“Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…” – Interviu cu arhitect Emilian Mihăilescu, supraviețuitor al grupului “Rugul Aprins”
Interviu cu arhitectul Emilian Mihăilescu, supraviețuitor al lotului “Rugul Aprins”
Jilava, Salcia, Aiud – alte trasee, aceeași Golgotă
În exclusivitate pentru ZIUAnews, fostul deținut politic Emilian Mihăilescu destăinuie episoade ale calvarului său • Arhitectul a fost membru al lotului “Rugul Aprins”, un grup arestat în 1958, din care făceau parte piloni ai intelectualității și ai credinței neamului, precum Daniil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu sau Vasile Voiculescu
Noul val de arestări bolșevice, declanșat de autoritățile comuniste în 1958, a avut o dublă menire strategică din perspectiva inițiatorilor săi: să frângă și ultima fărâmă de rezistență intelectuală și spirituală a celor care supraviețuiseră prigoanei bolșevice de la sfârșitul anilor ’40, respectiv începutul anilor ’50; și, în al doilea rând, să semene teroarea în rândul intelectualilor tineri, aceia care ar fi putut să se inspire din măreția morală a recenților martiri.
Emilian Mihăilescu, pe atunci student la arhitectură, este evident un exemplu din cea de-a doua categorie. În raportul său, în baza căruia s-a deschis procesul tânărului arestat, locotenentul-anchetator Cenușă consemna că „banditul” se face vinovat de „intensă activitate contrarevoluționară.” În fapt, ceea ce făcuse viitorul deținut politic, nu fusese decât să audieze, ce-i drept cu evlavie, prelegerile întru ortodoxie și neam ale monahului Daniil Sandu Tudor (foto), cel care predica, între altele, că: „Iubirea faţă de aproapele este o revărsare şi semnul câştigării adevăratei iubiri de Dumnezeu.”
După un incredibil periplu, timp de 5 ani, prin mai multe temnițe comuniste, Emilian Mihăilescu a fost eliberat. Între timp, în 1962, nestrămutatul Daniil fusese ucis cu bestialitate de gardienii de la Aiud.
Rep: Cum ați resimțit primii ani ai regimului comunist?
Emilian Mihăilescu: Eu mă număr printre cei care au trăit comunismul de la A la Z. I-am auzit propaganda mincinoasă – în ’42 – ’44 – și am văzut cum și-a instalat teroarea, asemeni unei caracatițe. Țin minte nenorocirile pe care armata sovietică le-a săvârșit prin țară… Vedeți, eu m-am născut în ’35 și, ca atare, pot să fac comparația cu burghezia de dinainte de război. Pe atunci, femeile erau elegante și frumoase, iar bărbații erau niște adevărați gentlemeni. Comunismul a spulberat totul, a nimicit lumea aceea frumoasă. Văzând cruda realitate – care era departe de ce ni se povestea, în visele de stânga, despre Uniunea Sovietică – am căpătat de tânăr o puternică aversiune față de limba rusă și față de defilările comuniste. Ne scoteau ca pe niște animale pe străzi și ne țineau acolo ore în șir, obosiți și înfometați, până ne venea rândul. Nu mai știam ce să fac ca să o întind de la defilări… Zilele de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie erau groaznice.
“De mic am fost sânge rău!”
Chiar și la școală am avut probleme. Când erau sărbători muncitorești, se lipeau afișe cu portretele “marilor dascăli” pe zidurile liceului. Eu am terminat liceul bucureștean “Titu Maiorescu”, care acum poartă numele de “Ion Luca Caragiale” – cred că bietul Caragiale ar râde cu poftă dacă ar auzi că el a devenit liceu de informatică… Mă puneam cu spatele la perete și găuream cu degetele ochii portretelor. Vă dați seama că urmau scandaluri și ședințe. De mic am fost sânge rău! Din copilăria mea, țin minte atmosfera minunată a sărbătorilor religioase pe care le serbam în familie: cinele lungi și îmbelșugate, jocurile de cărți, dansurile, glumele și râsetele invitaților. Comunismul a adus o altă lume, o lume pestriță a terorii, care nu mai avea nimic sfânt. Dispăruse atmosfera de la Capșa și de la Ateneu. Doar trăiam în Epoca de Aur, ne avântam pe cele mai înalte culmi… Din zi în zi era mai rău.
Rep: Cum a fost la sfârșitul anilor ’40, când au început marile arestări?
În ’47, am resimțit plecarea Regelui ca pe o lovitură cumplită, ca și mulți dintre românii conștienți. Când au început valurile de arestări, am avut veri prin alianță – țărăniști sau liberali – care au fost trimiși la Canal. Cruzimea arestărilor din ’49 – ’51 a fost fără precedent. Nici în Italia lui Mussolini n-au fost încarcerați elevi sau copii, așa cum a făcut nenorocitul de Gheorghiu-Dej. Cel mai tânăr reținut avea 12 ani și era băiatul unui sculptor transilvănean. Păi cum să arestezi un puști de 12 ani?! Îi tragi două palme și îl omori… S-au făcut arestări în toate liceele mari ale țării, după un plan prestabilit. Vă imaginați teroarea stârnită de încarcerarea unor copii? De la mine din clasă a fost arestat Demi Lecca, fiu de boier moldovean din Bacău, Radu Miclescu – din familia Micleștilor – și Ion Varlam, care se înrudea cu generalul Radu Rosetti. Tot atunci au închis-o și pe Marion Cantacuzino.
“Și pe lumea cealaltă l-aș scuipa între ochi pe Gheorghiu-Dej!”
Aceste acțiuni m-au scârbit. Regimul voia să înfricoșeze lumea, să stăm obedienți, să scandăm lozincile: “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”, “Gheorghiu-Dej luptător pentru pace și popor”, “Ana Luca și cu Dej bagă spaima în burghezi”. Le țin minte și pe lumea cealaltă și, dacă o să-l întâlnesc pe Gheorghiu-Dej, o să i le scuip între ochi. Nu Ceaușescu a fost cel mai mare criminal, el a găsit deja terenul curățat și a săvârșit crimele lui, suficiente. Însă Gheorghiu-Dej a fost o bestie. El a făcut marile arestări și se poate “lăuda” în fața lui Dumnezeu cu nimicirea elitelor noastre.
Rep: În ce a constat prigoana pe care comuniștii au lansat-o împotriva cultelor religioase?
Tot la sfârșitul anilor ’40, regimul a demarat operațiunea de lichidare a cultelor și a bisericilor. Cea dintâi s-a prăbușit Biserica Greco-Catolică, în perioada ’48-’49, când a fost desființată cu o brutalitate de neînchipuit. Toți episcopii au fost azvârliți la “răcoare”, împreună cu preoții de rând. Mulți au murit la Sighet, sau prin alte temnițe. Slujbele greco-catolice mai erau, încă, oficiate, clandestin, de preoții mai îndrăzneți. La rândul ei, Biserica Ortodoxă și-a ocrotit cu mare grijă episcopii. Să nu vă imaginați că în pușcăriile comuniste a fost închis vreun episcop ortodox… Când ai burdihan, ceafă groasă și gușă nu te riști să le pierzi, așa, mâncând zeamă goală… În schimb, Securitatea i-a arestat degrabă pe toți acei preoți ortodocși care reprezentau exemple de credință și moralitate. Mănăstirea de la Vladimirești a fost închisă prima, în ’55, când au fost arestați părintele duhovnic Ioan Iovan și maica Veronica. Le-au arestat și pe măicuțele legionare.
Pe urmă a fost atacată Biserica Catolică. Comuniștilor nu le conveneau catolicii și greco-catolicii, pentru că țineau de Roma. Nu se putea ca într-un stat în care partidul era singurul deținător al adevărului – și ținea enorm la dogma lui de lemn – să aibă un concurent într-o dogmă spirituală, creștină. Asta ar fi reprezentat o gravă sfidare.
Lupta împotriva ortodoxiei și-a atins apogeul în ’59, când au fost închise mănăstirile. Atunci s-a dat decretul 411, care îi punea pe preoții ortodocși cu botul pe labe: erau ori ascultați și hăituiți, ori azvârliți la mititica. Lotul meu – “Rugul Aprins” – a fost curățat încă din ’58, pentru că era format din preoți cultivați, oameni cu har și cu spiritualitate care emana. În jurul lor se adunau intelectuali de seamă și atât de mulți studenți, încât securiștii ar fi putut face un lot uriaș, dacă doreau. Dar ținta Securității au fost preoții bătrâni…
Rep: Cum ați ajuns să luați parte la întâlnirile “Rugului Aprins”?
Din ’53, am urmat cursurile Facultății de Arhitectură. Am avut norocul că fiu coleg cu George Văsâi, un băiat care ducea o viață spirituală profundă. Părinții îi dăduseră o educație aleasă și îl purtau în fiecare an pe la mănăstiri. El le-a cunoscut pe toate marile fețe bisericești ortodoxe. Tatăl lui era negustor și făcea danii. Dragul de George nu era numai un mistic, ci și un bun arhitect, care desena și picta foarte frumos. Împreună am organizat numeroase audiții de muzică clasică, în ’53 – ’54, chiar în incinta Facultății de Arhitectură. El își aducea plăcile – Haydn, Beethoven, Mozart s.a.m.d – iar eu veneam cu patefonul, pe care îl țineam în boxă. Eram coleg cu Marius Pop – un mare cunoscător de jazz – care obișnuia să ne cânte la pian. În vremurile acelea negre, Facultatea de Arhitectură reușea să fie o altă lume, o lume care își menținea frumusețea și delicatețea.
Cu gruparea “Rugul Aprins” am luat contact în vara lui ’56, când George ne-a invitat într-o excursie. Așa am ajuns la Mănăstirea Slatina, ctitorirea lui Alexandru Lăpușneanu, unde l-am întâlnit pe părintele Arsenie Papacioc, un om hărăzit cu o privire pătrunzătoare, care m-a impresionat extraordinar.
Era de o bunătate angelică. Cât am stat acolo, am participat la toate slujbele. La miezul nopții, ne trezea un frate călugăr și ne chema la biserică, să luăm parte la slujba de noapte. Era minunată! Și acum mă emoționez când îmi amintesc flăcările lumânărilor, care pâlpâiau ici-colo, în întunericul de pretutindeni…
“Starețul Daniil, cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o”
După vreo zece zile, călugării ne-au dat niște merinde și am plecat mai departe. Am ajuns la Schitul Rarău, acolo unde l-am, cunoscut pe părintele Daniil, omul de care nu ne-am mai putut despărți.
El a fost cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o. Avea să fie contradictorie, în sensul că era un adept al disciplinei riguroase. Spunea: “Dumnezeu nu vrea căldicei. Dumnezeu vă vrea!”. Duminica, bisericuța Schitului se umplea de țărani care urcau muntele pentru a-i asculta cuvântul. Părintele ținea niște predici extraordinare… îi curgeau lacrimile șiroaie când le vorbea oamenilor. Diminețile le petreceam împreună, în fața cămăruței lui, care era plină de cărți. Era un intelectual desăvârșit și discutam ore în șir literatură, filosofie și patristică. Deși ura “patria sovietică”, era îndrăgostit de misticii ruși – îl admira pe Nikolai Berdiaev – și discuțiile erau foarte captivante. Ne provoca permanent. După-amiezile îi ajutam pe călugări să strângă fânul, să-l întoarcă, iar serile mâncam laolaltă cu frații, la trapeză. A fost atât de frumos, încât am uitat să plecăm. Facultatea începuse și la Rarău ningea deja, iar eu eram încălțat în ghete de baschet. Așa că ne-am întors la București și am căutat cu toții o modalitate de a ne motiva absențele fiindcă, pe vremea aceea, era drastic cu absențele.
“Scria până și în altar”
Întâlnirea cu părintele Daniil a fost cea mai înălțătoare experiență pe care am avut-o. El fusese directorul publicației “Credința”, ziar de spiritualitate care a militat atât împotriva fascismului, cât și a comunismului, pentru că părintele nu a înghițit niciodată totalitarismul. Provenea dintr-o familie bună, cu situație, iar tatăl lui a lucrat pe la Înalta Curte de Casație și de Justiție. În tinerețe, Daniil purta la subraț ultimele romane și era considerat un dandy al Căii Victoriei. Citea permanent și avea mania de a scrie. Mai târziu, când a intrat în călugărie, scria până și în altar. Era un poet mistic, ca și medicul Vasile Voiculescu. Acest om fermecător – părintele Daniil – ne recomanda diverși preoți cu har la care noi mergeam să ne spovedim.
Rep: Cu ce personalități ale “Rugului Aprins” ați mai intrat în contact?
L-am întâlnit și pe Benedict Ghiuş, care era ocrotit de patriarh și hulit de Sinod. Era un cărturar fin – își luase doctoratul la Strasbourg – și avea o figură delicată, occidentală. Emana grație… Să știți că, din punctul meu de vedere, patriarhul Justinian Marina a avut și un rol benefic. La un moment dat, el s-a certat cu Gheorghiu-Dej și s-a retras la mănăstire, unde l-a oploșit pe Andrei Scrima, cel despre care Andrei Pleșu a scris că avea un aer occidental și distins.
Mulțumită lui Justinian Marina, o mulțime de personalități au fost oploșite la Patriarhie. Acolo, la bibliotecă, l-am întâlnit pe Bartolomeu Anania care scria poezii și piese de teatru în versuri. Era ocrotit, deși fusese în Frățiile de Cruce, iar patriarhul știa asta. Bartolomeu Anania era un meloman desăvârșit, care avea strânse legături cu toți marii dirijori. Un american îi adusese un magnetofon și el mergea la concerte și imprima muzică simfonică. Țin minte că avea o bibliotecă enormă, ale cărei rafturi erau pline cu benzi. Am fost la el cu mai mulți colegi și am ascultat colinde și muzică simfonică.
“Predicile părintelui Sofian Boghiu te atingeau în străfundul sufletului”
Ne duceam până la marginea Bucureștiului, la Mănăstirea Plumbuita, unde ne aștepta starețul Sofian Boghiu, un bătrân impresionant, cu o barbă lungă și căruntă (foto).
Urmase școala de bele-arte – la fel ca Arsenie Boca – și fusese un iscusit pictor de biserici. Predicile starețului erau minunate, te atingeau până în străfundul sufletului. Din când în când, părintele Daniil cobora de la Rarău și venea la București, unde avea mulți prieteni. Ne continuam lecțiile de inițiere duhovnicească. Toate aberațiile care ni s-au imputat mai târziu la proces – cum că am fi discutat posturile străine dușmănoase și am fi pus la cale conspirații împotriva regimului – sunt “floricele” ale Securității. Noi ne ocupam de niște chestii profunde… De exemplu, la Rarău, am discutat multă literatură, fiindcă Daniil era un desăvârșit cunoscător al cărților.
Părintele avea o personalitate complexă. A stat o perioadă pe muntele Athos, de unde s-a întors cu Rugăciunea Inimii. În anii în care a condus ziarul “Credința”, el avea o avionetă sport la bordul căreia făcea câte un tur, în fiecare dimineață, apoi își lua mașina și se ducea la redacție. Într-o bună zi, avioneta s-a prăbușit, din pricina unei defecțiuni tehnice. Uluitor e că părintele a scăpat nevătămat… și-a mușcat puțin limba! Păi, cum vine asta, să cazi cu avionul – chiar de la 10-20 de metri – și doar să îți muști limba?! Îl iubea Dumnezeu… Am auzit că, în timpul războiului, deoarece Daniil a fost un ofițer de marină sever, un subaltern – pe care îl pedepsise pentru indisciplină – a vrut să-l împuște. Chiar în noaptea în care urma să aibă loc crima – dovadă că o forță invizibilă îl veghea din tării – părintele și-a mutat patul pe celălalt perete al cămăruței în care dormea. Gestul acesta providențial i-a salvat viața, căci glonțul care îi era adresat și-a ratat ținta, iar Daniil și-a continuat destinul de apărător al credinței autentice.
El a murit în închisoarea de la Aiud, în ’62, ca un martir de care Biserica Ortodoxă a uitat. Ori, părintele Daniil a murit pentru credință! Eu l-am văzut la zeghe și îmi amintesc cum vorbea cu caraliii. “Hai bă, popă, mai repede! Mișcă!” îl hăituiau torționarii care îl împingeau și îi aruncau ochelarii. Iar el le răspundea cu demnitate: “Te rog să vorbești frumos cu mine. Puteam să îți fiu bunic!”. I-a înfruntat întotdeauna, dom’le, până la moarte, chiar dacă Securitatea i-a băgat un turnător în celulă. Daniil a fost un om dârz, un exemplu din toate punctele de vedere.
Mai multe dintre întrunirile “Rugului Aprins” aveau loc în locuința lui Alexandru “Codin” Mironescu, care era profesor universitar de fizică și chimie, cu doctorat în Franța și Germania. George Văsâi ne anunța când erau întâlnirile. El i-a cunoscut pe toți acești mari preoți. Când eram în anul trei de facultate, părinții lui au divorțat, au vândut totul și i-au cumpărat un apartament micuț. Apoi – să vedeți ce oameni pătrunși de credință! – s-au retras la mănăstire: tatăl s-a dus la Slatina și mama la Văratec. Îl iubeam și îl stimam pe George pentru aura lui, pentru felul lui de a fi. La Rarău l-am cunoscut și pe Șerban Mironescu (foto) (n. red. – fiul lui Codin Mironescu), un băiat excepțional, care studia greaca și latina. Păi, în ’56 avea nevoie partidul de greacă și de latină? De Platon, Aristotel, Sofocle și Cicero? Societatea comunistă defila din treaptă în treaptă spre victoria finală.
Rep: Cum ați fost arestat?
În vara lui ’58 am plecat pe munte, în Piatra Craiului, împreună cu niște foști colegi de liceu. La întoarcere mi-am găsit tatăl disperat, tremura și era alb la față. Mi-a spus că mă căutase Securitatea și că agenții dăduseră buzna chiar zilele trecute, după miezul nopții. I-au pus lanterna în ochi fratelui meu mai mic și l-au legitimat ca să se asigure că nu eram eu. Tata mi-a dat niște bani și m-a sfătuit să fug. Așa am ajuns la mare, la tabăra de corturi a Arhitecturii. La un moment dat, un coleg a intrat în cort și mi-a spus să ies pe plajă, fiindcă mă căuta un domn. Prima mea intenție a fost să smulg țărușii și să fug prin spate, dar, din fericire, am tras cu ochiul și am văzut că cel care mă căuta era fratele unei cumnate a tatălui meu, care lucra ca topograf. Venise să îmi aducă niște bani. Sărmanul fusese în marina regală, iar comuniștii îl dăduseră afară. Chiar și astăzi, când mă întâlnescu cu puținii martori ai întâmplării, ne amintim cum ărima mea intenție a fost să o rup la fugăprin pânza cortului… Până la urmă, o perioadă m-am ascuns în țară.
“Mi-au pus ochelarii și m-au dus la Malmaison”
În septembrie ’58, m-am întors la București fiindcă începuse facultatea și eu nu voiam să o pierd, ca un guguștiuc. Securiștii au venit și m-au arestat în ziua mare, chiar în parcul de lângă Arhitectură. Deoarece îmi lăsasem buletinul la bibliotecă, agenții m-au însoțit până acolo, fără să intre în clădire. Atunci m-a fulgerat ideea să fug, dar m-am temut că gestul meu ar fi atras represiuni asupra familiei și m-am hotărât să îi urmez liniștit.
M-au urcat în mașină, mi-au pus ochelari de tablă și m-au dus la Malmaison. Pe urmă a început ancheta. Către sfârșit, arestul s-a mutat în beciurile Securității din Calea Rahova. Eu am fost ultimul arestat din lotul “Rugul Aprins”, așa că îmi dădeau să citesc fragmente dintr-un dosar deja încheiat. Înaintea mea îl arestaseră pe scriitorul Vasile Voiculescu – el ar fi putut fi ridicat și în lotul Noica, deoarece era foarte cunoscut și acolo. Numai că lotul Noica a venit mai târziu, iar torționarii l-au târât pe sărmanul Voiculescu, bătrân și bolnav, să fie martor acolo.
Rep: Care au fost acuzațiile securiștilor?
Principala acuzație a fost că am participat la reuniunile grupării cunoscute sub denumirea de “Rugul Aprins”. Spiritualitatea călugărilor îi zgândărea pe comuniști, din pricina aceasta au desființat mănăstirile. Călugării “pătați” au fost azvârliți în pușcării, iar ceilalți au fost siliți să presteze prin fabrici și uzine, ca să ridice nivelul de trai al clasei muncitoare.
Anchetarea mea a durat cam o lună și, ca să mă dezechilibreze, îmi arătau fragmente din declarații și articole anticomuniste din “Credința”. Se purtau brutal. Spuneau: “Ai intrat în facultate, banditule, te-ai strecurat și ai furat locul altora care meritau!”. Ca să vedeți ce mentalitate absurdă. M-au bătut cu pumnii și cu palmele, dar nu m-au pus la rangă sau la rotisor. Eu jucam rolul unui om ușor tâmpit, care nu prea înțelegea ce i se imputa. Tehnica anchetatorului era să te acuzi de unul singur. Mă întreba dacă am comentat posturile străine, dacă am vorbit despre revoluția din Ungaria. Mă înjura încontinuu – “paștele mă-tii” și “Dumnezeu’ mă-tii”. Până într-o zi când nu am mai putut răbda și i-am spus: “Vă rog să nu mă mai înjurați de mamă. Pentru mine mama e un lucru sfânt!” și atunci a urmat cea mai cruntă bumbăceală: m-au izbit cu pumnii, palmele și picioarele. La final, anchetatorul m-a anunțat că judecătorul îmi va da cinci ani de închisoare și mi-a spus că, dacă fac pe nebunul, îmi va dubla personal pedeapsa.
Rep: Așadar… anchetatorii Securității erau principalii călăi?
Să ne înțelegem: torționarii din închisori au avut rolul lor criminal, dar – să nu ne facem că uităm! -, anchetatorii Securității au reprezentat adevăratul braț armat al partidului. Securitatea le “educa” pe toate scursorile care deveneau peste noapte comandanți de penitenciare, gardieni și paznici. I-a învățat pe acești cretinoizi aduși de la marginile societății că noi suntem “dușmanii poporului”, “bandiți” și “inamici ai clasei muncitoare”. Îi asmuțea în permanență. Ei erau oricum o șleahtă de haimanale fără căpătâi și carte, iar securiștii i-au dresat ca pe niște dulăi de pază. Dacă băteau și torturau un om până când îl omorau, torționarii nu aveau nicio problemă. Erau convinși că doctrina îi acoperea “moral”. Urmarea? Aceste bestii au crezut că pot omorî sute de mii de oameni având conștiința că au făcut curățenie, că au servit clasa muncitoare! Ei nu simt nici acum rușinea, pentru că niciodată nu au putut gândi altfel! În ochii lor noi nu mai eram oameni, eram socotiți suboameni, dușmani și promotori ai imperialismului.
“Securiștii, cele mai mari bestii!”
Toată pușcăria am fost tratat așa: “Bă banditule!” Culmea e că ei aveau pretenția ca eu să le răspund: “Să trăiți!” N-am făcut-o niciodată! Prima oară când am intrat la Malmaison, la cercetări, anchetatorul m-a dat afară din birou de câteva ori fiindcă mă aducea caraliul, iar eu spuneam, simplu: “Bună ziua!” “Ieși în pizda mă-tii afară! Nu știi cum se intră într-un birou?!”, răcnea el. Am făcut pe nebunul și am refuzat permanent să le răspund cu “să trăiți”. Ar fi fost cea mai gravă umilință pentru mine. Păi, tu te comporți ca un nemernic și eu să îți răspund respectuos și să îți urez o viață lungă?!
Chiar și mai târziu, când m-au trimis la Jilava, am refuzat în mod constant să fac asta. M-au băgat la izolare și rosteam apelul simplu, fără formula finală: “Camera patru de izolare face apelul de dimineață cu un singur deținut.” Dacă se vrea cu adevărat, nu este greu să-i tragi la răspundere pe anchetatorii Securității. E foarte simplu. Iei dosarele din raft și le găsești numele. Cele mai mari bestii au fost acești securiști care au trimis oameni nevinovați la pușcărie, tortură și moarte. În cazul “Rugului Aprins”, securistul care conducea cercetările a fost un călău, Enoiu. Criminalul ăsta le spunea celorlalți ce să facă, cum să mai strângă șurubul și unde să insiste. Enoiu a murit și nu a mai dat socoteală în lumea aceasta. După anchetă, a urmat procesul “Rugului Aprins”. Un simulacru de proces…
“Am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…”
Rep: Cum s-a desfășurat procesul “Rugului Aprins”?
Emilian Mihăilescu: Am fost 16 condamnați, iar procesul s-a derulat în grabă, cu ușile închise. La un moment dat, procurorii ne-au spus: “Avem o pauză de 5 minute. Acum aveți dreptul să luați contact cu avocații.” Ce batjocură, dom’le! Ordinarii râdeau de nenorocirea noastră și se făceau că ne respectă drepturile! Apoi, ne-au citit acuzațiile – toate aberațiile scrise de securiști – și eu am fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, așa cum mă anunțase anchetatorul care m-a caftit. Cu toții am primit muncă silnică, dar preoții au luat și ani grei de pușcărie. Verdictul era deja bătut în cuie, iar judecătorul era o altă curea de transmisie, care nu avea niciun rol. Cu toții erau aduși acolo de decor și erau puși să mimeze actul de justiție. Nu ni s-a dat posibilitatea de a aduce martori, iar recursul s-a judecat în lipsa noastră. După proces, am fost trimis la Jilava. Verdictul final l-am aflat chiar în celulă, de la un caraliu care m-a chemat la vizetă și m-a pus să semnez că am luat act de sentință. Atunci am avut un șoc extraordinar… Deși nu mă făceam vinovat de nimic, eram condamnat la cinci ani de temniță și muncă forțată! Cu toate acestea, vă mărturisesc că nu mi-am regretat niciodată anii de zeghe, deoarece, în spatele gratiilor, am avut privilegiul să întâlnesc niște oameni minunați, care au reprezentat adevărate exemple pentru mine. Totodată, am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…
Rep: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava…
Nu cred că a existat pe lume o pușcărie mai îngrozitoare… E sub pământ și e plină de igrasie, umezeală și mizerie. Acolo am stat 6 luni. Am făcut și cinci zile de izolare groaznică. Un camarad mai bătrân voia să-și coasă ceva și m-a rugat să-i dau obiala mea, ca să-și tragă niște ață. Îi era frică să o folosească pe a lui, așa că i-am oferit-o. Eram tânăr și nu m-am temut să risc. Caraliul care ne supraveghea prin ocheanul ușii – nici nu l-am fi putut auzi, fiindcă purta papuci de pâslă – a dat buzna în celulă și ne-a luat la întrebări. Am înțeles că deținutul bătrân era înfricoșat și am recunoscut că obiala cu pricina este a mea. Mai întâi m-au scos la bătaie și apoi mi-au dat cinci zile de izolare. Norocul meu a fost că eram împreună cu alți deținuți, altfel aș fi murit acolo. Se întâmpla în februarie și era un ger îngrozitor. Stăteam îngrămădiți, dar tot ne clănțăneau dinții.
Caraliii ne-au dat o rogojină amărâtă, iar spațiul de detenție era un fost veceu, pe un coridor unde se făcea un curent extraordinar. Lângă noi, se afla stativul în care fuseseră găurile de veceu. Ne acopeream cu aceeași pătură și ne întorceam toți odată, ca la comandă, din lipsă de spațiu și din pricina frigului înțepător. În celulă picura, iar pe jos erau băltoci. Am ieșit de acolo atât de răcit, încât am crezut că n-o s-o mai duc mult… Apoi a venit o comisie care avea rolul să decidă ce deținuți sunt apți de muncă. La început, ne-am făcut iluzii, gândind că ne va fi mai ușor în aer liber, într-un lagăr de muncă. Speranțele erau, însă, deșarte… Așa am aflat că, dacă de la celulă mai puteai să scapi cu viață, când te trimiteau în lagărele de muncă îți apărea un mare semn de întrebare deasupra creștetului.
Rep: Ce s-a întâmplat mai apoi?
Călătoriile de la o pușcărie la alta erau ceva infernal. Caraliii îți dădeau o feliuță de slănină și o bucățică de telemea, ambele cât se poate de sărate. Numai că nu prea aveam apă, iar setea te chinuia tot drumul. Pâinea aia neagră se rezuma la câteva firimituri.Trenul abia dacă se mișca, staționa ore în șir prin halte, sub razele arzătoare ale soarelui. Nu aveai unde să îți faci nevoile. Ce mai, a fost teribil… Eram transportați ca niște animale! Într-un final, am ajuns la Tulcea, de unde ne-au suit pe bac și ne-au dus în lagărul de exterminare Periprava. Șase luni am stat acolo. Trudeam în condiții cumplite – tăiam stuf la normă și lucram în agricultură – supuși unor canicule insuportabile. Nădușeam prin toți porii și ni se formaseră cruste sărate pe spinări.
Unii dintre soldații care ne păzeau erau mai cumsecade și ne permiteau să ne scoatem cămășile de zeghe. Dacă se îmbibau, se transformau în niște scoarțe pe care nu le mai puteam purta. La Periprava nu aveai unde să-ți speli zdrențele – în lagăr aveam o apă feruginoasă care nu făcea clăbuc în contact cu săpunul. Cât am stat eu acolo nu am văzut dacă exista o baie. Noi ne spălam chinuiți într-o roabă. Eram siliți să beam apă direct din șanț, așa că trebuia să dăm mătasea broaștei la o parte. Alteori, ne aduceau apă de la marginile Dunării. Vă imaginați că acolo se adunaseră toate mizeriile cărate de fluviu… Apa era împuțită și nici nu vedeam ce gâze mișună prin ea, fiindcă aveam căni de aluminiu. Din această pricină, foarte mulți deținuți s-au îmbolnăvit de dizenterie. Aveai mare noroc dacă scăpai doar cu o diaree ușoară. Eu nu am văzut niciun doctor la Periprava, și nici medicamente. Dormitoarele erau mari, cu paturi pe două etaje. Căldura era sufocantă iar ferestrele zăvorâte. Țânțarii dădeau oricum buzna peste noi și nu ne lăsau să punem geană pe geană.
“Doamne, cât de perverși erau…”
Mâncarea consta în niște zemuri fără gust, cartofi pe jumătate stricați și supă de gogonele putrede. La intervale îndelungate, ne dădeau mâncarea acoperită cu un strat de grăsime, în care pluteau jumări mari. Făceau asta premeditat, pentru a ne lichida. Dacă erai lacom și mâncai jumările alea nenorocite, ăla erai… Pe un stomac anemiat, să bagi bomba aia de grăsime însemna moarte. Doamne, cât de perverși erau… Au murit foarte mulți deținuți la Periprava. Îi aruncau într-o căruță și nu știu pe ce coclauri îi îngropau. La început, haimanaua care era comandantul lagărului ne-a mințit că, dacă vom munci și ne vom face normele, vom avea voie să primim pachete și ne vom elibera mai repede. Cică o zi de muncă silnică făcea cât două de pușcărie. Bineînțeles că eu nu l-am crezut. În schimb, ce m-a uimit îngrozitor a fost naivitatea deținuților bătrâni. M-au dezamăgit teribil fiindcă se lăsau păcăliți de aceste lichele. Mereu îmi puneam întrebarea: oare cum s-ar fi comportat tatăl meu în atare situații? Așa că i-am iertat și le-am înțeles teama de moarte. Se gândeau la familiile lăsate afară, la nevestele casnice și la copiii care nu mai aveau ce să mănânce…
Rep: Care sunt cele mai vii amintiri de la Periprava?
În pofida criminalului regim de detenție, la Periprava au fost două lucruri care m-au fermecat. În primul rând, m-am îndrăgostit încă de la prima “audiție” de clopotele de la Vâlcov. Când erau trase, dumineca, glasul lor traversa Dunărea, pătrundea în lagăr și se plimba printre deținuți, ca o simfonie. Atunci mi se umplea sufletul de fericire, de parcă venea și Dumnezeu cu aceste sunete de clopot. Ne îmbrățișau de peste ape și aveau o rezonanță extraordinară… În al doilea rând, mărturisesc că n-am mai văzut niciodată răsărituri și apusuri de soare mai frumoase ca acolo, la Periprava. Le admiram și rămâneam încremenit, cu ochii căscați de uimire. Întregul cer părea cuprins de flăcări, iar norii – poleiți de o lumină neverosimilă – prindeau forme fantasmagorice. Acestea erau singurele lucruri frumoase. Toamna a fost cumplită. În Deltă sunt niște vânturi extraordinare, iar tot nisipul ăla fin plutea în aer. Aveam nisip între măsele, în urechi, în nas… intra peste tot. Simțeam că suntem îngropați de vii. Din cauza nisipului, întreagă atmosferă era gălbuie, bolnavă. După 6 luni de teroare, m-am închinat lui Dumnezeu când am plecat de acolo.
Rep: Care a fost următoarea destinație?
În toamna aceea galbenă, ne-au luat cu bacul și ne-au dus la Salcia, o colonie de muncă vestită, cu un palmares impresionant de morți. Acolo ne dădeau tot apă din Dunăre și dormeam câte doi în pat, din lipsă de spațiu. Mâncarea era la fel de mizerabilă și condițiile de detenție erau înfiorătoare. Ne scoteau cu arma în coaste să muncim la construirea digurilor, iar normele erau extrem de mari. Săpam și căram pământ cu roaba. Apoi, trebuia să mă cațăr până pe creasta digului, unde îmi răsturnam povara, pentru a-mi lua supliciul de la capăt. Norma zilnică era de peste 3 m cubi de pământ săpat și cărat (n. red. – dublă în comparație cu cea a unui muncitor normal!). Paznicii veneau permanent și făceau măsurători, așa că începusem să mă specializez în prefabricarea de martori.
“Cădea în genunchi când împingea roaba…”
M-a impresionat enorm un avocat din Cluj, care lăsase acasă cinci copii. Dizenteria îl transformase într-un schelet viu. Se împleticea și cădea în genunchi de fiecare dată când împingea roaba. Nu se mai putea hrăni și elimina totul; avea ochii înfundați în orbite și buzele crăpate. Deși ajunsese un cadavru ambulant, sărmanul ieșea zilnic la muncă și nici măcar nu încerca să rămână în lagăr. Suferise îndelung și îi era frică de cafteală. Puteai să ai orice boală, dacă nu aveai temperatura de 38 de grade, nu te lăsa nimeni să stai “pe cracă”. Te băteau cu bestialitate și te trimiteau la muncă. Pe avocatul acesta aveam să-l reîntâlnesc la Gherla, unde caralii l-au înștiințat că nevasta a divorțat de el. Atunci a clacat nervos, a început să plângă și să își acuze soția. Noi l-am încurajat și i-am explicat că nu poate exista niciun bărbat care să își ia în sarcină să crească și să hrănească 5 copii. Femeia divorțase tocmai ca să-și apere copiii, care riscau să fie dați afară din școli. Era dramatic să-l vezi pe bietul om cum se încăpățâna să creadă altceva…
Rep: Cum vă tratau torționarii de la Salcia?
Cu toții erau de o brutalitate ieșită din comun… La Salcia am fost bătut în repetate rânduri, cu ciomegele de la hârdaie. Când te aduceau de la muncă, gardienii te controlau, chiar la intrarea în lagăr. Verificau dacă nu cumva ai fost prea gros îmbrăcat, ceea ce însemna că ai muncit prea puțin. Deși era un frig îngrozitor, nemernicii ne scoteau la sapă îmbrăcați doar cu flanele și pulovere, ca să se asigure că dădeam tot ce puteam din noi. Că ne încălzim prin muncă… Unii deținuți își luau cearceafurile și le încrucișau pe spinare, pentru a fi mai feriți. Eu mi-am cusut niște mâneci de flanea pe interiorul unui pardesiu din păr de cal – o zdreanță prin care vântul șuiera ca la el acasă. Gardianul mi-a descoperit improvizația, a smuls mânecile și le-a aruncat în grămada de lucruri confiscate. Apoi a urmat cea mai cruntă bătaie care mi-a fost administrată vreodată: m-au izbit, fără milă, cu ciomegele, pumnii și picioarele. Atunci a fost prima și ultima oară când am văzut stele mari și verzi… Până atunci nici nu credeam că există… M-au lovit atât de puternic, încât mi-au spart căciula de piele. Într-un final, am leșinat acolo, în mijlocul lor. Bestialitatea gardienilor i-a îngrozit pe toți cei care își așteptau verificarea. În seara aceea, deținuții care lucrau la bucătărie mi-au trimis o gamelă plină cu mâncare. Dragii de ei…
Rep: Cum ați scăpat din iadul de la Salcia?
Acolo am stat un an. Până la urmă, din pricina zecilor de mii de șobolani – care colcăiau pretutindeni – cei mai mulți deținuți s-au îmbolnăvit de leptospiroză. De parcă asta nu era de ajuns, teroarea a culminat cu răbufnirea unei puternice epidemii de febră tifoidă. Ajunsesem să mă rog lui Dumnezeu să mă îmbolnăvesc, să ajung la spital și să mănânc și eu brânză și lapte. Chestiuni normale… Dar, în schimb, Dumnezeu m-a apărat și m-a păstrat sănătos. Un doctor deținut m-a salvat de la Salcia, trecându-mă din camaraderie pe lista bolnavilor de febră tifoidă, care urmau să fie trimiși într-o altă temniță. Așa am ajuns la colonia de muncă Stoenești. Se poate spune că am avut noroc. Alții au fost trimiși în orezării și au fost forțați să muncească în mocirle pline de lipitori, sub un soare neîndurător. M-a iubit Dumnezeu…
Rep: Ce s-a întâmplat la Stoenești?
Acolo am fost surprins să găsesc o bibliotecă micuță, de care se îngrijea un oarecare Gheorghe Nide, care avea o soție blândă și cumsecade. Deși mă simpatiza și mă chema deseori să-l ajut la diverse treburi, el era o jigodie ordinară care se ocupa și cu pachetele. La Stoenești am reușit să-mi încropesc o colecție de mici chiștoace de creioane. Am făcut rost și de bucățele de hârtie, pe care le-am cusut și le-am transformat în mici carnețele rudimentare. Ceilalți deținuți glumeau pe seama mea, spunând că port o adevărată “bibliotecă” cu mine. Era interzis să posezi așa ceva, dar mi-am asumat riscul. Tot la Stoenești, am luat pentru prima oară contactul cu marii scriitori ruși, pe care i-am îndrăgit fără rețineri, fiindcă la școală – în urma reformei comuniste a învățământului – ne predaseră tot felul de porcării. În această colonie am rămas câteva luni, iar toamna m-au repartizat la Gherla.
Rep: V-ați luat și “biblioteca”?
Da! Din fericire am reușit să intru la Gherla cu întreaga mea “bibliotecă”, așa că eram căutat de toți băieții care aveau nevoie de condei și hârtie. Acolo am învățat italiana, iar aviatorul Tudor Greceanu mi-a fost profesor de franceză. Jucam șah cu piese făcute din pâine amestecată cu săpun ras și ne desenam caroiajul pe dosul mantiei albastre, de milițian, care avea mânecile dungate. Ca să nu ne ciondănim, obișnuiam să-i spun: “Domnule Greceanu – el făcuse deja ani grei de pușcărie, era bolnav de stomac și avea probleme cu picioarele – jucăm doar două partide, indiferent de rezultat…” De ce-i spuneam asta? Pentru că – după toate atrocitățile la care fuseseră supuși – bieții oameni ajunseseră să se certe chiar și acolo, la pușcărie, din pricina unor simple jocuri… Ori, domnul Greceanu era un om în vârstă, pe care îl prețuiam din tot sufletul, și nu mi-aș fi permis să mă cert cu el. Trăiam într-o lume mutată în spatele zăbrelelor, cu toate problemele ei. O lume întunecată, aflată sub o continuă teroare…
Rep: Pe cine ați mai întâlnit la Gherla?
Acolo am cunoscut oameni cu adevărat extraordinari. Printre mulți alții, i-am întâlnit pe Constantin Cesianu, pe generalii Voicu și Vătămanu, dar și pe Costi Brâncoveanu, ultimul din stirpea Brâncovenilor. El făcea pentru a doua oară pușcărie – era blând, slab și sfârșit… Mai târziu – după ce am fost eliberat -, când am auzit la Europa Liberă că cel din urmă vlăstar brâncovenesc a murit, m-au podidit lacrimile… Însă cel care s-a dăruit cu totul tineretului a fost Ion Omescu (foto – n.red. – poet, eseist și dramaturg), unul dintre cei mai rafinați intelectuali pe care i-am întâlnit. Și el era închis pentru a doua oară. Fusese elevul regizoarei Marietta Sadova, cunoștea limbi străine și reprezenta o adevărată mină de aur pentru deținuții care stăteau cu el în baracă. Scriitorul și jurnalistul constănțean Alexandru Mihalcea a învățat atât de bine franceza cu Omescu încât, după eliberare, a făcut facultatea și a ajuns profesor de limba franceză.
“Omescu semăna cu un lord englez”
Omescu scria povești minunate în limba engleză, iar textele lui circulau dintr-o baracă în alta. Când le citeai, parcă îți creșteau aripi și zburai printre gratii… Unele istorisiri au fost “redactate” chiar pe pungile de plastic pe care eu le salvasem de la bibliotecarul din colonia Stoenești. Le ungeam cu apă amestecată cu săpun în care râcâiam și puțină tencuială de pe pereți. Într-un final, se forma o peliculă albă, un soi de pojghiță pe care se putea scrie cu un bețișor ascuțit. Textele se vedeau perfect. Omescu avea un comportament de aristocrat și eu l-am asemuit întotdeauna cu un lord englez. Când îmi spunea: “Vă salut, domnule Mihăilescu!”, vă mărturisesc că mă emoționam într-atât încât aveam impresia că îmi cădeau nădragii de pe mine. Era un om minunat, de o delicatețe ieșită din comun. Doar când îl vedeai simțeai nevoia de a i te adresa cu “domnule”. Vedeți dumneavoastră, există oameni luminoși care se impun prin modul lor de a se comporta, prin ceea ce transmit. La Gherla se organizau și diverse conferințe susținute de intelectuali; exista o viață culturală. De regulă, aceste întruniri aveau loc dumineca, ziua în care stăteam “pe cracă”. Cu toate acestea, au fost nenumărate dumineci în care am fost mânați la munci grele… inumane…
“Dimi a vrut să plaseze un exploziv în Piața Charles de Gaulle!”
Un alt nebun frumos era Ion Varlam, pe care îl numeam “Ionică”. Fusese arestat de tânăr – odată cu lotul Marion Cantacuzino – pe vremea în care eram colegi de liceu la Titu Maiorescu. L-am reîntâlnit și pe Dimi Lecca – tot fost coleg – elevul care a vrut să pună un exploziv artizanal sub o tribună ridicată în Piața Charles de Gaulle. Mai întâi a fost condamnat la moarte, apoi la pușcărie pe viață pentru ca, într-un final, să i se stabilească o pedeapsă de 25 de ani. Tot la Gherla, gardienii m-au repartizat într-o brigadă care trebuia să sape niște șanțuri adânci, pentru canalizarea închisorii.
În scurta pauză de masă, îmi luam gamela și fugeam să mănânc împreună cu Dimi. Sărmanul se bucura din tot sufletul că pedeapsa mea se apropia de sfârșit, dar nu mai credea că scapă cu viață din pușcărie, având în vedere anii grei de zeghe pe care trebuia să-i facă. Deja stătuse vreo 15 ani în spatele gratiilor. Era bolnav, iar lăturile alea ordinare îi distruseseră flora stomacală… După “marea amnistie”, Dimi a plecat în Franța, unde a și murit. Eu am fost eliberat înaintea lui, așa că i-am contactat mama – o adevărată lady – pentru a o înștiința că băiatul trăiește. Dimi provenea dintr-o familie de francezi înnobilați, luați de ruși și oploșiți în Basarabia. La Gherla mi-am petrecut ultimii doi ani de detenție. Am fost arestat în septembrie ’58 și am ieșit în septembrie ’63. Cu alte cuvinte, mi-am făcut exact condamnarea de cinci ani.
Rep: Cum a fost “în libertate”?
După eliberare, am obosit încercând să îmi găsesc un loc de muncă. Anii de pușcărie mă urmăreau ca un stigmat… M-am dus de nenumărate ori la Brațele de Muncă și am dat probe ca proiectant și desenator tehnic. Totul a fost în van… Treceau câteva zile și mă anunțau că postul a fost blocat. Până la urmă, ajutorul a venit din partea unui fost coleg – Mihai Istrate – care lucra la Serviciul Cadre. Datorită lui am reușit să ajung la Proiect București. Îmi imaginez că șefilor de ateliere nu le era deloc ușor să aibă în subordine un fost deținut politic, aflat în vizorul Securității. Mai târziu, m-am dus și mi-am terminat facultatea. Arhitectura nu mai avea nimic din atmosfera aceea minunată, pe care eu am avut privilegiul de a o cunoaște cândva, înaintea anilor de zeghe.
Mulțumită comunismului, lumea aceea cizelată dispăruse, iar facultatea era plină de mitocani și țoape. În schimb, regimul ne împroșca intens cu tot soiul de aberații și tâmpenii ideologice. Cine purta niște nădragi mai strâmți, sau își pieptăna părul într-o manieră mai interesantă, era catalogat drept “deviaționist” și “malagambist”, ceea ce putea atrage cel puțin o urecheala din partea milițienilor omniprezenți. La finalizarea studiilor, am primit repartiție în București, la IPCM, pe Calea Victoriei. Exista un securist al instituției care venea pe acolo din când în când și îmi respingea cererile pe care le făceam pentru o amărâtă de excursie în străinătate. O excursie nevinovată, dom’le, de câteva zile – organizată “ca la carte”, prin intermediul Oficiului Național de Turism -, care urma să se desfășoare tot prin “lagărul socialist” al Uniunii Sovietice. Unde altundeva?! Să nu vă închipuiți că puteai visa să ajungi prin Hawai sau Jamaica…
“<< Eliberarea >> mă aruncase într-un alt lagăr, cu gratiile invizibile…”
Au fost zile în care m-am enervat la culme și l-am căutat pe securistul ăla nenorocit ca să-l întreb de ce îmi refuza în mod constant solicitările. I-am ciocănit de vreo două ori la ușa biroului, dar șmecherul nu prea venea la muncă, așa că nu l-am întâlnit niciodată. Apoi m-am scârbit și am lăsat-o baltă… Îmi era și jenă să mă mai duc până acolo. Dacă m-ar fi văzut alții, ar fi putut crede că eram vreun turnător, ceea ce m-ar fi deranjat îngrozitor. Ce viață groaznică eram siliți să ducem în vremurile acelea de restriște și prigoană! “Eliberarea” mă aruncase într-un alt lagăr, cu gratiile invizibile… Pe toată durata comunismului, nu am fost lăsat să plec în nicio delegație. Chiar și pe la sfârșitul anilor ’80, în preajma Revoluției, șefii m-au înscris pe o listă ca să plec până în Bulgaria, pe motiv de documentare profesională. Urmarea? Ca prin minune, numele mi-a fost șters de pe listă! Pe de altă parte, Securitatea s-a îngrijit să nu fiu niciodată încadrat ca arhitect de gradul doi sau unu.
Rep: V-a mai interogat Securitatea după ieșirea din pușcărie?
Era un securist care mă hărțuia în mod constant și îmi punea tot soiul de întrebări. Venea chiar la locul de muncă, suna la sonerie și mă chema la “socializare”. Se încăpățâna să mă întrebe pe cine am mai văzut și cu cine am mai vorbit. Eu mă făceam că plouă și îi răspundeam că nu înțeleg la ce se referă. Odată, nu m-am mai putut abține și i-am spus verde în față: “Sunt convins că nu mă considerați un admirator al regimului, dar vă asigur că ceea ce nu îmi place mie nu vă place nici dumneavoastră!” Credeți că m-a întrebat vreodată ce nu îmi place?! L-aș fi întrebat dacă are rude care stau la coadă pentru un kilogram de mălai. Nenorociții ne transformaseră în niște bieți vânători de cozi. Când vedeai una, te repezeai acolo și abia pe urmă întrebai ce se dă…
Rep: Pe reprezentanții “Rugului Aprins” i-ați mai întâlnit vreodată?
După eliberare m-am mai întâlnit, ocazional, cu unii dintre exponenții “Rugului Aprins”. Cei care au supraviețuit pușcăriilor erau slabi și bolnavi, așa că sărmanii s-au stins, bătrâni și suferinzi, în anii care au urmat amnistiei. Cu toții au fost supuși unor atrocități inimaginabile. Inițiatorul grupului – Daniil Sandu Tudor – a murit la Aiud. Un fost medic deținut – care se ocupa de tebeciștii de la Aiud – mi-a povestit că, într-o ultimă fază, bătrânul Vasile Voiculescu a fost cărat la dispensar într-o pătură.
Scriitorul trecea prin chinuri groaznice și ajunsese o mână de oase… L-au eliberat și a murit la București, la puțin timp după aceea. Îmi amintesc și în ziua de astăzi anchetele alea blestemate din Calea Rahovei. În dosarul “Rugului Aprins”, securiștii au avut nemernicia să-l acuze pe Voiculescu și pentru că fusese decorat cu “medalii imperialiste”, pentru serviciile pe care le-a adus patriei în timpul primului război mondial! Cică era un dușman al clasei muncitoare… Ce jigodii absolute erau acești anchetatori!
Rep: De ce România a fost singura țară din Europa unde, după Revoluție, au venit la putere criptocomuniștii, și nu o coaliție de dreapta?
Fiindcă blestemul nostru a fost să nu aveam un Václav Havel sau un Lech Walesa. Lipsa unei astfel de personalități politice luminate – care ne-ar fi putut uni pe toți sub o singură flamură – este unul dintre motivele pentru care Revoluția a fost atât de cumplită și de sângeroasă. De ce am avut ghinionul acesta? Pentru că aici, în România, comunismul a fost mai drastic decât în alte părți, iar elitele noastre au fost prigonite și sufocate în fașă. De exemplu, am citit că, deși era încarcerat în Cehoslovacia, Havel avea hârtie și creion. I se permitea să scrie, dom’le! Păi, așa ceva era imposibil în România… Aici, comuniștii au călcat pe cadavre de intelectuali… Eu sunt ferm convins că, dacă la noi ar fi existat oameni de statura lui Havel sau Walesa, istoria s-ar fi scris altfel. Pe de altă parte, am avut și marea neșansă să-l pierdem pe Seniorul Corneliu Coposu, omul care ar fi putut aduce turnura pozitivă. Îmi amintesc bine climatul politic de după Revoluție, fiindcă m-am înscris în PNȚ pe data de 2 ianuarie 1990, și am participat la toate manifestațiile din Piața Universității.
Îngroparea moștenirii lăsate de Ogoranu și Arsenescu
Am privit cu toții neputincioși cum la putere a venit tovarășul Ion Iliescu, omul de care se temea până și tovarășul Nicolae Ceaușescu, pe motiv că era prieten la cataramă cu KGB-ul. Apoi, comuniștii au reușit să facă imposibilă consfințirea unei legi a Lustrației. Tot după ’90, am avut privilegiul să o cunosc pe Elisabeta Rizea. Am constatat cu groază că îi era teamă să vorbească pentru că, în satul ei, era încă oprimată de autorități și de Securitate. Și când te gândești cât sânge nevinovat a curs la Revoluție… E trist că, de atunci, nu s-a schimbat mai nimic. Pe de altă parte, e oribil că – după 24 de ani de pseudodemocrație – în România nu este recunoscută și comemorată, la modul oficial, jertfa acelor tineri minunați care au pus mâna pe arme și s-au retras în munți pentru a lupta cu hidra bolșevică. De ce se vrea îngroparea exemplelor luminoase pe care ni le-au lăsat moștenire Ogoranu și Arsenescu? Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…
Rep: Credeți că mai este posibil un proces al foștilor torționari?
Ca să fie posibil, mai trebuie să fie și dorit. Din punctul meu de vedere, un astfel de demers reprezintă un imperativ categoric. Chiar dacă s-au scurs 24 de ani de la Revoluție, brutele acestea încă trăiesc printre noi. Crima nu se prescrie niciodată! Numai că un astfel de proces nu trebuie făcut de televiziuni, ci de procurori. Traian Băsescu și-a bătut joc de toți românii responsabili atunci când și-a arogat meritul de a condamna comunismul! El a girat o simplă formalitate care nu schimbă cu nimic trista realitate a prezentului. Păi, cum este posibil să recunoști că regimul comunist a fost unul criminal, fără să-i condamni asasinii?! Este o absurditate de proporții…
Rep: Așadar, condamnarea comunismului a reprezentat o simplă formă fără fond?
Să știți că, la acea vreme, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – regretatul Ticu Dumitrescu – a fost la Cotroceni, în audiență, chiar înainte ca șeful statului să alcătuiască simulacrul acela de comisie care s-a jucat de-a condamnarea nimănui. Dacă nu s-ar fi dus el și nu ar fi susținut acolo niște chestiuni clare, cine știe ce mai ieșea din colaborarea dintre “cărturarul” Băsescu și Volodea Tismăneanu… Până la urmă, e limpede că s-a ales praful de condamnarea comunismului. Totul a fost o mare bătaie de joc. Pe cine încălzește niște vorbe goale, lipsite de orice sens și conținut? Din nefericire pentru români, Traian Băsescu este un președinte în șlapi, un om de foarte proastă calitate care se dezice de tot ceea ce promite. Este un ciocoflender fără educație care găsește de cuviință să se poarte ca un vânzător de semințe. El nu poate înțelege că hăhăielile lui mitocănești nu țin loc de conversație. Pe de altă parte, acest incult și-a permis nesimțirea să-l acuze pe Regele Mihai de trădare. Cum ai putut să spui bă, neam de traistă, că Regele a fost sluga rușilor?! EBA nu știe nici măcar să vorbească și are mai mulți ani decât avea Regele atunci când l-au alungat bolșevicii. Și uite că beizadeaua asta a ajuns să ne facă de râs în Parlamentul European…
Rep: De ce nu au luat poziție intelectualii României, atunci când Băsescu a compromis condamnarea comunismului?
Pentru că, din păcate pentru noi, intelectualii din ziua de astăzi nu se mai pot ridica la valoarea acelora care au suferit atrocitățile comunismului. Marea tragedie a fost că adevăratele elite ale României s-au prăpădit în pușcărie, sau au fost condamnate la un anonimat asemănător morții. Și nici noi, ca popor, nu am știut să ne prețuim valorile care încă mai trăiau peste granițe. Ce s-ar fi întâmplat dacă Eugène Ionesco nu ar fi șters-o la Paris? Dacă Emil Cioran și Mircea Eliade nu rămâneau în străinătate? Vă spun eu: ei ar fi pierit în abominabilele pușcării comuniste. Din păcate, acești mari oameni nu au fost iubiți nici după Revoluție, când nimeni nu s-a deranjat să-i invite, măcar în vizită, în țara natală. Nu i-a chemat nimeni, dom’le! Unul dintre intelectualii vremurilor noi – mă refer la domnul Gabriel Liiceanu – le-a luat interviuri, dar a făcut-o mai mult pentru a se face remarcat și pentru a se asocia cu ei… Ulterior, intelectualii ăștia noi ne-au arătat cam câtă voinicie aveau în ei…
Rep: Mai sperați într-o adoptare a unei Legi a Recunoștinței, care să prevadă cât se poate de clar o minimă compensație morală pentru deținuții politici?
AFDPR s-a luptat atât pentru Legea 221, cât și pentru Legea 118, încă de pe vremea lui Ion Iliescu. Până la urmă, Codruța Kovesi a anunțat că face “un recurs în apărarea legii” – ce extraordinari sunt ăștia în formulele pe care le folosesc! – care a avut scopul de a desființa complet Legea 221. Urmarea? După ce au făcut ani grei de zeghe, au suferit torturi crunte și le-au fost confiscate casele și pământurile, Statul Român refuză să le ofere o minimă compensație morală foștilor deținuți politici… Mai suntem în viață doar vreo 3500, bătrâni și slăbiți, iar politicienii de pe malurile Dâmboviței ne tratează cu o indiferență crasă.
În ultimul an, actualul președinte al AFDPR – domnul Octav Bjoza (foto) – a depus un nou proiect legislativ la comisia juridică a Camerei Deputaților. Aceasta este camera decizională, fiindcă inițiativa noastră trecuse de Senat, acolo unde au fost decupate din text toate stipulările care prevedeau alocarea de despăgubiri și pentru urmașii foștilor deținuților politici. Păi cum, dom’le, copiii nu au avut de suferit după ce le-au fost încarcerați părinții?! Cum rămâne cu soțiile care erau hăituite de Securitate și nu mai aveau cu ce să-și hrănească pruncii?! Deși, inițial, aleșii neamului i-au promis domnului Octav Bjoza că vor analiza chestiunea și vor urgenta trecerea de comisie, nimeni nu a mișcat un deget. Apoi a început vacanța parlamentară și deputații au zburat prin țări exotice. Ultima promisiune e că vor rezolva problema în următoarea sesiune parlamentară. Ani la rând ni s-a servit replica asta indolentă… La urma urmei, ce așteptări să mai ai de la niște politruci? Sunt niște impotenți ce nu s-a mai văzut! De vină este PDL, care a schimbat legea electorală și le-a permis tuturor lepădăturilor să intre în Parlament. Halal clasă politică! În schimb, am auzit că foștii deținuți politici sași vor avea întâietate legislativă, pe considerente de minoritate. Păi, cum să nu?! Băsescu își strânge relațiile cu doamna Merkel, cea care l-a menținut la putere! Oare, românii care au fost deținuți politici nu reprezintă, la rândul lor, o minoritate importantă?
Interviu realizat de Răzvan Gheorghe si Apollon Cristodulo pentru ZIUA news
Fotografii: Vlad Mitric-Ciupe, ZIUAnews, Fototeca Ortodoxiei
Sursa: Marturisitorii.Ro
