Cuvânt și iubire

D. DRAGHICESCO: NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU , Paris, 1929, p.19-32)

INTRODUCERE

La începutul acestui secol, Rudolph Eucken declara că sarcina cea mai presantă și mai dificilă a timpului nostru este de a da o religie umanității. Cam în aceeași epocă, și chiar puțin înainte, o renaștere catolică se desena în Franța, manifestată mai ales prin convertirea scriitorilor iluștri: Huysmans, Francois Coppee, Claudel, Paul Bourget, Ernest Psichari, Peguy etc. În același timp, filosofi cu tendință spiritualistă sau pragmatistă, ca Boutroux, Bergson sau William James, ca Eucken însuși dădeau problemelor religioase o atenție cu totul nouă. „Mai putem noi încă să fim creștini?” se întreba Eucken, și concluzia sa era că nu numai că putem fi creștini, dar că nu putem, sub pedeapsă cu moartea, să nu fim, precizând de altfel că nu era vorba în gândirea sa de fondarea “unei religii noi” ci de “a însufleți creștinismul în toată profunzimea sa”. Totodată, lui nu-i scăpa că unui număr de spirite moderne îi repugna creștinismul și eforturile pe care le cere. De asemenea el prevedea că această necesară renaștere morală nu se va produce fără a fi pregătită de o tulburare profundă. “Trebuie mai întâi, scria el, ca umanitatea să fie scuturată de această lene spirituală, fie prin sentimentul devenit intolerabil al vidulului situației mijlocii, fie prin mari catastrofe publice.” Atunci scopul ar putea fi atins: nu prin “o simplă întoarcere la vechile forme ale creștinismului” nici “atenuarea” lor sau „interpretarea liberală” a lor: „o formă de creștinism esențialmente nouă, corespunzând stării istorice a vieții spirituale”.

Aceste rânduri au fost scrise puțin înainte de război. Astăzi cele două condiții ale lui Eucken puse pentru scuturarea în sfârșit a torporii sale spirituale au fost realizate peste previziunile lui. De multe ori, ateii și scepticii au confesat „vidul intolerabil” al existenței lor și cel mai adesea cu accent de angoasă. Acesta este sentimentul care a condus sau a adus înapoi în același timp un mare număr de intelectuali. Să ne limităm la două exemple caracteristice. Iată câteva din mărturisirile pe care Jacques Riviere le adresa în 1907 lui Paul Claudel: „… o neliniște, o neliniște îngrozitoare, care mă urmărește de-o viață, și mă ridică neîncetat, și neîncetat mă împiedică a mă satisface; o neliniște care mă ridică în transporturi de voluptate, în transporturi de disperare, o neliniște neobosită.” – ”Într-o seară, spiritul sătul de a se fi distrat atâta, am simțit din nou explozia anxietății mele, strigătul interior, chemarea, revolta, pasiunea mea.” – „Vă voi spune cel mai teribil și tot răul meu: această deșteptare, această izbucnire, această revoltă, această dorință, această neliniște, această nelmulțumire mă sfâșie, dar le ador” – „Neantul. Iată ce mă otrăvește… În unele momente, îi simt brusc prezența, îi resimt prezența și toată ființa mi se tulbură. Este ceva care nu este și care, deodată, fără un cuvânt, îmi spune: iată-mă. În spatele a ce văd, deodată oribila față a ceea ce nu este. Monstru, formă informă, prezență pe care aș vrea s-o resping și nu pot, nu pot” – „Simt că ‘acesta tot’ este în van, nu are sens, nu vrea nimic, nu tinde spre nimic, e acolo pur și simplu, pus fără intenție, fără scop, fără dorință – e acolo, ba încă de un fason atât de precar, abia acoperind oribila prezență a ceea ce nu este” – „Mă resemnasem demult a nu vedea decât neantul și haosul în fața mea, vanitatea, fără-de-rațiunea în tot; nu vreau să înțeleg, pentru că nu e de înțeles, pentru că acest univers, despre care nu știu măcar cu certitudine dacă el există, este cel mai inutil, cel mai gratuit zadarnic ce se poate visa”. – Invers, un alt convertit, M. Henri Gheon, ne va descrie sentimentul de plenitudine și de echilibru moral care-i umple sufletul de când credința veni să-l ilumineze:”În ziua când îmi strig ‘cred’, sau încerc, rațiunea mea și-a găsit ghidul, limitele, un teren ferm pe care se poate spijini; atunci ea devine liberă de ea însăși și munca ei începe.” – „Actul de credință pus, plantat, asemeni stâncii lui Moise, toată doctrina susură ca o apă transparentă și salvatoare pentru toți. Cel ce va bea-o nu va mai afla tenebre, nu numai în Dumnezeu, dar nici în el însuși, și nici în destinul omului, și nici în istoria popoarelor, și nici în imensa creație.” – „Un astfel de om nu mai este pietricica pe pantă care acumulează învârtindu-se zăpada frumoasă ce se va topi, ci o fixeză piatră de edificiu, solidară tuturor celorlalți, vinovată față de toți ceilalți, dacă le va lipsi.”

Dar catastrofa nemaiauzită care fu războiul va reașeza și mai complet previziunile lui Eucken. Nu se va spune nicicând tot ce a distrus acesta și, în același timp, tulburarea pe care a zvârlit-o în spirite. Cu doi ani înainte de a se termina, în 1916, M Paul Otlet putea caracteriza războiul în acești temeni: „Douăzeci de milioane de soldați sub arme. Război pe mământ; război prin dreadnoughts, submarine și mine flotante, război în aer. Însumate, armatele lui Gengis-Khan, Timur, Xerxes, Hanibal, Cezar, Saladin, Napoleon, armate pitice comparate cu cele din prezent; 200 milioane franci bogății distruse în fiecare zi… Comorile acumulate prin secole de muncă la mila bombelor și incendiilor. Mai multe victime decât în toate războaiele adiționate ale omenirii. Cel mai mare eveniment după potop.”

Acest eveniment este astăzi destul de departe pentru noi încât să putem medita asupra cauzelor sale cu o anume libertate de spirit, destul de aproape încă pentru a le putea cunoaște exact. Chestiune capitală pentru problema care ne ocupă: este clar într-adevăr că, pentru ca, războiului, să poată urma o renovare religioasă, trebuie ca înainte ireligiunea să fi apărut ca una din cauzele determinante ale imensei catastrofe.

Se vorbea mult, înainte de război, de „experiențele religioase”. Războiul avea să fie cea mai vastă și mai intensă pe care umanitatea a făcut-o vreodată. Noi căutăm în altă parte cauzele sale îndepărtate. Pentru a rămâne aici la cauzele secundare, este incontestabil că dezvolatrea unui egonism care punea în conflict marile popoare europene, în același timp cu dezlănțuirea în interiorul statelor a luptei claselor, trebuie ținut drept responsabil al uciderii universale. Dar acesta nu putea să se dezvolte decât pe un teren de scepticism total, de o ireligiune ireductibilă. Astfel, dacă este adevărat că religia este unul din atributele esențiale ale umanității, niciodată ca în acest început de secol omul nu fu mai aproape de bestialitate. Legea naturală a selecției, a luptei excesive, cu supraviețuirea celor mai feroce, care domnește peste viața animală, fu singurul dumnezeu care prezidă acest eveniment monstruos.

Scepticismul care afectează gândirea eurupeană de trei secole, care dizolvă toate conceptele și toate tradițiile, trebuia să ducă la un dezastru. Războiul fu ca un imens abces în care toate toxinele scepticismului se strânseră înainte de a-l elimina. Liberat de Dumnezeu și de dogme, omul se liberă progresiv de toate restricțiile moarale, de toate obligațiile de fraternitate, de justiție și caritate. Egoismul, setea de juisare materială, senzuală, nu mai cunoscură frână. Acolo unde Dumnezeu și prescripțiile sale fuseseră găsite deja insuficiente, nu rațiunea era cea care-l putea reține.

Războiul apărea astfel ca o consecință directă a zguduirii credinței creștine, cauză și în același timp operă a Renașterii și a Reformei, ale căror efecte vor crește de la Montaigne până la secolul luminilor, pentru a atinge vârful la Revoluție. Spiritul libertin, contra căruia încercă să acționeze Pascal și jansenismul, și pe care iezuiții îl tolerară, își dădu fructele, printre care trebuie socotit, la fel de bine ca războaiele lui Ludovic al XIV-lea și cele ale Revoluției și ale lui Napoleon, războiul din 1914.

S-ar putea prezenta această evoluție a spiritelor de maniera următoare:

La origine, se observă zguduirea credinței, căreia îi vom determina apoi cauzele. Slăbirea credinței liberă rațiunea care, cu Bacon, Galileo, Descartes dădu avânt filosofiei și științei. Dar ea liberă de asemenea instinctele, setea de posesiune și putere, pe care religia le conținea, și relaxarea moravurilor, sub conduita rațiunii discursive, contribui la rândul său la ruinarea a ceea ce rămăsese din credința religioasă. Atunci, bătută în breșă în același timp de spiritul critic și de libertinaj, conștiința religioasă se eclipsă și, mai vie și mai puternică, se ridică peste ruinele sale, lumina rațiunii, ale cărei fructe aveau să fie filosofia critică și științele naturale.

Din aproape în aproape, progresiv, insensibil, ateimul Renașterii avea să se soldeze cu război; cel din 1914 fu absolut punctul culminant săvârșit, fructul său cel mai proaspăt și cel mai complet.

Un tablou rapid al situației generale în ajunul războiului va confirma net această analiză a cauzelor.

În timpul întregului secol al nouăsprezecelea, scepticismul ruinase credința la intelectuali. Socialismul – mai ales socialismul care își zicea științific și materialist – își îndeplini opera și o făcu să coboare în popor. Vechile tradiții morale, toate formele de datorie creștină deveniră din ce în ce mai puțin eficace. În locul lor, autorizându-se prin darwinism, lupta pentru viață luă o acuitate implacabilă și sub toate formele: concurență, luptă pentru posesiuni materiale și pentru putere, și, în fine, ceea ce se înțelege astăzi prin imperialism, se exasperară.

În același timp, și anume grație emulației provocate de concurență, cercetările științifice se multiplicară. Setea de juisanță, de confort și de putere suscită și încurajează aplicațiile tehnice ale științelor fizico-chimice. Progresele industriei devenind cu fiecare zi mai formidabile, pământul întreg fu luat în posesiune de europeni.

Dar această augmentare extraoerdinară a puterii omului, această acumulare nemaiauzită a posesiunilor și bogățiilor, pe care secolele trecute nu și le-ar fi imaginat niciodată, nu aduceau deloc satisfacție poftitorilor. Aceștia crescură în același timp, și încă mai rapid, și atât între clase cât și între popoare, concurența, pe care nicio doctrină morală sau religioasă n-o tempera, multiplica ocaziile de conflixct. Veni momentul când, sub amenințarea acestor conflicte iminente, descoperirile științei luară o destinație nouă; ele fură organizate – mobilizate s-ar putea spune – în vederea luptei. Puteri necunoscute de distrugere se acumulară și toate națiunile se pregătiră să le folosească unele contra altora.

S-ar spune că Europa era ca un copil care se juca cu bombe. Această speță de atotputernicie și bogății infinite de care dispuneau popoarele puteau fi folosite la fel de bine pentru rău ca și pentru bine; erau un mijloc de fericire sau de sinucidere.

Dar într-o stare morală în care scepticismul și egoismul împingeau vertiginos la conflict armat , problema era dinainte rezolvată. Miza era atât de mare încât învingătorul în posesia tuturor bogățiilor pământului devenea invincibil: aceasta fu probabil perspectiva mincinoasă ce se deschise concurenților acestui război. Se cunoaște rezultatul: ceea ce ar fi putut reprezenta pentru Europa un sort de paradis aproximativ, fu, pentru o duzină de ani, cel mai cumplit infern.

Aceste reflecții ne par a da o greutate particulară pronosticului emis de Benoit XV, în timpul primelor luni de război:„Dumnezeu permite ca națiunile care și-au plasat toate gândurile în lucrurile acestui pământ să se pedepsească unele pe altele, prin carnagii mutuale, pentru disprețul și neglijența cu care ele l-au tratat; alte evenimente li se vor adăuga pentru a constrânge oamenii să se umilească sub puternica nână a lui Dumnezeu.” Contra acestui limbaj, M Loisy nu s-a putut împiedica de a protesta, dar el însuși, totuși, chiar liber de orice dogmă religioasă, nu emite o previziune mult mai puțin sumbră: „Aceste științe (naturale) au realizat foarte mari progrese, au modificat economia exterioară a vieții contemporane, au lansat umanitatea pe calea unei imense dezvoltări industriale, a unei intense exploatări a planetei pe care trăim și pe care materialmente omul pare să fie din ce în ce mai mult stăpân. Cu toate acestea, excelente spirite s-au întrebat dacă, avansându-se impetuos pe această pantă, umanitatea nu merge către pierderea sa, dacă nu vor rezulta rivalități teribile între popoare, în fine dacă avantajele exterioare care vor proveni din această efervescență a civilizației materiale nu se va acompania de o decadență care va compromite ansamblul evoluției umane și, pe drumul științei astfel înțelese și aplicate va întoarce omul direct la barbarie.”

Marea lecție a războiului mondial este că umanitatea nu trebuie să dobândească prin știința sa o atât de formidabilă putere înainte de a fi realizat alte moravuri. Atâta timp cât un spirit de justiție și de fraternitate nu se va fi dezvoltat, atât cât va domni egoismul național și individual, progresele științei nu vor face decât să multiplice instrumentele măcelului. Or, nu trebuie să ne facem iluzii: fără religie, această morală superioară nu are nicio șansă să se nască și să înflorească. Suntem astfel duși într-o dilemă: sau trebuie oprit net (și este ceea ce nu pare deloc posibil) orice progres științific și tehnic și toată prosperitatea economică, sau trebuie creată o religie, a se întoarce la religia creștină, adică la un creștinism compatibil cu starea socială și intelectuală a umanității prezente, care să-i permită să acceadă la o moralitate mai înaltă. Iată de ce ni se pare că Eucken vorbea cu gură de aur. Se poate spune că imensa experiență religioasă care fu războiul a contrasemnat opinia sa și cele ale tuturor filosofilor care, precum Renouvier, Boutroux, M. Blondel, au proclamat iminenta necesitate a religiei.

În absența unei moralități noi, inspirată de o religie nouă, popoarele civilizate sunt candidate sigure la sinucidere. Ultimul război fu pentru ele ca o tentativă de suicid nereușit: dacă moralitatea actuală persistă încă doar un secol, este inevitabil ca ele să o reia, și atunci poate cu succes astfel ca toată umanitatea civilizată să piară. Să nu pară că noi întunecăm tabloul din plăcere. De multe ori, specialiștii au încercat să calculeze ce ar însemna un război nou, cu tehnici perfecționate pe care le întrevedem. Ei au de considerat catastrofe care să înspăimânte imaginațiile cele mai cinice. Nu vor mai fi distruse numai armatele, ci popoarele întregi, și acest război nu se va sfârși din lipsă de combatanți, ci din lipsă de oameni. „Se promite civilizației noastre rafinate, zice Ferrero, de a vedea distrusă orice specie de viață în câteva minute, într-un oraș mare ca Parisul, prin douăsprezece bombe mari încărcate cu Lewisite vésicant și aruncate de un aeroplan… Acest gaz diaboic e greu, cade la nivelul solului, pătrunde în profunzimi și urmează linii subterane; distruge și viața vegetală și otrăvește fântânile. ”

„Progresele științei, spunea M. Branly, marele fizician francez, de-acum în douăzeci și cinci sau treizeci de ani, vor face din următorul război o ucidere analogă celei pe care am văzut-o și suferit-o, și incomparabil mai rapidă și mai masivă; în loc de 8 la 10 milioane, el va culca 100 milioane, adică va aneantiza o parte a rasei umane; toată producția muncii umane va trece cu el și civilizația umană nu-i va supraviețui; omul se va întoarce fără îndoială la starea sălbatică de unde îl văd revenind lent, toate clasele nivelate, sub un regim social de genul celui al albninelor sau al furnicilor, al căror instinct minunat ar putea bine să nu fie în scurt decât o inteligență veche pe jumătate sfărâmată de vreun cataclism îngrozitor… Nu contați pe ceea ce se cheamă unde herziene pentru a împiedica distrugerea onului… nu contați pe ele, nici pe tot ce a realizat și va realiza știința, decât pentru a distruge.”

Rezumăm: Exasperând poftele egoismului și aservind omului imensele energii ale naturii, progresele științei au o altă consecință: multiplicând ocaziile de conflict între popoare, ele le pun în mâini, în același timp, mijloacele de a se inter-distruge. Adică dezvoltarea actuală a tehnicii științifice are exigența unei umanități mai bune. Sau altfel, s-ar putea spune că rațiunea, după ce a contestat religia, dogmele sale și moralitatea sa tradițională, contestă astăzi indirect viața, prin intermediul științei și al tehnicii.

Fiind în particular vizibile în catastrofa care este un război universal, efectele scepticismului nu sunt deloc mai puțin ucigătoare în timp de pace. Dar atunci sunt de o manieră mai secretă și perfidă, ca printr-o intoxicare lentă.

Pentru omul pe care nu-l ghidează nicio doctrină religioasă, pentru omul care a putut sufoca în el aspirațiile la o viață transcendentă, viața terestră nu are nicio rațiune de a fi în afară de ea însăși și nu are, în ea însăși, nicio valoare. Ea nu este decât un fenomen natural. Un singur scop: plăcerea; evitarea durerilor și căutarea posesiunilor. Solidaritatea unui asemenea om cu semenii săi nu are altă sancțiune decât interesul său mai mult sau mai puțin imediat; ea nu constituie pentru el o datorie – să zicem mai bine: o înțelepciune – decât în limitele acestui interes, pe care nicio preceptă nu-l invită să-l limiteze. Și de ce interesul altora ar trece în ochii săi înainte de al său? Nu există deci nicio rațiune pentru ca sentimentul solidarității să-l rețină de la urmărirea plăcerii sale în detrimentul celei a celorlalți, pe măsura forțelor sale și până la un punct în care legile țării sale ar risca să-l pedepsească. A nu se scandaliza nici a se mira de această morală: dacă totul se termină cu această viață, nu mai este nimic mai logic decât de a o vrea cât mai plină posibil de toate juisanțele.

Dar natura umană este astfel făcută încât juisanța să se tocească prin repetare. Urmează de aici că în timp ce mijloacele de satisfacție cresc în progresie geometrică juisanța le urmează abia în proporție aritmetică. Bogăția cere totdeauna mai multă bogăție, puterea o putere mereu mai mare în vederea satisfacerii dorințelor cu fiecare zi mai exigente. Și nu numai că nu sunt niciodată satisfăcute, dar curând setea de plăceri și de putere conduc omul la abuz, căci abuzul este termenul inevitabil al juisanței fără restricție. Abuzul duce la uzură, la oboseală și dezgust. Finalmente, viața popoarelor și a indivizilor este minată de o intoxicare nemiloasă.

Lucru remarcabil: ceea ce contribuie cel mai mult la pierderea omului este ceea ce face superioritatea sa asupra animalului. Dublu mărginit de exiguitatea mijloacelor sale și de simțurile sale, animalul nu poate abuza. Dimpotrivă, inteligența sa dă omului posibilitatea de a lărgi, a intensifica, a varia indefinit satisfacțiile sale. Spiritul uman, conștiința conține în ea infinitul. Ceea ce se aplică la satisfacerea simțurilor și a nevoilor sale, ea le multiplică printr-o exigență infinită. Dar mașina fizică a omului nu e mai puțin mărginită materialmente și ea pocnește ca și cum i s-ar fi introdus un exploziv foarte puternic, fiindcă finitul nu poate conține infinitul fără a se distruge. Exiguitatea și limitele simțurilor neputând conține infinitul juisanței pe care inteligența vrea să-l introducă în ele, mașina umană și organele sale crapă ori se detrachează. Juisanța se transformă în vicii și viciile descompun organismul.

Este aici o superioritate a omului asupra animalului care are urmări nefaste. Se pare, până în prezent, că între viață în general și spirit există ca un divorț și o veritabilă incompatibilitate. Animalul nu ajunge la acesta, iar omul piere de el. Inteligența, introducând în juisanța senzuală, pe care omul o are în comun cu animalul, infinitul ce îi este inerent, dezlănțuie abuzurile senzuale, destructive pentru viață, pe care animalele nu le pot cunoaște. Când spiritul nu reușește să-și subordoneze simțurile, el cade sub dominația lor. Când, dimpotrivă, inteligența reușește să se impună simțurilor, ea ne dă veritabilii filosofi și sfinți.

Când simțurile au reușit să stăpânească inteligența și să facă din ea un instrument de intensificare, avem ceea ce păgânismul concepea prin satiri, Iar Biserica prin demoni. Aceste ființe contradictorii, cu cap de om și corp de animal, simbolizează în fapt un adevăr empiric, inconștient sau subconștient, omul în care atributele naturii animale au pus sub ordinele lor inteligența, atribut al naturii umane. Diavolul este expresia figurată a omului în care animalitatea a învins natura umană și în care resursele de inteligență aservită au fost puse la dispoziția simțurilor pentru a le intensifica juisanța până la infinit. Ceea ce este strigător la cer și neînfrânat în sensualism se alfă la infinitul ineligenței căruia se datorează.

Reamintim o polemică, pe această temă, care a provocat o carte de M. Benda: Belphégor. După M. Benda, societatea contemporană trăiește sub semnul acestei oribile divinități senzuale și devorante a vieții umane, căci semnul cel mai distinctiv al timpului noastru este senzualismul neînfrânat, consecință nefastă a decadenței spirituale, a regresiunii intelectuale a epocii noastre. Printre cei care au conbătut teza lui M. Benda, M. Gaetan Barnoville a putut face facil proba că este, dimpotrivă, Minerva divinitatea dominantă a timpului nostru. M. Bernoville, făcut cu ușurință vizibil că, dacă senzațiile și imaginile domină în operele literare și artistice ale acestor ultime timpuri, este grație inteligenței care le-a accentuat relieful și culoarea..

Or, cum rezultă din cele tocmai spuse de noi, cei doi autori au abordat îndeaproape marele adevăr care domină epoca noastră, dar, fără a observa, ei au trecut pe lângă. Da, societatea contemporană este dominată de senzație și senzualism, adică de Belphégor; și, egal, de inteligență, adică de Minerva. Dar ceea ce ei nu au observat este că Minerva s-a aservit lui Belphégor, că inteligența a intensificat sensibilitatea și cu precizie această aservire este cea care face triumful complet și definitiv al lui Belphégor, în atmosfera morală în care avea să izbucnească uraganul cel mai formidabil pe care l-a cunoscut istoria.

Dacă omul nu era decât sensibilitate, dacă, în umanitatea contemporană, Belphégor nu ar fi reușit să aservească pe Minerva, dezlănțuirea neănfrânată a senzualismului, pe care o constată M. Benda, nu s-ar fi putut produce pentru a face să zdrobească popoarele în marele război și să ruineze moravurile și moralitatea în timp de pace. Omul în care simțurile aservesc inteligența este totdeauna amenințat de aceste pericole. Animalul, el, nu cunoaște pe Minerva, nu-i este expus și de aceea nu există animal vicios. La el, orice funcție fiziologică se îndeplinește normal, regulat. Poate de aceea nu există pentru el problema natalității, ca pentru popoarele inteligente în măsura în care inteligența lor se dezvoltă. Cu regularitatea anotimpurilor, fecundarea și natalitatea își urmează normal cursul la ei: nicio nevoie de intervenție rezonată a legilor. La om, dimpotrivă, inteligența, în serviciul simțurilor, îi dă mijlocul de a disocia plăcerea de scopul său natural și, pe această cale încă, senzualismul dezlănțuit de scepticism atacă însăși originea vieții.

Considerați numai satisfacția alimentației la om: toate comorile naturii sunt puse la dispoziția noastră pentru a varia plăcerile gurii noastre, dar și petru a ruina sănătatea corpului nostru. De asemenea, pe această cale, progresele științei împing omul spre propria destrucție.

Trebuie să conchidem că dezvoltarea inteligenței, când o disciplină morală și religioasă nu vine să-i regleze folosirea, este cel mai sigur mijloc de destrucție a vieții. Nenorocirea este că inteligența și rațiunea, dacă ele fac religia în particular necesară, au ca prim efect distrugerea credinței. Poate de aceea trebuie ținută ca primă beatitudine pe aceea care proclamă:

Fericiți cei simpli, cei săraci de spirit.

Abuzul juisanțelor senzuale nu atacă mai puțin direct funcțiunile superioare ale spiritului. Este bine cunoscut că o viață mateială foarte bogată diminuează viața spirituală și inteligența, în același timp cu sufocarea conștiinței morale și obnubilarea conștiinței religioase. Nu este cel mai adesea aici explicația faptului că cultul științelor, artei și filosofiei este mai răspândit în mica burghezie decât în cea foarte mare? Mâncarea bună este aproape incompatibilă cu viața austeră care cere cultul înaltelor facultăți intelectuale și al lui Dumnezeu.

Se poate deci spune că știința și rațiunea nu pot fi asigurate decât prin mijlocirea unei discipline morale solid stabilite, care, la rândul său, nu se poate dispensa de o religie vie care s-o sprijine și s-o consolideze. Viața, morala, știința și rațiunea nu se pot dezvolta și menține decât pe terenul unei credințe vii. Scepticismul care decurge dintr-o rațiune dizolvantă este opera morții.

Aici este fără îndoială una din rațiunile pentru care religia creștină a privit totdeauna cu puțină simpatie avântul științelor și al rațiunii. De asemenea, tot de aceea, din toți arborii paradisului terestru, Dumnezeu a interzis lui Adam să guste din cel care dădea fructle cunoașterii. Nu i se poate face unui om lipsit de moralitate un serviciu mai rău decât a-i da să guste din fructul acestui arbore. Gustându-l, străbunul nostru deveni conștient, inteligent, se excluse pe el însuși din paradis. Îngerul cu sabie de foc, care-i interzicea accesul, era această știință dobândită, sursă abundentă a tuturor viciilor și abuzurilor posibile.

Religia creștină, care fără îndoială fu cea mai vivifiantă din toate, nu putea să nu observe consecințele distrugătoare ale cunoașterii și ale rațiunii. În aceasta, credința creștină a fost atât de clarvăzătoare încât există un savant contemporan dintre cei mai stimați și mai autorizați, care face dreptate în acest punct, iar acest savant fu însuși Marcelin Berthelot: „Într-adevăr, spune el, legea științifică este fatală și indiferentă. Cunoașterea naturii și puterea care rezultă din ea pot fi îndreptate spre rău ca și spre bine… Posesiunea lor, chiar legitimă, corupe oamenii. Și spiritele mistice au avut totdeauna o tendință de a privi știința, și mai ales știința naturii, ca sacrilegiu, pentru că ea induce omul să rivalizeze cu Dumnezeu.”

Iată deci un adevăr religios confirmat de unul din cei mai mari savanți ai epocii noastre. Creștinismul a construit în jurul acestui adevăr o lungă serie de legende pentru a-l ilustra și a atrage atenția asupra lui, începând cu aceea a arborelui interzis al cunoașterii. Între alte legende, pe care Berthelot le menționează, cităm pe cele după care „unii îngeri, îndrăgostindu-se de femei, coborâră pe pământ și învățară operele naturii… Din acest comerț se născu rasa giganților… cartea din care ei au învățat artele este numită Chéma.” După Enoch, spune Berthelot, și îngerii păcătoși revelă muritorilor artele și științele oculte: „ei se obișnuiră cu ele și îi învăță vrăjitoria, descântecele, proprietățile rădăcinilor și arborilor, semnele magice, arta de a observa stelele… folosire brățărilor, a picturii, a pietrelor prețioase, toate sorturile de vopsele, așa fel că omul fu corupt.” – „Tertulian asimilează acești ]îngeri discipolilor lor, magii și astrologii și matematicienii, și stabilește o paralelă între expulzarea acestora din Roma și cea a îngerilor din cer.”

Este deci vechi ca știința și religia acest conflict care le pune astăzi în luptă. Dacă Galileo fu strămoșul inventatorului grosse Bertha, care făcu atâtea victime într-o sfântă vineri în biserica Saint-Gervais, și al celui care inventă gazele asfixiante, se pare clar că episcopii care au eșuat punerea sub tortură a acestui precursor al științelor erau vizionari mai puțin imbecili decât aveau aerul.

Dar creștinismul a avut totdeauna un presentiment al ce poate deveni știința în mâinile omului, el niciodată n-a luat o cunnoștință clară și n-a spus veritabilele rațiuni ale ostilității contra științei, dacă el însuși le-a știut bine. El a persecutat știința pentru motive absurde și jalnice și este ceea ce îl făcu realmente odios. Dar, în fond, el avea dreptate. Numai că nu pedepsind știința se rezolva problema. Era mai bine să încerce să amelioreze omul și morala sa, și să deriveze din această parte energia pe care o risipește în pură pierdere pentru a opri cursul fatal al științei, care nu este fatal decât pentru că de asemenea este de origine divină, ca tot ce este mai nobil în om. Căci nu este cunoașterea fructul arborelui divin din Paradis? Pentru ce s-o combată atunci? Știința nu este rea decât în mâinile omului imoral sau amoral. În acest caz, e bun cadou celui ticălos, căci este făcut omului pentru răul, nu pentru binele lui; și de aceea secole de amoralitate savantă, cum fu cazul optsprezecelui și nouăsprezecelui, fură cele ale lui Satan-Mefistofel.

Mai mult ca niciodată, este urgent, acum, ca conștiința să țină seama de pericolul de moarte în care o știință fără morală și fără religie conduce omul. Numai aceasta ne poate asigura binefacerea științelor și garanta contra abuzului pe care-l fac egoismul și senzualitatea. Știința și rațiunea au contribuit odinioară la ruinarea credinței; le revine acum să contribuie la readucerea acesteia printre oameni. De aceasta depinde nu numai soarta, viața și fericirea umanității, dar și existența însăși și progresul științei. Iată lecția acestui război pe care l-am eșapat frumos. Știința noastră ne omoară dacă o credință vie și pozitivă nu i se adaugă și nu-și reglează uzajul.

Nec sine te, nec tecum esse possum

Științei ca și religiei, iată cuvântul pe care-l adresează umanitatea; și toată problema este de a le concilia.

Noi conchidem în două cuvinte. Cu rațiunea noastră și știința noastră, dacă religia nu ne dirijează, noi suntem hărăziți neantului. Trebuie ca rațiunea și știința să ne dea o religie în locul acesteia pe care ele ne-au alungat-o.

Este posibil? Cele mai eminente spirite contemporane nu se îndoiesc. S-au multiplicat indicațiile și tatonările. Această carte ar vrea să aducă clarificări și precizări în această chestiune. Dar ne trebuie pentru aceasta să căutăm în istorie situații analoge. Analogia perioadei greco-romane cu a noastră nu a scăpat nici unui gânditor cu adevărat liber (1), adică liber chiar de ceea ce s-a numit până în prezent gândirea celor libres-penseurs: de aici trebuie să pornim.

—————————————–

1. „Există, spune Paul Valery, în istorie momente și locuri unde ne putem introduce, noi modernii, fără a tulbura excesiv armonia acestor timpuri, fără a le părea obiecte infinit curioase … ființe șocante, disonante, neasimilabile. Sau intrarea noastră ar face mică senzație, acolo noi suntem la noi. Este clar că Roma lui ‘Traian’ sau că Alexandria Ptolemeilor ne-ar absorbi mai facil decât multe localități mai îndepărtate în timp” (Variétés, p. 18)

Traducere din limba franceză de George Anca