Cuvânt și iubire

D. DRAGHICESCO

NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, Paris, 1929, p. 621-638

Traducere din limba franceză: George Anca

CONCLUZIE

Disoluția formelor sociale, morale și ideologice, de care am luat cunoștință pretutindeni, probează că o nouă lume se află în gestație. Formele sociale, culturale și intelectuale ale lumii moderne, realizate pe planul Statelor naționale, sunt, ca să spunem așa, pe cale de a cădea în pulbere.Este un haos penalizat să se reorganizeze pe un plan nou, în cadrul unui sistem social în care se vor integra toate Statele și toate popoarele moderne, așa cum s-a făcut în imperiul roman, acum, în curând, două mii de ani. Constituirea imperiului care integra aproape toate popoarele cele mai importante ale lumii antice a pus în mișcare o transformare radicală a tuturor concepțiilor și a tuturor formelor de viață istorico-socială a acelor timpuri. Lumea abandonă politeismul republican, sceptic și raționalist, pentru a se converti la misticismul creștin, dogmatic și absolutist. Mișcarea creștină fu noul suflet al lumii transformate, în jurul căreia se cristaliză activitatea civilizației antice.

Totul conspiră astăzi, ca la începutul creștinismului, spre o mare transformare, socială, economică, morală, intelectuală și religioasă a umanității, a cărei unitate se schițează și se afirmă în Societatea Națiunilor, echivalent modern al imperiului roman. În timp ce dogmatismul raționalist al științei și filosofiei se ruinează prin el însuși, în timp ce relativismul total și universal este recunoscut și predicat peste tot, setea unei credințe noi agită și torturează un număr de conștiințe mereu mai mare. În absența unei astfel de credințe religioase, gânditorii liberi, ca altădată masele populare ale primelor secole ale erei creștine, se abndonară celor mai rele superstiții spiritiste, teosofice sau altele. Cât despre sufletele cultivate, cărora le repugnă să se dedea tablelor turnante și dansante și construcțiilor fumegătoare ale teosofiei, din ce în ce ele înclină spre misticism.

Dacă ne raportăm la psihologia misticismului, așa cum deja am rezumat-o după analiza magistrală făcută de Emile Boutroux, misticismul contemporan va apărea ca manifestarea unei crize care este esențialmente preludiul unei conversiuni. Lumea modernă este în acest moment

pe cale să se convertească la o nouă concepție, poate la o religie nouă pe care o elborează în profunzimea conștiințelor sale, iar convertirea sa urmează exact etapele parcurse de conștiințele primului secol al erei noastre. Mecanismul psihologiei mistice, cu derularea logică a fazelor sale, funcționează în vremea noastră cum a funcționat acum douăzeci de secole. Astăzi, ca în timpul lui Cezar, August și Virgiliu, vedem în jurul nostru aspirația către necunoscut, „către un bine necesar inimii, dar ireprezentabil pentru inteligență”, „stare de dorință vagă, neliniștită, foarte reală”.

Precum în lumea greco-romană a sfârșitului de republică, astăzi de asemenea lucrurile apar sub o altă lumină; „ceea ce ne fermeca înainte se decolorează, ceea ce admirăm se bagatelizează. Tot ce se vede este ca o imagine vană, ternă și moartă a unui model viu, perfect, infinit. Se concepe ca un obiect suprem al dorințelor sale infinitul, eternul, perfectul, Dumnezeu. Această idee inconștientă a unui obiect infinit este cea care creă indispoziția indefinisabilă în legătură cu posesiunea tuturor obiectelor finite.” Această psihologie mistică a convertirii care nouă ni s-a părut a fi formula însăși a conversiunii lumii antice la creștianism se aplică încă mai exact la starea morală și psihologică a timpului nostru. Epocii noastre i se aplică vorba celebră a sfântuluiRémy care rezumă psihologia conversiunii: Ea începe să adore ceea ce a ars și să ardă ceea ce a adorat. – Amintim, în acest sens, întrebarea aceasta care păru plăcută: dacă trebuie sau nu ars muzeul Louvre și această atitudine a artiștilor pictori, sculptori și muzicieni pe care i-am menționat și care se întoarce contra tot ce este farmec și seducție în arte, pentru a se complace în liniile sparte, fețele unghiulare și formele fruste, austere și discordante, analoge celor ale artei care precedă Renașterea și în principal arta bizantină. Nu vedem același lucru în politică? În toate formele și pe toate terenurile de activitate, se caută o scară nouă de valori. Fanatismul național n-a început să piardă teren atunci când mulți oameni dintre cei mai cultivați și marea majoritate a muncitorilor devin indiferenți la patrie și înclină spre internaționalism și universalism? Și acest entuziasm pentru libertate care animă atâtea generații, iată cum începe să se răcească, și asta în țara clasică a liberalismului: un liberal englez a constatat-o. Nu vorbim de cazul a ce se face în Rusia din democrația liberală și din sufragiul universal.

Considerăm că antipodul bolșevismului este fascismul. Cine nu cunoaște cuvântul celebru al lui Mussolini, că oamenii n-au nevoie de libertate, ci de autoritate, sau mai ales opinia sa despre sufragiul universal? Ce este comnuinismul care ni se predică, dacă nu reluarea într-un plan infinit mai larg a comunităților primilor creștini, care evoluară în ordine religioase și în mănăstiri ale evului mediu? Amintim și înverșunarea unor geometri și matematicieni împotriva spațiului în trei dimensiuni pe care ei îl consideră perimat și cultul lor pentru spațiul în patru dimensiuni. Ce sens trebuie atribuit pragmatismului și intuiționismului lui Bergson, dacă nu cel al unei profunde repulsii contra raționalismului discursiv, clar și precis? Perimat este catolicismul în ochii lui Loisy, ca societatea capitalistă în ochii partizanilor lui Marx. Acesta ne anunță catastrofa politico-socială care s-a produs deja în Rusia, în același timp când Schopenhauer ne predica fericirea în neant. Suveranitatea Statului, a legii, a contractului, și sfințenia proprietății individuale, ieri încă, dogmele vieții juridice, noi le vedem decăzute și declarate perimate, și ele, de juriștii din școala lui Duguit și a lui Le Roy. – Vorbind de Hoffding, finul analist care fu Georg Simmel, și el a arătat și explicat inchietudinea religioasă și, în general, neliniștea proprie epocii noastre, prin faptul că noi nu mai putem să ne mulțumim cu formele vechi ale civilizației și că n-am știut încă să ne dăm pe cele noi (p 1/46). „Cadrele vechi nu mai pot satisface spiritele.” „El a arătatde-o manieră foarte interesantă cum s-au prăbușit formele pe care viața le crease până acum și cum viața, nerăbdătoare pentru că, neavând forme noi la dispoziția sa, se umple de ostilitate pentru orice formă.” (Conception de la Vie, p.68.) – Dar pentru că noi contemporanii am cunoscut deja forme noi, cele ale unui drept nou, a unei politici noi, a unei arte reînnoite, a unui stat universal, a unei noi vieți economice, a unei științe mai largi, care nu se mai mulțumește cu formele actuale, realizate, finite, ale lumii morale, sociale, politice și ideologice. Lumea modernă se află în zilele noastre în acest moment precis, în chiar această fază, când trebuie să facă efortul transformării inerente în sensul formelor întrevăzute și concepute clar.

Acest efort este tocmai ce indicase Boutroux: o luptă între ce a fost și ce se vrea să devină, o luptă pentru a renunța la toate aceste lucruri, pe care încă le ținem, deși ele și-au pierdut tot farmecul în ochii noștri, o luptă între o idee care nu este încă decât o abstracție și sentimente care n-au pierdut nimic din forța și din realitatea lor. Ne gândim la pacifiști și la adversarii lor, la partizanii Societății Națiunilor și a contrazicătorilor ei. Această luptă va dura până când schimbarea se va opera interior prin triumful noii concepții care se traduce printr-o nouă orientare dată judecății și conduitei. De acum înainte, schimbarea împlinită în interiorul sufletului se exteriorizează și provoacă schimbarea de acțiune și de conduită, care vor crea formele exterioare ale vieții noi. (1)

(1) Iată un pasaj dintr-o carte recentă a lui Ferdinand Lot, despre care e dificil de spus dacă nu se aplică mai bine la epoca noastră decât la cea din primele secole creștine la care el se referă: „În istoria umanității există perioade în care omul nu-și mai înțelege străbunii, tatăl, pe el însuși. Pare a fi ca o ruptură a continuității psihologice.” – „Omul s-a deturnat cu indiferență sau dezgust de la obiectele pe care le păstrau cei mai apropiați strămoși ai săi; el nu mai înțelege scrierile antice pentru că nu le mai plac; însăși forma pe care i-o transmit, limba, îi scapă; arta încântătoare a plasticii a încetat să-i mai farmece vederea. Zeii sunt morți, uciși de Dumnezeul unic ale cărui porunci impun o regulă de viață atât de nouă încât de acum înainte lumea de aici de jos va trece pe planul al doilea; înțeleptul îmbibat de ‘noua filosofie’ va fixa obiectul dorinței sale în domeniul de acolo de sus. Între omul timpurilor noi și omul timpurilor antice nu va mai exista o gândire comună.” Ferdinand Lot, la Fin du Monde Antique et le Début du Moyen Age, pp.2-3)

O asemenea schimbare se afirmă deja în sufletul intelectualilor timpului nostru, ca o veritabilă conversiune.

Nimic mai simptomatic la acest subiect decât o carte recentă de Julien Benda, care este un apel plin de reproșuri adresate celor pe care el îi numește clerici. Ceea ce Benda reproșează amar intelectualilor timpului nostru este de a fi trădat universalismul și umanismul propriu evului mediu și creștinismul în general, și de a fi adoptat, cultivat și exagerat egoismul național sau de clasă, precum și materialismul politic și practic al vieții. În ochii săi, „clericii trebuie, prin natura vocației lor, să se întoarcă de la interesele concrete și temporale și să spună cu Iisus: ‘Regatul meu nu este al acestei lumi‘, căci destinația lor este să cultive adevărul dreptății. Pentru clericii veritabili, „mișcarea naționalităților ar fi trebuit să fie un rest de păgânism și să predice cu sfântul Augustin ‘topirea tuturor patriotismelor în îmbrățișarea cetății permanente ‘. Ceea ce îl revoltă pe Benda este că clericii„a căror misiune este să dizolve orgoliul uman, pledează aceleași mișcări ale sufletului ca șefii de armată”. Clericii trebuie să dea laicilor „spectacolul unei rase de oameni pentru care valoarea vieții stă în dezinteresarea lor și înfrânarea, sau, cel puțin, rușinea pentru pasiunile lor politice”, în timp ce el constată că, pentru ei, dimpotrivă, „inteligența care se dezinteresează de scopurile sale este o activitate de disprețuit”. Pentru el, „exercițiul vieții spiritului pare a conduce necesearmente la universalism, în sensul eternului, cu puțină vigoare în credința ficțiunilor terestre”. Și de aceea, pentru Benda, este scandalos ca clericii Bisericii să fi aderat la sentimentul național și să fi încetat să dea spectacolul inimilor preocupate numai de Dumnezeu (1). Este, egal, un scandal că Statul, Patria, clasa să fie astăzi sincer Dumnezeu și, mai mult, singurul Dumnezeu (2). Nu vorbește Maurras, întocmai ca Victor Hugo, despre zeița France?.

În rezumat, trădarea clericilor consistă în cultivarea pasiunii de clasă și a pasiunii naționale în loc de a se opune acestui realism al maselor. „A fost confuz, spune el, a-i vedea ignorând că moralistul este un utopist prin esență și că propriu acțiunii morale este cu precizie a crea obiectul său și a-l afirma (3).” Benda gândesște că această trădare se remontează în trecutul destul de îndepărtat al secolului al treisprezecelea, când a început să apară realismul național pe care clericii acelor timpuri l-au combătut, „străduindu-se să fondeze, la întâlnirea națiunilor, un mare imperiu universal și de principiu spiritual”. Dar, cu timpul, realismul spiritual a prevalat și a fost impus clericilor, care își trădară din ce în ce mai mult veritabila lor vocație. În aceasta, viziunea lui Benda este justă. Ea a fost confirmată de tot ce am expus în această carte, pe subiectul disoluției religioase a epocii noastre (4)

La Trahison des Clercs, p.67.

P. 52.

P.150.

Referindu-se la Societatea Națiunilor, acest gânditor observă just că „dacă ea nu este impusă națiunilor decât din interes și din teama de război și daunele sale, fondarea ei nu e deloc sigură, căci ea lasă intact spiritul de război și nimic nu dovedește că un popor care nu respectă un contract decât din rațiuni practice nu-l va viola în ziua când va găsi violarea mai profitabilă.” El are dreptate să spună că această instituție trebuie fondată pe o schimbare a moralității publice. „Pacea, dacă vreodată ea există, nu se va sprijini pe teama de război ci pe iubirea de pace; ea nu va fi absența unui act, ea va fi apariția unei stări de suflet… pacea nu e posibilă decât dacă omul încetează de a-și pune fericirea în posesiunea bunurilor care nu se partajează… ea nu poate fi obținută decât printr-o ameliorare a moralității sale.”

Ceea ce predică Benda este așadar o conversiune. Ca atare, această carte și discuția pe care a provocat-o capătă o importanță extraordinară. Cu această carte, începe o mișcare de reacție contra naționalismului și interesului de clasă. Este primul gest energic care schițează întoarcerea către universalism, este primul pas făcut pe calea unei noi ideologii universaliste. Este, în ochii noștri, un act de conversiune publică, izolat fără îndoială, care cade într-o atmosferă ostilă și care descoperă foarte bine ipocrizia, fariseismul intelectualilor, contemporanii săi. Singura greșeală a autorului este de a fi adresat acest reproș clericilor francezi, care o merită, în general, cel mai puțin.Intelectualii francezi fanatici ai patriotismului sunt atât de puțini numeroși că se pot număra. În Anglia, dar mai ales în Germania, fariseismul este mult mai răspândit. Nimic nu este mai aproape de ceea ce fu naționalismul îngust al farisienilor evrei decât acest naționalism literar și filosofic atât de exagerat de unii scriitori și savanți germani, care, mai ales înainte de război se complăceau în perfecțiunea a tot ce este național și sacrifica totul legii naționale ca o culme a perfecțunii. Gestul lui Benda amintește deci de cel al primilor apostoli creștini, pentru care nu exista nici evreu, nici grec sau scit, nici sirian, el ne oferă, și el, ceva ce este echivalent cu imperiul cerurilor, cu Cetatea lui Dumnezeu (1)

(1) În locul acestui „realism integral profesat de umanitatea actuală”, care duce la „inter-uciderea organizată a națiunilorși a claselor” se poate, scrie Benda, concepe concilierea lor, bunul de a fi posedat devenind pământul însuși, de care ele în sfârșit ar înțelege că o bună exploatare nu este posibilă decât prin unirea lor, în timp ce voința de a se pune ca distinctă ar fi transferată de la națiune la spațiu, orgolios îndreptat contra tot ce nu este ea. Și, de fapt, o astfel de mișcare există; există pe deasupra claselor și națiunilor.Adăugăm că acest imperialism al spațiului est chiar fondul a ceea ce predică marii rectori ai conștiinței moderne. Omul, nu națiunea sau clasa, este cel pe care Nietzsche, Sorel și Bergson îl exaltă în geniul său de a se face stăpân al pământului. Umanitatea și nu o astfel de fracțiune din ea este cea pe care Auguste Comte invită să se afunde în conștiința de sine și să se ia în fine drept obiect al religiei sale. Se poate gândi că aceasta este calea pe care se vor opri războaiele inter-umane; se va ajunge astfel la o fraternitate universală. Prin aceasta însăși „umanitatea va ajunge la mari lucruri, vreau să spun, la o înșfăcare grandioasă a materiei, cu adevărat bucuroasă de puterea și grandiarea sa”.

Universalismul care înlocuiește, pentru credincioșii gen Benda, divinitatea antropomorfică se apropie mult de asemenea de Dumnezeul pe care-l concepe Wells și la care contemporanii noștri, după părerea sa, sunt pe cale să se convertească. Iată în ce consistă obișnuit această conversiune, după ilustrul scriitor englez: „Ea este o stare prealabilă în care se suferă de inanitatea și cruzimile vieții, și, în particular, de futilitatea vieții individuale, o stare de iremediabil dezgust de sine însuși, de incapacitatea de a se trasa un plan de viață satisfăcător. Aici este preludiul obișnuit, cunoscut multor genuri de creștini sub numele de ‘sentiment al păcatului‘; aceasta este, în toate cazurile, conștiința intimă a unei învălmășeli fără ieșire. Atunci, nu se știe prea bine cum, gândirea lui Dumnezeu se prezintă sufletului în deznădejde; în prima fază, nu e nicio idee care să implice vreun element pozitiv, vreo credință… Pentru toți adepții credinței noi, căreia îi cunoasc intim experiența personală, ideea de Dumnezeu râmâne un timp latentă și plutitoare în spiritul nesatisfăcut. Nu se crede în Dumnezeu, dar se ține seama ca dacă ar exista un suflet asemănător, acesta ar furniza consolarea și direcția de care e nevoie, fermul său desen ar concentra efortul dispersat al vieții, imortalitatea sa ar înlătura îndemnul morții (1). ”

(1) Dumnezeu, Invizibilul rege, p. 150.

Se trece de la o concepere a lumii la alta, cum se trece de la scepticismul raționalist la credința în Dumnezeu: în fondul său, actul convertirii rămâne același și convertirea propriu religioasă rămâne tipul de convertire la o nouă concepție a lumii și a vieții. Mecanismul psihologic intim al acestei convertiri este insesizabil, fiind subconștient, sediul său fiind chiar profunzimile a ceea ce se numește eul subliminal. Chiar când cineva are un sentiment puternic al mecanismului său, nu poate să-l exprime și să-l explice cu toată precizia și claritatea dorite. Cum se face că filosofi sceptici, raționaliști și cultivați până la rafinament s-au putut converti peste noapte la creștinism. Câți din Părinții Bisericii care se culcaseră atei, seara, s-au trezit creștini a doua zi! Ce se petrecuse în eul lor subliminal? Niciun eveniment exterior nu părea să fi intervenit. Ce a putut fi așadar determina în conștiința lor o schimbare atât de radicală încât aceleași rațiuni, care-i făceau mai înainte atei, să-i facă de acum încolo creștini?

Se petrece probabil în astfel de convertiri subite un lucru analog cu ce se întâmplă într-o simplă experiență a vieții curente, pe care toată lumea o poate face. Când vă aflați într-un tren staționând într-o gară și un alt tren se oprește în fața dumneavoastră, mascându-vă gara și tot orizontul, dacă trenul din față se urnește, timp de câteva momente, dumneavoastră sunteți convinși că al dumneavoastră este cel care a pornit, pe urmă vă îndoiți și trec câteva momente de perplexitate penibilă până când puteți să decideți între cele două trenuri. Ați avut o foarte puternică impresie și absoluta convingere că este trenul dumneavoastră cel care pleca, și cu cât erați pregătit pentru iluzia bine-cunoscută a călătorului unui tren în mers care vede fugind peisajul de-o parte și de alta. Și de data asta, un sentiment obscur vă contrazice impresia. La un moment dat, convingerea dumneavoastră se schimbă în sens contrar; vă dați seama că trenul celălalt este cel ce a plecat, nu al dumneavoastră. Nu s-a schimbat nimic în acest interval. La baza acestor două convingeri se află aeleași percepții și aceeași rațiune. Ce vă determină să treceți de la o credință la alta? De obicei, nu se poate realiza noul dat care a produs acest sort de convertire. Dar analizând situația, se observă că, pentru a se regăsi în confuzia acestei mișcări relative, a trebuit să fie văzut un punct imobil, un colț de acoperiș al gării, sau orice alt lucru fix. Cât timp trenul din față vă maschează întregul orizont și cât vederea dumneavoastră se fixează numai asupra lui, este absolut imposibil a distinge care din cele două trenuri s-a pus în mișcare. Singurul mijloc, în acest caz, pentru a ieși din îndoială, când îndoiala a început, este întoarcerea ochilor de la celălalt tren și fixarea privirii în partea opusă: instantaneu, iluzia încetează, la vederea orizontului imobil, și convertirea dumneavoastră la noua credință e făcută.

Nu este ceva amalog ceea ce se petrece în convertirea raționalistului ateu? Atâta timp cât el fixează exclusiv ochii pe lucrurile acestei lumi, această realitate concretă și prezentă îi marchează orizontul și-i face de neconceput pe aceea a lui Dumnezeu și a eternității viitoare. Dar dacă el privește în partea cealaltă, dacă scapă, fie și un singur moment (cu condiția să fie de fason complet), acestei obsesii a lumii imediate, spiritul său se trezește și, dincolo de realitatea concretă și prezentă, el vede deodată eterna realitate a lui Dumnezeu acolo sus.

Astfel pare a fi experiența pe care o face și trebuie s-o facă generațiile noastre și generațiile următoare. Așa este, în orice caz, experiența pe care a făcut-o autorul acestor rânduri. Eu cred în realitatea lui Dumnezeu acum, pentru aceleași rațiuni pentru care, înainte, nu credeam în el. Și de aceea niciodată rațiunile singure nu vor converti pe nimeni. Odată convertit, toate rațiunile care negau pe Dumnezeu se întorc spontan de partea sa pentru a-l afirma. Înainte, rațiunea era negația lui Dumnezeu. De acum înainte, ea este organul însuși al lui Dumnezeu în noi.

Creștinismul, cu universalismul său esențial, ar putea oferi obiectul de cult noilor convertiți. O întoarcere la creștinism ar apărea deci a fi în ordinea logică și naturală a lucrurilor. Dar nu e mai puțin logic și natural a gândi un creștinism renovat, pentru a se acorda cu nevoile conștiinței și spiritului moderne. Fără îndoială, dogmatismul raționalist al științei nu mai este aici pentru a-l paraliza; dar raționalismul științific rămâne destul de puternic pentru a-l modifica. Poate că va fi suficient să-l facă să avanseze cu un pas, și atunci acest pas ar fi la fel de important cum fu monoteismul evreiesc în ambianța elenismului devenind creștinism. Creștinismul se fa raporta la știință ca scopul la mijloace; el va indica scopurile și destinația umanității în lume, și știința cu tehnica îi vor furniza mijloacele de realizare. Nicio opoziție nu va subzista între cele două mari aspecte ale spiritului uman conciliat în sfârșit cu el însuși într-o încredere egală dogmelor esențiale ale credinței și progreselor infinite ale științei. Din contră, cu cât sunt mai mari progrsele științei, cu atât mai mult ele fac plauzibile promisiunile creștinismului. Cu cât mai fermă va fi credința în aceste promisiuni, oricât de grele sau absurde ar fi, cu atât credința ar putea intensifica eforturile științifice, care, se va sfârși prin a fi observate, sunt destinate realizării integrale a acestor progrese.

Ce va trebui luat și lăsat din creștinism?

Se răspunde ușor că se va păstra ceea ce este esențial în el. Dar, astăzi, cine va decide asupra ce este esențial și ce nu este? Singure, exigențele cele mai imperioase ale conștiinței moderne vor putea face alegerea. Se va lua ceea ce va răspunde cel mai bine nevoilor morale a căror satisfacere este pentru popoarele moderne o condiție de viață și de moarte.

Cum rezultă din generalizările și considerațiile formulate în capitolele acestei cărți, ideea de Dumnezeu remunerator într-o viață ce va să vină, sau ceva echivalent, sau mai degrabă idei echivalente și apropiate, vor fi esențiale Neo-Creștinismului.

Dumnezeul care încarnează în el concepția juridică a istoriei moderne va prezida judecata finală unde vor fi pronunțate sentințele transcendente pentru crime sau pentru merite, într-o cetate a lui Dumnezeu reînnoită după spiritul vremurilor moderne. Acolo este singurul remediu care poate evita sinuciderea umanității care o așteaptă sub trei forme: războiul între națiuni, războiul între clase, și epuizarea rasei prin dezmățurile de sensualism neînfrânat. Nu există, într-adevăr, decât credința în sancțiunile transcendente – procurând dreptatea pedepsirii crimelor nepedepsite și compensarea meritelor și a sacrificiilor consimțite dar ignorate și disprețuite în această viață – care să poată disciplina și îmblânzi toate egoismele pe care universalismul social le exală fără măsură.

Aceste sentințe vor fi fără îndoială reluate, scrutate, examinate, aprofundate de conștiințe, îndată ce obsesiile și sfâșierile luptelor politice, sociale și naționale vor fi încetat să acapareze și să tortureze spiritele. Timpul necesar și pacea sufletului, indispensabile acestor preocupări, vor fi în fine obținute. Conștiința umană, liberată de atâtea poveri și obsesii meschine, se va putea lansa într-o ascensiune vertiginoasă spre cele mai înalte creste ale vieții morale și religioase. Scăpată de grija politicii, conștiința se va atașa mai ales marilor probleme ale destinului său.

Dar, pentru a începe, va trebui inițiatorilor și agenților credinței reînnoite curajul de a predica un Dumnezeu remunerator în viitoarea Cetate, pentru a împlini astfel destinele lumii potrivit dreptului. Ce trebuie să fie aceste destine? În ce sens se pot, de-acum și deja, concepe aceste adevăruri religioase pentru ca ele să poată în sfârșit să se impună conștiințelor moderne cele mai sincere și cele mai scrupuloase? Vom încerca să le arătăm într-un studiu viitor, și putem anunța, de pe acum, că dogmatismul științei, astăzi căzut în praf, a pierdut forța ei incoercibilă de negație. Se poate atribui, de acum înainte, realității lui Dumnezeu atâta credință câtă le acordă știința atomilor și electronilor și, imoralității și resurecției oamenilor în Regatul lui Dumnezeu, cel puțin atâta validitate cât știința modernă recunoaște ipotrzelor cosmogonice ale formării sistemului nostru planetar și teoriile care schițează evoluția sa viitoare. Așa cum mecanismele, aplicate materiei, ajută să se construiască teorii ale mecanicii celeste și a evoluției sale, tot astfel principiile mecanicii și ale justiției sociale ne vor permite să demonstrăm rațional pentru conștiințele cele mai scrupulos științifice și raționaliste, veritatea lui Dumnezeu și a vieții viitoare ca sancțiune supremă a legilor morale de justiție și iubire.

Credința în Dumnezeu monoteist, în care se alegea ideologia religioasă a cetății universale, analogă celei a cosmopolisului roman și credința în sancțiunile transcendente, în viața de dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu, iată dogmele esențiale ale religiei viitorului.

(Se va petrece cu credința lui Dumnezeu precum cu pictura lui Picasso. De secole, se anunță că s-a sfârșit cu Dumnezeu, că nu mai există Dumnezeu. Noi vom încerca, în studiul nostru următor, să arătăm că, parafrazând cuvântul lui Picasso, dacă nu mai există Dumnezeu, există încă, totdeauna, dar că nu mai este Dumnezeu, fiind în același timp același.)

Pentru cel ce există pace și justiție reale în lume, trebuie ca justiția empirică să fie finisată, redresată, completată de justiția sancțiunilor transcendentale, și aceasta este de neconceput fără Dumnezeu, care-i este organ și garanție. Dumnezeu și justiția sa sunt contrapartea, pandantul obligatoriu al Instituției de la Geneva cum fură cândva contra-partea Imperiului roman.

*

* *

Cu credința reînnoită în Dumnezeu și în justiția sa, lumea, existența umanității și istoria vor recăpăta semnificația pe care o pierduseră. Concepția mecanistă a universului și a vieții le-a eliminat. Efectiv, de când credința în Dumnezeu s-a eclipsat, viața omului și cea a întregii umanități nu mai avea niciun sens: totul venea din neant, prin voia hazardului, pentru a se întoarce în neant. Viața nu era decât, după Tarde, „urmărirea imposibilului prin inutil”. Această perspectivă îngrozea sufletele reflexive și chestiunea sensului vieții și a existenței lumii devenea cu fiecare zi mai angoasantă. Or, noi vom vedea că noua credință va procura omului posibilitatea unei vieți superioare și senine și prin adăugarea noilor rațiuni de a trăi precum și sensul vieții și al existenței pe care-l pierduse. Omul va găsi în Dumnezeu însuși sensul vieții umanității și al existenței lumii, pentru că el nu-l pierduse decât de când își pierduse credința în Dumnezeu și în viața de dincolo.

Precum secolele iluminate ale antichității, lumea modernă a gândit frumos că timpul credinței este depășit și definitiv trecut, pentru că rațiunea critică a luat locul religiei revelate. Or, tot ce am spus și amintit anterior arată că raționalismul nostru sceptic și pesimist alunecă vertiginos și el către o religie nouă, fructul unui raționalism lărgit, mai suplu și mai substanțial, așa cum raționalismul lui Democrit și al platonicienilor, relaxat de stoici, epicureeni și neo-platonicieni, a rezultat în creștinismul lui Ireneu, Origen, și sfântul Augustin.

Este mai degrabă raționalismul sceptic și ateu cel care este o fază tranzitorie a gândirii. El este produsul unei credințe perimate sau caduce și chiar prin aceasta simptomul unei credințe noi. Spiritul ateilor este convertit în profunzimile sale la o religie nouă și superioară care-l face să nege și să urască vechea credință. Nimic nu pregătește mai bine drumul noii credințe decât cu precizie ateismul și scepticismul rațiunii critice. Ei au făcut mai mult și mai bine decât a-i fi pregătit calea; ei dau prin anticipare rațiunile în chiar rațiunile pe care le opun credinței perimate. Ateii sunt veritabilii precursori, veritabilii Ioan-Botezătorul ai lui Iisus care va veni, și ei botează cu apa îndoielii și a criticii.

În rest, în toate domeniile gândirii și ale vieții, traversăm o epocă critică și, ca să zicem așa, inorganică, fiindcă totul este și a fost pus la îndoială, criticat, negat. Instituții, constituții, doctrine juridice și politice, concepție de artă, de filosofie și de metafizică, chiar cele mai fundamentale adevăruri științifice, totul se clatină și se prăbușește. Am arătat pe larg și am explicat de ce.

Spiritele cele mai reflexive ale vremurilor moderne, începând cu Kant, Saint-Simon, A. Comte mai ales, ultimamente Renouvier, foarte recent încă Durkheim și Leon Brunschwieg au observat și s-au alarmat. Ei au vrut să acționeze și să furnizeze gândirii și vieții o concepție organică. Fiecare în maniera sa a oferit o religie sau unele lucruri apropiate. Problema n-a fost încă rezolvată, dar trebuie să fie fără întârziere și va fi. Viața istoriei este o mișcare ritmică trecând de la o epocă organică și stabilă, la o epocă critică și revoluționară tranzitorie, instabilă, cât că cei ce-o trăiesc gândesc că ea este stabilă și definitivă. Or, îndoiala, metoda critică presupun și conțin deja noua credință, noua religie, căci ea conține criteriul rațiunii care se îndoiește și critică, etalonul în raport cu care se apreciază realitatea actuală. Nu te îndoiești de un adevăr decât atunci când presează și se concepe un lucru mai adevărat și nu se critică o religie pozitivă decât atunci când este deja pe drum o credință mai bună. Îndoiala, scepticismul și critica ce caracterizează timpul nostru sunt deci cele mai bune și mai sigure garanții ale noii credințe care ne va converti, pentru că ele sunt cele ce creează și pregătesc accesul în spirite. Ca întotdeauna, îndoiala și scepticismul se distrug ele-însele, plătesc în afirmația cea mai dogmatică și se fac urmate de epocă organică și stabilă care trebuie să închidă epoca inorganică și tranzitorie.

Va fi deci un nou adevăr, și, ca urmare, o nouă credință în Dumnezeu. Acest adevăr se proiectează în fața ochilor celui care-l caută anxios pe toate bulevardele din istorie. Filosofia istoriei este calea largă, calea regală, care-i conduc. Evoluția recentă a tuturor ideologiilor este ca o busolă care ne orienteză către noul adevăr. Toate noutățile artistice, literare, filosofice, științifice, juridice, politice și economice sunt orientate în direcția adevărului nou; ele sunt ca niște poteci care se deschid în aceeași cale și ca săgeți dirijate toate de manieră a ne conduce infailibil către ele.

SFÂRȘITUL PRIMULUI VOLUM