Cuvânt și iubire

Vorbim de un volum de structură moralizatoare, practic, un document despre imoralitatea instituţionalizată, cu arborescenţa de aspecte specifică unei societăţi expediate în haos, o carte vorbitoare pe ton puternic în urechile vremii, unde parodia îşi reintră în drepturi, prinde sînge în obraji şi produce efectul de valoare imediată. Înţelegînd că viciile societăţii nu mai pot fi tolerate, că e timpul să se renunţe la stereotipii, poetul Marian Ilie îşi asumă curajul unui protest echilibrat, abordarea cu sentiment patriotic a temelor politice, conferindu-i puterea şi sentimentul că poate schimba lucrurile în bine. Viaţa însăşi fiind pînă la urmă politică, autorul face politică fie că vrea, fie că nu, face o „nouă revoluţie paşnică” prin condei. Personalitate cu vocaţie etică, fin şi ironic analist ancorat în prezent, Marian Ilie devine prin volum „politicianul” unor discursuri de forţă: „…Am pierdut parcă la zaruri ţara-n două zeci de ani/ Şi – mai grav – busola însăşi a periplului prin timp/ Ne-am pus cinici pe tarabe sufletele de cojani/ Amanet plătit in grabă de trimişi dintr-un Olimp/ Situat în nu se ştie care dintre emisfere/ Pretutindeni şi niciunde pe-ncercatul mapamond/ Împărţit moşiereşte între centri de putere/ Cu acţionari din umbră la un fantomatic Fond …/ Dinăuntru vin duşmanii, din afară doar chemări/ Programatice sirene ne îmbie la răbdare/ Şi răbdăm de sub dogoarea aspiraţiei spre zări/ Unde însăşi Axa Lumii se înclină a trădare/ Ne tot odihnim idilic tolăniţi pe munţi de aur/ În bulibăşeala lumii am uitat să stăm călări/ Miticul oier cu turma răsfirată pe coclauri/ Doarme Somnul său de tânăr îmbătat de damf de flori… (Joc de-a caii – după Adrian Păunescu)

Mihai Eminescu a dat literaturii române, în ansamblul operei monumentale, cinci scrisori geniale, traversate de ideea neconcordanţei dintre ideal şi real. „A doua Scrisoarea III” a poetului Marian Ilie trebuie înregistrată ca un fapt cultural, fără să i se poată nega valoarea. În vremea aceasta de mari nediferenţieri, de stagnare şi anarhie, cînd literatura este într-o ascensiune continuă, dar necontrolată, cînd societatea lunecă tot mai mult în debusolare, apariţia unei astfel de cărţi este în beneficiul cititorilor şi al culturii, poetul fiind un protestar necesar nu numai culturii, ci şi societăţii. „Vândură fabrici cer pământ/ Petrol păduri râu ram şi prund/ Dac-ar putea ar da spurcaţii/ Şi sufletul sărmanei naţii/ Ce macină de generaţii/ La mori de vânt/ Alai de mimi cu măşti groteşti/ De care nu poţi să trăieşti/ Să faci ce trebuie făcut/ Viaducte-n munţi punţi peste Prut/ S-alungi mirosul de stătut/ Din Bucureşti…/ Vai, ce tristeţe suverană/ Vai de cereasca ţării mană -/ Bătuţi de vânt din Răsărit/ Din Sud ori Nord ori Asfinţit/ Găsim noi pietre de-azvârlit/ De Piei-Satană” (Piei-Satană – după George Cosbuc)

Autoritatea protestului împotriva viciilor de largă răspîndire îi adînceşte creaţia în reprezentare, în care se revarsă, cu o extraordinară amploare a respiraţiei lirice, elanul conştiinţei şi dorinţa de a se dărui nemărginit poeziei cristalizatoare de atitudini. Din varietatea de factori politici, sociali, economici, ideologici, spirituali, din eflorecenţa şi întrepătrunderea lor, îşi are obîrşia volumul de faţă, cu rostul lui de a da, prin dîrzenia protestatară a rimei şi ritmului, expresie frămîntărilor care caracterizează mentalitatea timpului: „…De-atâta foame am ajuns obezi/ Am tot pierdut – din ce-o să mai trăim/ Că rata de schimbare de regim/ Ne-a prins nepregătiţi şi fără crez/ Să fi venit schimbarea mai aşa/ Mai pe lumină Doamne mai pieptiş/ Am fi scăpat întâi de mărunţiş/ Şi-am fi putut mai apoi cugeta/ Aşa – am scos la schimb în mare grabă/ Agoniseala cea de proletari/ Cu gândul că ne umplem de dolari/ Şi-am fost maradoniţi chiar la tarabă/ De ne-am ales cu pulberi de percuţii/ – Celebrul praf al clasicelor tobe -/ Înconjuraţi de replici xenofobe/ Răbdăm tânjind la alte revoluţii/ Tot reformăm teribilul sistem/ Ce ne-a lăsat trecutul filodormă/ Ne afundăm anapoda-n reformă/ Şi o reformă înşine suntem”… (Rata de schimbare). Iată, intensitatea trăirilor îşi crează un limbaj dinamic şi un ritm energic. Din aceste momente, trăite de poetul mişcat în întreaga lui fiinţă, se naşte poezia ce se supune unei legi de organizare şi creştere. Asemenea lui Goethe, Marian Ilie pare să spună: „Stau sus, dar pot şi trebuie să mă urc şi mai sus; simt în mine nădejde, curaj şi putere”. În viziunile sale repercutîndu-se, într-un fel sau altul, nuanţat, tot ce agită societatea contemporană cu diferitele frămîntări şi aspiraţii. Fără îndoială, această lărgire de orizont este de o importanţă decisivă pentru creaţia sa.

Poetul unor denunţuri ale disonaţelor, al arhitecturilor incandescente, Marian Ilie construieşte scrupulos parodia, cu acea tensiune dintre conştiinţa intelectuală şi dorinţa de confluenţare a formelor divergente. Talentul lui rezidă, între altele, în conectarea viziunilor poetice cu icoana spirituală a vremii, în sînul căreia factorii sociali, politici, economici, ideologici, au rol determinant. El însuşi, patriot, trasează volumului un mers salvator spre viitor, o elucidare imperioasă (prin care decadenţa societăţii poate fi depăşită), dar şi un diagnostic, dat de un creator celebral într-un sistem capitalist haotic. Tensiunea creatoare imprimă prin sonoritate şi magmă severităţi şi corecţii radicale, şi adînci vibraţii afective: Geme ţara de atâta muls/ De dogori duhori şi viituri/ Nu sunt doctori să mai ia un puls/ Şi nici vraci pentru descântături/ Ca o vit-atinsă de dalac/ Zace biata ţară-n bălegar/ Cum să-ţi fie, frate-meu, pe plac/ Peisajul ăsta ordinar/ Cum s-audă dregătorii săi/ Geamătul prelung din Bărăgan/ Când păziţi de haite de dulăi/ Ei se bat pe Marele Ciolan/ S-au proptit acolo sus prin sfori/ Şi nu-i chip să-i mai putem da jos/ Ne-ndemnăm la urne uneori/ Să votăm schimbări – dar ce folos/ Vin ai lor, când tot ai lor mai pleacă/ La palavre-s buni, nătângi la fapte/ Noi rânim la balega de vacă/ Să se scalde ei în râu de lapte/ Şi tot mulg şi mulg – nu ştiu măsura/ De-i secară ţâţa bietei ţări/ Şi se duc să-şi risipească ura/ Prin amăgitoare desfătări/….Pe când câinii lor rod la ciolane/ Azvârlite de-un stăpân mojic/ Bieţii fraţi ai mei de la saivane/ N-au mâncat de-un veac de ani nimic…/ Totu-n ţara asta e sinistru/ Jaful deşănţat nu se mai gată -/ Te condamn, stimabile Ministru/ Al Dreptăţii-cea-la-ochi-legată”. (Peisaj ordinar)

Devine prin acest volum destul de evidentă primejdia în care a căzut societatea contemporană, lăsîndu-se atrasă, cu consecinţe tragice, de mistificările şi iluziiile democrate. Prin prisma acestor principii şi din ipostaza martorului obiectiv care redă cinematic esenţialul prezentului, cu o remarcabilă artă pentru rafinarea scriiturii, şi-a elaborat Marian Ilie „A doua Scrisoarea III” – interesantă colecţie de parodii, poezii şi exerciţii de libertate. Parodii caracteriologice după Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, George Coşbuc, George Lesnea, Radu Gyr, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi et caetera, parodii ca formă de manifestare a unui spirit neîngrădit şi mai mult, ca metodă ideală prin intermediul căreia poetul Marian Ilie îşi păstrează nealterată condiţia morală. Cine a citit „A doua Srisoarea III” ştie deja că acest volum va pătrunde în conştiinţa culturală a vremii. Marian Ilie nu scrie pentru a trezi cititorul din impresia banalităţii, nici pe colegii poeţi aţipiţi în atotsuficientul postmodernism sau preocupaţi de aria simplelor notaţii. Prin transmigrare sufletească, Marian Ilie este propriul reporter care relatează inspirat şi parodic starea prezentului cu multitudinea de contraste, îndemnînd, totodată, la „deşteptare” şi ieşirea din amorţire. Da, o carte cu adevărat captivantă prin ritmul lăuntric, o carte-manifest prin felul cum demască realitatea, prin adînca afirmare sau tăgăduire a unor aspecte de viaţă. Aşadar, domnule poet, fii bun şi mai aruncă-te în irevocabilul destin scriitoricesc, aşa cum s-a întîmplat cu marii eroi ai tragediei greceşti.

Marian Ilie, poezii din volumul “A doua scrisoarea III”

Veniţi, români

Veniţi, români să vă împart lumină/ Din facla de la capăt de tunel/ Unde pândesc un tren mărfar să vină/ Să ne aducă liniştea cu el// Ce-ncet se mişcă, parcă nu mai trece/ Tranziţia ereticei scripturi/ Ducând pe şine-atâta hrană rece/ De să ostoi milioane-ntregi de guri// Se duc dar bărăgane de merinde/ Se duc averi – c-un tren supervizat/ De hoarde de-amploiaţi care şi-ar vinde/ Şi sufletul să aibă un palat// Şi o maşină ştaif, mai a cătării/ Cu piţipoance-n chip de copiloţi/ – Aah, mama ei de ceara lumânării/ Ce le albi dosarele la toţi!// Tot mai aşteptă-n verde câmpul muncii/ Cu sapele încinse de prăşit/ Oştiri de mame alăptându-şi pruncii/ Cu sevă din Pădurea Infinit// Pe unde trece-n miez de noapte Fiara/ De-a cărei coadă am legat un blog/ Să-mi conturez arhi-tectonic ţara/ Pribeag şi deşănţat seismolog…

Aşa să fie ?

Frate-al meu român, aşa să fie/Că ne lenevirăm c-am fi hoţi/Că n-am mai şti starea de trezie/Că ne bolânzirăm, frate, toţi/Că ne-am dat pe mai nimic Satanei/Că n-am mai avea pic de mândrie/Şi nu ne-am mai vrea de patrioţi?//Frate-al meu român, aşa e oare/Că ne-am lepădat de Dumnezeu/Că s-a-ntins pârloaga pe ogoare/ De trândavi ce-am fi, măi, frate-meu/C-am trăi din vagi expediente/C-am fura şi gazele din soare/Ca să nu plătim din portmoneu?//Nu-i aşa ! şi strig că n-au dreptate/ Şi-s nemernici cei ce-aşa bârfesc/ – Geme, da, de amăgiri deşarte/Arealul ăsta românesc/O tutelă pan-fanariotă/ S-a înstăpânit pe libertate/Şi ca-n codri tartorii hoţesc// Osteniţi de-atâta trândăvie/Devotaţi nimicniciei lor/ Au făcut tranziţia zbanghie/Să dezmoştenească un popor/ Frate bun cu codrul şi cu doina/ Şi la jale şi la pribegie/ Şi la bucurie şi la dor…

Să fii contribuabil

Departe sunt – că mi-am găsit cărare/ În vârf de munte dincolo de nori/ De unde strig înalta mea trădare/ Şi mă condamn ca mare dezertor// Încerc să uit că-n Vale roade criza/ Al cărei dedesubt l-am înfierat/ Să îmi deretic sufletul cu briza/ Şi să mă pedepsesc că am trădat// O naţie vădit sinucigaşă/ Îmbrăţişând un viitor perfid/ Dau înapoi cetăţenia laşă/ Şi mă dezic de orişice partid// Cum m-am dezis – vai, nimeni nu sperase/ De multilaterale devieri/ Cu indicaţii semi-preţioase/ Ca piatra unui PIB bananier// Dar parc-acum nu-i cale de-ndreptare/ Atâtea miliarde de-mprumut/ Se irosesc pe jaf şi dărâmare/ A tot ce-agonisirăm în trecut:// Împrumutaţi, băieţi că e la modă/ Dar jaful ăsta-i incalificabil/ În Ţara lui Impozit-Voie-Vodă/ E un blestem să fii contribuabil !

Dramă într-un act

Ce se întâmplă, frate, azi în lume/ E-un serial cu scene indecente/ Globalizarea se prăvale-n spume/ Şi mătură de-a valma continente// Troznesc rărunchii bietei Europe/ Şi lungi frisoane pântecele-i rod/ Magi mincinoşi se tânguie-n sincope/ S-adune lumea la un Alt Prohod// Mi-s martori calul puşca şi năpasta/ C-aş mai avea la multe-n lume rost/ Dar – vai – detest derânduiala asta/ Şi toate-orânduirile ce-au fost…// Din Evanghelii când mai dau citire/ Pasajelor cu Cel Damnat pe cruce/ M-apuc-aşa o stare de sictire/ Şi-un dor de ducă – duce-m-aş-tot-duce// La Cel de Sus să convenim un pact:/ Să-i adunăm pe toţi acei ce-L strigă/ Să înscenăm o dramă într-un act/ Punînd de-un bărăgan de mămăligă// Şi-odată drama-n scenă retrăită/ Intr-un amurg posomorât şi frust/ Să-i punem mămăligii dinamită/ Să detonăm şi să privim de sus// Explozia atât de evocată/ A terciuitei noastre mămăligi/ Ce-a fâsâit de fiecare dată/ Sub voievozi fanarioţi sau rigi// Şi chiar la vremea cruntei ciume roşii/ Când orizontul fulguia-n albastru/ A explodat – vai – doar că ticăloşii/ Au transformat explozia-n dezastru// Şi-n loc de cer ornat cu artificii/ Avurăm o ninsoare-nsângerată…/ Au fost în van atâtea sacrificii/ Tranziţia la noi nu se mai gată!/ Dă Doamne să m-audă oropsiţii/ Acestei biete ţări dezmoştenite/ Să punem capăt searbădei tranziţii/ Cu dinamită-n urne! Pe cinstite!

Ilustru trup de lut

Vai, doamnă Europă, ilustru trup de lut/ Ce-mbii sulemenită în farduri triumfale/ Cu maclavaisuri scumpe si giuvaergicale/ Plătite din sudoarea acelor ce te-au vrut// Ne tot visăm cu tine, nepoata Mamei Geea/ Care la rându-i are filiaţie divină/ Noi, pruncii cei teribili de stirpe carpatină/ Încolăciţi de gâtu-ţi – dar, vai, nu eşti aceea// Ce ne ademenise cândva cu nopţi de basme/ Şi vag ne dedulcise la aşteptări regale/  Ne-ai cam lăsat de pradă la veri subtropicale/ Robi şleampătei tranziţii spre noi şi vechi marasme// Că mulţi din noi îşi luară in traistă soarta şchioapă/ Şi se pierdură-n zarea cu iepe şi cu roţi/ Dar cei mai mulţi căzurăm de amanet la hoţi/ Ori de vâslaşi la arcă pe-o mare-fără-apă// Pe care pari stăpână tu doamna cea visată/ A multor generaţii de bieţi idealişti/ Ce necurmat crezură că pentru ei exişti/ Şi că li se cuvine sărutul tău drept plată…// Nisipul Mării Negre prea scârţâie sub paşi/ Pădurea carpatină prea gâdilă la nară/ Nici nu-ţi ajunge sânul la biata noastră ţară/ Şi fugi de noi şi pradă marasmului ne laşi…

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS