, relativ îndepărtate, în consecință fără pericol imediat pentru Europa. De 5 ani, se fac sforțări de a se pune pe picioare o Conferință de Dezarmare. Abia se convocase la Geneva, anul trecut, că s-a constatat că unele mari puteri se întrebuințează cât pot de bine pentru a o face să eșueze. În timp ce se discută despre dezarmament, națiunile se înarmează cu atât mai mult zel cu cât sunt dispuse mai puțin să adere la proiectele prezentate la Geneva.

După care va veni, în câțiva ani, dacă nu în câteva luni, războiul, cu bombardamente aeriene, gaze toxice și asfixiante; războiul pe pământ, sub pământ, pe mare, sub mare și în aer, și care se va sfârși prin exterminarea populațiilor civile ale orașelor și satelor.

Conferința de la Geneva este amenințată, cu toate că rațiunile care pledează pentru ea sunt din cele mai puternice – pentru că este vorba de a salvgarda viața și destinele popoarelor civilizate și că Societatea Națiunilor, care a luat inițiativa, există, și condițiile însele ale existenței sale n-au încetat să crească. Într-adevăr, curentele vieții economice, ale vieții sociale, intelectuale, științifice și artistice, continuă mereu să debordeze barierele națiunilor depășind cadrul Statelor și constituind progresiv cadrul real și pozitiv al unei vieți internaționale. Comerț, finanțe, radiofonie, T.S.F., aeroplane și submarine ignoră frontierele naționale și, puțin câte puțin, aplică ștergerea lor.

Materia care ne depășește este titlul sugestiv și foarte veridic al unei cărți recent apărute. Și, într-adevăr, caracteristica momentului actual este că progreselor tehnice le corespund o ideologie arierată și o moralitate lamentabil de strâmtă. Mentalitatea noastră, care este încă exclusiv naționalistă, nu poate să se adapteze consecințelor tehnicii noastre și curentului afacerilor, din ce în ce internaționale. În lipsa acestei adaptări, popoarele civilizate aleargă spre pierderea lor. Trebuie să obținem o mentalitate universalistă, o ideologie care răspunde situației internaționale care ne-a condus evoluția istorică, tehnică și economică în ultimele două secole. Ne trebuie să creăm o ideologie nouă, o moralitate nouă, nu teoretică ci practică, nu concepută, ci trăită. Or, toate acestea nu ne par posibile decât printr-o nouă credință care să fie universală și profundă, cum fu credința catolică.

În primul secol al imperiului roman – primul de asemenea al erei creștine – creștinii aduceau lumii morala, credința și ideologia, care răspundeau noii situații istorice și sociale creată prin imperiul Cezarilor. Ar trebui să fie la fel astăzi; căci condițiile universalismului contemporan sunt date și sunt din toate punctele analoge celor ale universalismului roman.

Instituția de la Geneva pare să fie un corp căruia îi lipsește sufletul, alături de un suflet suspendat în vid. Trebuie făcut ca sufletul ce există în aer să intre în corpul căruia îi lipsește, care singur poate să-i ofere un punct solid de sprijin și de rezistență. Aici era poate rațiunea de a fi a Conferinței de Dezarmare cu proiectul unei organizații militare internaționale. Dar trebuie de asemenea a da sufletului S.D.N., încă abstract și fragil, suflul de viață al unei credințe ardente, vii și eficace. Atâta timp cât ea nu va fi animată de un asemenea suflu, instituția de la Geneva va rămâne un regat care nu este de pe această lume, o semi-ficțiune în țara umbrelor.

Or, ni s-a părut că, pentru a atinge o credință nouă, care să inspire o nouă ideologie, să ridice nivelul moravurilor și să creeze o stare de suflet în armonie cu internaționalismul contemporan, există o problemă capitală care nu trebuie neglijată, căci este poate cheia situației actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu, titlu sugestiv al unei cărți recent apărute. Este de asemenea obiectul propriului nostru studiu.

Se poate răspunde acestei probleme după declarația unui Laplace: că ipoteza existenței lui Dumnezeu este superfluă fiindcă, în Sistemul său, el nu i-a găsit nicăieri urma. Or, în același timp, același Laplace, a imaginat un supraom, dotat cu omnisciență, pentru care nimic nu va fi nesigur în viitor ca și în trecut. În timp ce-l nega pe Dumnezeu, îl afirma.

Sigur, când se caută urma lui Dumnezeu în lumea fizică, nu există nicio șansă de-a o găsi, pentru că această lume este în oarecare sort negația însăși a lui Dumnezeu ca și a spiritului. Când, dimpotrivă, se caută Dumnezeu în sufletele și în lumea socială și morală a istoriei, se găsește nu numai dâra lui dar rațiunile existenței sale și chiar existența sa. Cap. IX, X, XI. Dacă, în lumea fizică Dumnezeu nu este nicăieri, în lumea socială și morală Dumnezeu este peste tot, ca principiu și fundament al totului. Ceea ce este pentru lumea fizică materie, forță, mișcare și cauzalitate, Dumnezeu este pentru lumea morală. Obiectul acestui studiu este de a încerca să vadă ce poate semnifica ideea și existența lui Dumnezeu și care sunt raporturile între Dumnezeu și societate. Cap.VIII.

Vom intreprinde, mai întâi, un examen critic al științelor biologice, al rezultatelor lor esențiale, ca să vedem ce sugestii pot ele oferi în subiectul problemei lui Dumnezeu. Cap. II și III. Dar sunt științele spiritului (Logica Spiritului de geometrie și Spiritul de finețe, Cap. IV; Logica valorilor, Cap. V) și ale societății (sociologie, etică și estetică, Cap,VI) cele ce vor fi în particular puse la contribuție. Anumite noțiuni, considerate perimate, ca, de exemplu, ideea de revelație, de miracol, de supranatural, de grație, de judecată finală și sancțiuni supra-terestre vor fi reluate și se va vedea dacă, după ce vor fi fost confruntate cu achizițiile și rezultatele practice ale științelor contemporane nu pot comporta o nouă semnificație, acceptabilă pentru spiritul rațional al timpului nostru.

Sugestiile culese din domeniul acestor științe vor fi confruntate cu datele gândirii filosofice contemporane pentru a vedea dacă acestea din urmă pot să le confirme, precizându-le pe cât posibil. În opoziție cu pozitivismul materialist și scientist al secolului al XIXlea, care ignora sau nega pe Dumnezeu, filosofia secolului al XX-lea pare ca obsedată de ideea de Dumnezeu. Cu cât gândirea contemporană ia aluri și folosește metode științifice, cu atât ele se orientează către datele credinței. Cap. XII.

Acest studiu și concepția nouă despre Dumnezeu pe care el ne-o sugerează ar fi fost imposibile și chiar de neconceput înainte și fără considerabilele studii ale MM. Bergson, Meyerson, Brunschvieg, Husserl, Maurice Blondel, Durkheim, Levy-Bruhl, Delacroix, B. Croce, Hauter etc. Dacă eforturile noastre vor ajunge la vreun rezultat, le vom datora acestor maeștri, pentru că noi nu am făcut decât să sintetizăm sugestiile culese din operele lor. Foarte adesea, noi am întâlnit ideea nouă de Dumnezeu în cărțile lor, atinsă ori chiar formulată mai mult sau mai puțin clar, dar în trecere și la hazardul asociației de idei.

Ni se pare că a venit momentul de a uni într-un ansamblu coerent diferitele aspecte și trăsăturile esențiale a idealei noțiuni de Dumnezeu, așa cum se află împrăștiate în operele acestor filosofi. Se poate restabili astfel unitatea logică ce este inerentă acestor aspecte multiple și acestor trăsături esențiale ale divinului, pentru a integra în fine imaginea lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care poate fi înțeles de oamenii epocii noastre, servi de model și inspira ideologia timpurilor viitoare. Cap. XVI &1 și 2.

Ni se pare că este loc astăzi a reedita, în jurul problemei lui Dumnezeu, efortul pe care l-a furnizat Darwin în jurul problemei evoluției speciilor și Karl Marx apropo de științele sociale. Filosofii pe care i-am citat au făcut mult pentru a avansa soluția problemei lui Dumnezeu. Este doar chestiunea de a îmbrățișa, într-o concepție una și armonioasă, într-o sinteză vivantă, toată bogăția sugestiilor și a indicațiilor pe care ei le-au furnizat. Ni s-a părut că era aici un efort de făcut, o misiune de împlinit, o aventură de străbătut chiar cu riscul de a-și rata viața, dacă efortul eșuează. Noi vom parveni poate astfel să precizăm o nouă viziune de Dumnezeu, care ni se va părea valabilă obiectiv și va merita pentru acest motiv să fie supusă aprecierii contemporanilor noștri, controlului lor. Cap. VI, & 3.

Vom avea totodată de examinat dacă nu este de acum posibil ca religia să integreze știința, pentru că este aici sub două modalități diferite același savoir. Ch. VII, & 1 și 2. A opune încă știința religiei este a arunca tezaurul de cunoștințe pe care le conține religia. Cum bine a remarcat M. Menegoz, religia ar fi amenințată dacă știința profană a universului nu poseda destulă suplețe pentru a o încorpora. Știința este incompletă fără aportul foarte prețios al religiei, după cum religia ar fi ea însăși în pericol dacă n-ar obține concursul reflexiunii filosofice și sprijinul științei. Noi am făcut, aici, un efort încăpățânat pentru a integra religia științei, și pentru a arăta că ele sunt solidare, se sprijină reciproc, atât de bine încât ele nu pot finalmente decât să cadă ori să progreseze împreună. Adesea este suficient a degaja dogmele creștine de veșmântul lor simbolic pentru a le identifica cu adevărurile sociologice de prim ordin și a face să progreseze considerabil știința societăților. Cap. VII, & 3.

Vom avea de considerat dacă cuceririle științei moderne nu par să fi avut drept scop de a realiza efectiv miracolele iluzorii ale Bibliei și ale Evangheliilor. Societatea civilă și Statul au împins progresul științei și al tehnicii atât de departe încât ele par a trebui să realizeze finalmente ca o aproximație de omnisciență și atotputernicie divine. Cap. XIV și XV. În același timp și anume prin aceasta, vom vedea în ce măsură dualitatea Stat și Biserică sau Împărat și Papă, care se exprimă atât de bine în dualitatea uman și divin, a intreprins de acord și paralel o operă comună: zeificarea omului. Ch. XIII.

În timp ce statul laic s-a consacrat progreselor materiale ale vieții, științei, tehnicii și realizării justiției, vom avea de constatat că Biserica a furnizat, cu ideea de Dumnezeu, doctrina Mântuirii, ch.XVII, a Grației, ch. XVIII, și în fine Tehnica Sfintelor Taine, cap. XIX, ca și cum ea și-ar fi propus să realizeze în umanitate progresele etice care ar putea răspunde progreselor materiale, care, lăsate de unele singure, duc oamenii la cele mai rele dezastre.

Cu siguranță, chiar dacă obiectul acestui studiu este temerar, rezultatele sale ar putea fi legitime, și întâi de toate utile, dar autorul nu-și face deloc iluzii asupra sorții operei sale. Totuși, lui îi place mai mult să se afle printre cei pentru care nu trebuie să speri pentru a intreprinde nici să reușești pentru a persevera, căci el gândește că viața nu este urmărirea imposibilului prin inutil. I-ar fi trebuit să posede prestigiul, arta minunată și profund seducătoare a lui M. Bergson (2), autoritatea și prestanța d-lor MM.Brunschvieg și Levy-Bruhl, pentru ca asociațiile și disociațiile temerare de idei pe care și le-a permis să poată atrage și reține atenția pe care ar fi putut-o finalmente merita.(3)

(2)Totuși, chiar filosofia lui M. Bergson, cu tot farmecul seducător și cuceritor pe care-l degajă, a început prin a întâmpina o rezistență îndârjită. Îmi amintesc mereu puțina stimă și mefiență ce i le declarau unii maeștri de la Sorbonne, care nu vorbeau despre el decât cu un scepticism aproape disprețuitor. Se pot imagina șansele unei gândiri care nu posedă nici unul din atuurile filosofiei bergoniene.

(3)Așa, înțelegem noi de ce odinioară unii credincioși au răspândit scrieri apocrife sub numele iluștrilor “Părinți ai Bisericii” sau al scriitorilor religioși reputați, cum este de exemplu cazul pentru anumite epistole ale lui Sf. Paul și ale altor apostoli, și mai ales al scrierilor cunoscute sub numele lui Dionisie Aeropagitul. Noi înțelegem astfel de ce Leibniz, dornic să atragă atenția asupra ideilor sale religioase și asupra proiectelor sale de apropiere sau unificare a confesiunilor, s-a dedicat științelor matematice, ca să obțină o anumită notorietate în aceste materii, grație căreia el spera să atragă și să rețină atenția publică asupra manierei sale de a vedea religia și asupra apropierii confesiunilor pe care o propunea.

Și totuși, suntem convinși că problema studiată aici este cea mai centrală și prin urmare cea mai importantă în situația în care se află lumea, că soluția obținută este atât de aproape pe cât posibil de ceea ce trebuie să fie. Noi nu sperăm niciun succes, nu ne vom recunoaște niciun merit eventual, la fel nu vom căuta nicio satisfacție a vanității. Aici este, pentru noi, cea mai bună garanție a unei complete indeprndențe de spirit față de toți și chiar față de noi înșine. (4) Punctul nostru de

(4)La acest punct noi trebuie să amintim ce spunea Platon cu dreptate: “trebuie eliminată reputația omului onest căci dacă el trece drept atfel va fi în consecință copleșit de onoruri și de bunuri și noi nu vom mai putea judeca dacă el iubește justiția pentru ea însăși sau pentru onorurile și bunurile pe care le procură”. Dacă noi am fi vizat titluri și succese academice, ar fi trebuit să evităm a emite ipoteze riscante și de a trage concluzii insolite, și n-am fi putut spune atunci, de teama de a nu ne compromite, tot ceea ce noi estimăm a fi, dacă nu adevărat, cel puțin propbabil. Noi ne-am dat luxul de a scrie ceea ce gândim, fără nicio umbră de menajament pentru reputația noastră, riscând ca urmare a cădea în nedumerire și cele mai rele erori. Căci este în destinul omului să plătească adevărurile pe care le descoperă cu prețul celor mai extravagante erori.

plecare fu, acum mai mult de treizeci de ani, nevoia de a examina rădăcinile ateismului, la care primul contact cu științele cerului și ale vieții ne-a condus cum este purtat spiritul tuturor liceenilor. Pe măsură ce noi căutam rădăcinile ateismului, ne-am găsit contra lui. Am oferit deci aici rezultatul cercetărilor și meditațiilor întregii mele vieți, fericit dacă eforturile noastre au fost reluate cu succes de alții, cărora descoperirile noastre, dacă sunt, și erorile noastre, numeroase fără îndoială, ar putea servi.

Dacă trebuie ca umanitatea să continue să fie religioasă, noțiunea de Dumnezeu nu poate fi de acum înainte decât cea care va rezulta din cercetări analoge acestui studiu. Cu o concepție nouă a lui Dumnezeu, o nouă religie va deveni de acum posibilă, pentru a facilita adaptarea mentalității epocii noastre la noua situație pe care istoria, dezvoltarea științelor, a tehnicii moderne și a raporturilor economice internaționale le-au creat popoarelor civilizate. În atmosfera acestei credințe reînnoite, o conștiință morală activă și eficace își va putea lua avântul, modifica și simplifica moravurile oamenilor, să le ridice la un nivel care să corespundă exigențelor timpului nostru și să salveze popoarele de dezastrul care le așteaptă. Căci numai ea singură ar putea atenua egoismele de clasă, de rasă, naționalismele strâmte și agresive și egoismele individuale. Numai o nouă credință va permite sentimentelor internaționale să se răspândească și să se adâncească în sufletul mulțimilor. Instituția de la Geneva, care nu contează astăzi decât pe interdependența economică, pe internaționala socialistă și pe cea a capitalului financiar, va putea în fine găsi aici o bază reală și fermă în inima mulțimilor, ca odinioară universalismul catolic.

Într-adevăr, când popoarele vor obține convingerea că veritabila misiune a umanității este clar exprimată în ideea de Dumnezeu și că S.D.N., care singură poate evita catastrofa de care ele sunt amenințate și, în același timp, să le faciliteze misiunea aici mai jos, instituția de la Geneva va putea atunci și numai atunci să dobândească viața și eficiența pe care o așteaptă și care, fără aceasta, ea nu le va cunoaște niciodată. Soarta umanității este strâns legată de soarta S.D.N. Și soarta acestei instituții, depinde, repetăm, de avântul și de succesul unei noi credințe care va putea converti umanitatea la o morală mai evaluată. Este posibil ca opera de la Geneva să eșueze momentan (și chiar ca ea să fie abandonată pentru un timp). Noi avem sentimentul profund că ea va reveni, mai devreme sau mai târziu, fie în urma unui cataclism mai înspăimântător decât cel din 1914-1918, fie, în ultimul moment, în fața spectrului amenințător al unui dezastru apropiat, care va fi un suicid al umanității civilizate. Atotputernicia pe care știința și tehnica le procură omului riscă să se întoarcă împotriva lui și să antreneze pierderea sa și o perfecționare adecvată a moravurilor să nu-i mai fie contrapartea; ea îl va constrânge, sub pedeapsă cu moartea, să se ridice până la nivelul unei moralități quasi-divine. Situația actuală a umanității nu comportă decât două ieșiri: suicidul sau ascensiunea către divin.

Tragicul acestei situații a fost relevat de M. Bergson în acești termeni:”umanitatea geme pe jumătate sfărâmată sub povara progreselor pe care ea le-a făcut. Ea nu știe suficient că viitorul ei depinde de ea. Ea să vadă mai întâi dacă vrea să continue a trăi. Ea să se întrebe apoi dacă vrea să trăiască singură sau să furnizeze în plus efortul necesar pentru a se împlini până pe planeta noastră refractară la funcțiunea esențială a universului care este o mașină de făcut Dumnezei“. Or, ni se pare că ea nu mai are de ales decât între sinucidere și deificare. Dacă ea încetează să vrea să trăiască, două căi îi rămân larg deschise către suicid: războaiele și disoluția moravurilor. Căci dacă ea vrea să continue să trăiască, angrenajul progreselor sale științifice și tehnice o vor constrânge să furnizeze eforturile necesare ascensiunii sale morale către divinitate.

Dacă ea se refuză acestor eforturi este pentru că ea va fi încetat să vrea să trăiască și, în această eventualitate, sinuciderea este singurul viitor care depinde încă de ea.

15 aprilie 1933