Cuvânt și iubire

MOŢUL…

Evenimentele tragice petrecute în Apusenii noştri dragi, cu pierdere de vieţi preţioase, cu neglijenţă crasă a autorităţilor, cu demisii formale dar teatrale, cu angajări omeneşti de un nivel de conştiinţă sădită în suflet, de nepreţuit, m-au făcut să-mi amintesc de începuturile mele în profesia mea de inginer chemist tehnolog.

Era prin 1954, angajat în “Ţara Moţilor”, la Băiţa Bihor, la Uraniu. Pentru mine totul suna frumos. Elev la Liceul Emanuel Gojdu din Oradea, în perioada anilor 1945-1949, cu vacanţe petrecute la Tabăra de elevi de la Bratca, o zbugheam deseori, într-un grup mic de ‘vagabonzi’, prin Apuseni, pe la peşteri, pe Valea Drăganului, pe la Cascada Dracului, pe la Cetăţile Ponorului, şi mai ştiu eu pe unde acuma?, aveam mereu în sufletul meu de copil, rămas mereu şi astăzi, imaginea globală a Apusenilor.

Ţară de Vis, construită din nestimate ale naturii, locuită, din vremuri istorice, cu răsunet istoric, dacă amintim doar de Ţebea, de o populaţie aparte, cu oameni frumoşi, munteni, cu oameni cinstiţi, cu oameni dăruiţi naturii, dar şi semenilor lor, cu oameni gata de sacrificiu, nu la îndemnul cuiva, ci la pornirea lor ancestrală. Am lucrat printre ei, am cunoscut mineri, geologi, tehnicieni, muncitori necalificaţi, am avut colegi de laborator. Eram mereu pe picior de controversă cu oricine îndrăznea să treacă ‘moţul’ într-un registru peiorativ.

M-am simţit bine printre ei, oriunde mă aflam, în laborator, în instalaţiile de preparare a minereurilor, în instalaţiile Staţiei Pilot din oraşul Ştei, pe atunci Petru Groza, pe terenurile de sport, la bazinul de înot, în goană după frumos, pe motocicletă. Erau cinstiţi, conştiincioşi, primitori în casele lor. Puteai să te avânţi în excursii, prin locuri mai puţin umblate, fără teamă şi aveai destule opţiuni.

Munceam la cot cu ei, mâncam din traistă când era cazul, făceam schimburi de noapte, deseori, aproape împiedicat să mă ‘vâr’ acolo unde se întrezărea un pericol. În unele situaţii erau mai pregătiţi decât mine şi fără ifose, mă protejau. Da, în 1961, când am fost transferat la Cercetare la Măgurele-Bucureşti, am simţit un timp îndelungat, lipsa acelei atmosphere. Dar aveam, practic lipit de mine, un suflet de moţ, veritabil, de prin Săliştea de Bihor, un coleg de laborator, devenit inginer, mâna mea dreaptă în Laborator.

Pe când conduceam Laboratoarele de Analize din Ştei, tânăr, fără prea multă experienţă, s-a aciuat şi Giţă pe la noi. Eu, împătimit după metode instrumentale, mă ocupam cu precădere de Spectrografie şi Electrochimie. Ghiţă a nimerit, laborant, la Analize Chimice, clasice, cum le spuneam. O sală enormă, cu o droaie de femei.

Nu s-a putut acomoda şi m-a abordat rugându-mă să-l ‘salvez’ de coşmar şi să-l iau la Spectro. Am zâmbit, cu gândul la Margareta, soţia, inginer chemist, la ‘Laboratorul de Coşmar’. Nu sunt şi nici n-am fost misogin, dar i-am înţeles păsul şi, bazat pe faptul că doream şi eu un bărbat lângă mine, într-un laborator cu aparatură sofisticată şi greoaie la instalat şi întreţinut, am acceptat. Din clipa aceea Ghiţă nu s-a mai dezlipit de mine. Voia să lucreze, voia să înveţe, poate că voia să-mi şi mulţumească.

Stăteam în laborator până noaptea târziu, uneori exagerând oarecum în pasiunea mea pentru aparatură, dar mă simţeam bine şi în siguranţă, ştiind un bărbat în preajmă.

Anii au trecut, eu am plecat transferat pentru a mă ocupa de Uzina de Prelucrare a Minereurilor de Uraniu, Ghiţă a rămas să-şi termine studiile la fără frecvenţă la Politehnica din Iaşi, a venit la rândul său transferat la Cercetare ca inginer chimist, a poposit în Laboratorul de Schimători de Ioni şi Extracţie Lichid-Lichid pe care-l conduceam, a devenit umbra şi prietenul meu, locţiitorul meu, spre nedumerirea celorlalţi colegi. Ceea ce m-a făcut să fac această alegere a fost spiritul de economist care-l caracteriza şi plăcerea cu care se preocupa de problemele legate de planul de cercetare. Erau vremuri în care acest domeniu de activitate avea o deosebită importanţă. Să faci rost de teme, să faci rost de bani, să urmăreşti realizarea planului de activitate, să raportezi realizarea acelui plan, erau departe de felul meu de a fi. M-am bazat pe el şi totul a ieşit bine, chiar dacă au existat şi mormăieli.

Moţul meu, bunul meu prieten şi coleg, a înţeles acest fel de a fi şi, atunci când din motive personale, m-am transferat la o altă unitate a sistemului nuclear, la propunerea mea, a rămas pe locul eliberat.

Dar cum timpul nu a stat pe loc, în 1989, în pragul Revoluţiei de la Timişoara, am fost ‘sfătuit’ de umbra mea oficială să părăsesc sistemul. Şi l-am părăsit, pensionându-mă la cerere.

M-am simţit ‘ca dracu’, ca să-l citez pe un ‘ilustru politician’, revoluţionar cu pulovăr. Am continuat o colaborare neoficială, cu Ghiţă, cu minunatul Director al Companiei, Titi Băjenaru, dar salvarea a venit din cea de a doua preocupare, neoficială, pe care am cultivat-o în timpul liber, timp care devenise chiar ‘liber’. Am continuat să scriu făcând şi primii paşi în oficializarea prin publicare.

Primul roman, POVOD, romanul meu de suflet, a apărut în 2004. Cine a sărit în aer de bucurie, dacă nu Ghiţă. Amator de lectură, mi-a făcut o caracterizare de critic. Eram un superlativ pentru el. Al doilea roman, ECVESTRA, a apărut în 2010. Tot Ghiţă a ridicat entuziasmul la cote şi mai înalte: “Îmi place chiar mai mult decât Povod!” M-am bucurat, ştiindu-l sincer. Citea tot ce-i trimiteam pe email, în general proză scurtă, încurajându-mă mereu.

Prima alarmă a apărut după pensionare, când, devenit Şef de Secţie de Cercetare, a continuat să lucreze. Probleme cu inima, internare, vizită la Spitalul Sfânta Maria, îngrijorare. A ieşit cu bine, cât se poate de bine pentru o asemenea situaţie şi, după o scurtă perioadă de relaxare, s-a întors la Secţie!? Margareta a fost prima care a încercat să-l facă să renunţe. N-a fost chip.

S-a îngrijit cu răbdare, a introdus plimbările lungi spre Herăstrău, dar nu s-a dat în lături de la activităţi de ordin casnic, de întreţinere, de mutare. Totul părea nesperat de bine. Comunicam mereu, trecea des pe la noi.

Şi iarăşi anii n-au sat pe loc. Cum sunt neglijent din fire, în probleme de sănătate, în 2012, după ani de avertismente, la un blocaj renal, am aflat şi verdictul: carcinom de prostată, neoperabil. Dimensiunea nu mai permitea o intervenţie ‘clasică’. Cel care s-a îmbolnăvit psihic, a fost Ghiţă! Din acea clipă, moţul meu nu a mai avut astâmpăr. Nu mai puteam mişca un deget, fără ca prezenţa lui să nu mă copleşească.

Când folosesc acest cuvânt nu exagerez cu nimic. Eram la pământ, nu mai puteam să mă alimentez, n-aveam nici chef, nici putere să ‘vizitez’ Oncologia. El era mereu prezent pentru a mă sprijini în încercările mele locomotrice, el mă ducea la medic, mai bine zis, la medici, erau mai mulţi, el ducea tratativele. El urmărea cum mă hrănesc, el urmărea cum respect medicamentaţia, el se ocupa de cele mai intime probleme medicale, El, Moţul, nu mă lăsa nici să respir necontrolat!

Agonia asta a ţinut cam trei luni de zile, cu moţul meu la ‘datorie’. La ultima vizită pe care am făcut-o la oncologie, la sfărşit de martie 2012, după ce m-a dus acasă, a plecat la Spitalul Colţea, pentru a ridica medicamentele speciale prescrise. În acea dimineaţă trecuse de două ori pe la noi, parcă presimţea ceva, ceea ce a stârnit o oarecare nedumerire din partea Margaretei.

La Colţea a ajuns spre prânz, s-a prăbuşit, şi-a revenit puţin, m-a sunat, mi-a relatat cele întâmplate, am trimis un tânăr care-l cunoştea să ia medicamentele, am aflat prin el că-şi revenise, am mai vorbit la telefon, liniştit puţin, dar nu convins. Pe la orele 20 m-a sunat, părea liniştit, am stabilit să vorbim a doua zi de dimineaţă şi i-am urat noapte bună. Eram dărâmat. Totuşi, pe la orele 23 am adormit. La 24 telefonul m-a trezit, alarmant. Era medical de gardă. Mă anunţa că se stinsese. Înainte de culcare Ghiţă lăsase telefonul meu, pentru orice eventualitate, ca să nu fie anunţată soţia lui, şi nici fiul. Am rămas blocat, am strigat-o pe Margareta şi, tremurând, am format numărul lui Doru, fiul…

Eu a trebuit să acţionez repede. La sfatul Doctorului Conferenţiar Urolog, Ambert, am apelat la Prof. Dr. Geavlete. După patru luni de suferinţă cumplită şi inutilă, aplicând o noutate, “Pulverizare în Plasmă”, Profesorul, omul fantastic, de excepţie, profesionistul născut şi nu făcut, a trecut la intervenţie şi, iată după aproape doi ani, eu pot spune că pot lupta cu boala de la egal la egal. Păcat că vârsta, începe să scoată la iveală, vechi şi noi carenţe, dintre care poate cea mai ‘ironică’ pare să fie, cea care mi l-a luat pe Ghiţă – inima…

Eu înţeleg ‘prietenia’, eu înţeleg ‘dăruirea’, dar nu înţeleg şi nici nu voi înţelege grila după care ne conducem în viaţă. Când ne vom întâlni, Ghiţă, poate ai să-mi explicit şi mie ce-i cu moţii ăştia din Apuseni…

Bucureşti, 25 ianuarie 2014

Daris Basarab alias Boris David

***

Nota mea:

Draga Boris, ultima voință a lui Avram Iancu, însuflețește Țara Moților! Oamenii munților, unde Dumnezeu și-a lăsat mantia de veacuri…aruncând pulbere de aur…

Ei, moții, și-au păstrat sufletul curat, tradiția și credința…

Ei, moții, nu sunt interesați de globalizare, ci de păstrarea identității naționale. Desi vremurile sunt cum sunt, omenia, fapta și jertfa îi înobilează. Respect pentru voi, urmași a lui Avram Iancu!

,,Moții veghează!”

Mariana G.

“Unicul dor al vietii mele e sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care dupa puteri am si lucrat pâna acuma, durere fara mult succes, ba tocma acuma cu întristare vad, ca sperantele mele si jertfa adusa se prefac în nimica. Nu stiu câte zile mai pot avea ; un fel de presimtire îmi pare ca mi-ar spune, ca viitorul este nesigur. Voiesc dar si hotarât dispun, ca dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca în folosul natiunii, pentru ajutor la înfiintarea unei academii de drepturi ; tare crezând, ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele.”

Câmpeni 20 decembrie 1850,
Avram Iancu m.p.,
Avocat si prefect emerit.