Cuvânt și iubire

„Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa,

şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest”

(Ion Nistor. Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.)

Basarabia e la răscruce. Acest an este extrem de important pentru destinul european al acestei aşchii de popor roman. Lucru conştientizat şi de „fraţii noştri mai mari” din est, care folosesc toate pârghiile posibile pentru a stopa cursul proeuropean al Republicii Moldova şi a o redirecţiona în efemera „uniune vamala” (dacă în u.r.s.s. ne numeam sovietici cum ne vom numi în noua uniune: poate vamişti?). A se vedea în acest sens porcăriile organizate de ei recent la Tiraspol şi Comrat. Pentru ruşi întotdeauna am fost oameni de mâna a doua. Pe parcursul acestor aproape 200 de ani de cotropire rusească românii basarabeni permanent au fost etichetaţi drept prosti, subdezvoltaţi, mămăligari etc., începând de la şovinul poet rus (arap) Puşkin şi terminând cu actualii derbedei şovini ruşi Jirinovskii, Leontiev, Zadornov, Kiseliov s.a. Parcă ar fi fost puţine zoi turnate de aceşti derbedei veniţi pe capul românilor basarabeni. Mai vin şi din Ţară nişte tipi (care nici români nu pot fi numiţi) de alde Banciu (un realizator de emisiune la postul B1TV) cu zoi şi injurii deosebit de dureroase în adresa românilor basarabeni.

Ei bine, ruşii ne sunt străini şi ne-au tratat ca nişte cotropitori sălbatici. La un comportament mai bun nici nu trebuia să ne aşteptăm din partea acestui amalgam de popoare asiatice numit impropriu „rossiane”. Puţinii basarabeni care au crezut în misiunea salvatoare a „Rusiei protectoare a ortodoxismului” în scurt timp după 1812 şi-au dat seama că a fost o iluzie, o amară speranţă. Tocmai de la 1812 încoace, când „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut” cum scria M. Eminescu, românii basarabeni au cunoscut cel mai crunt jug din istoria lor, mult mai crunt decât al turcilor. Chiar din primii ani de ocupaţie rusească românii basarabeni erau trataţi neomeneşte. „Ştiinţă? Ştiinţa nu exista, era birocraţie. Drepturi de proprietate  nu existau. Era birocraţie. Lege şi judecată? Lege şi judecată nu existau, era birocraţie. Administraţie? Administraţie nu exista, era samovolnicie fără sfârşit…Toţi înjenunchem cu fimei cu copii şi cu lacrimi ne rugăm ca să se îndure de noi săracii şi să ne miluească cu strămoşeştele noastre obiceiuri şi să ne mîntuim de asupririle care tragem necontenit” scrie Ştefan Ciobanu în lucrarea (Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusească. Chişinău, 1923). „Locuitorii fugeau din Basarabia, preferând ocârmuirea turcească grea pentru ei, celei a noastre” recunoştea generalul Kiselev (L.Kasso. Rossia na Dunae i obrazovanie Bessarabskoi oblasti. Petersburg, 1913, p.211). Vă mai amintiţi de răspunsul dat de obtuzul Kutuzov ţăranilor moldoveni înhămaţi la carele de război în locul boilor.

Deosebit de vibrante sunt menţiunile marelui patriot basarabean Ion Costin, primar al mun. Chişinău (1933-1937), incluse în cartea „Sub jug străin!” tipărită la 1915 la Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, sub pseudonimul Gh. Dighiş, dar „…stilul îl trădează căci e vibrant, închizând în fraze tumulturile sufleteşti ale unui neam” (Anton Moraru) (nesimţiţi de alde Banciu, mercenari de meserie, nu pot înţelege astfel de stări de spirit). Chiar în motoul broşurii sunt puse vibrantele cuvinte ale regelui Carol I (care nu a fost român prin naştere ca acest derbedeu Banciu, dar a servit cu tot sufletul poporul român!) „Nu există român de la Domn până la ultimul cetăţean, care să nu deplângă dezlipirea unei părţi din pământul strămoşesc (iată că există unii tipi de alde Banciu şi alţii ca el care nu deplâng acest lucru!)”. „În 1812 a căzut din cer senin un fulger care a tăiat în două ţara Moldovei…Românii au rămas însă tot una…De o parte şi de alta a Prutului au continuat să trăiască români cu limba, credinţa şi obiceiurile lor. Dincolo şi dincoace de Prut a continuat să trăiască dorul vieţii laolaltă, dorul Unirii, al propăşirii şi conlucrării comune…Pentru a preface Basarabia din ţară românească în ţară rusească ruşii i-au ridicat cu miile pe moldovenii din ţinuturile bogate de peste Prut şi i-au trimis pe câmpiile sterpe ale Siberiei îndepărtate”. Astfel Siberia a cunoscut mai multe valuri de deportări, începând cu perioada ţaristă şi continuând cu perioada stalinist-coministă. Cu toate acestea „…românii de peste Prut şi-au păstrat limba, cu toate împrejurările vitrege în care au avut nenorocul să trăiască sub stăpânirea rusă”. Iar acest Banciu declară de sus de la tribuna postului său de televiziune că „…basarabenii vorbesc o limbă de lemn”. „…Atât de crudă şi neomenoasă a fost purtarea guvernatorului Bahmetiev, încât cu toată teroarea de care se slujea acest cinovnic, fruntaşii români ajunşi la disperare cerură revocarea lui”. Necunoscând limba rusă tinerii basarabeni, înrolaţi în armata rusă, erau consideraţi de ofiţerii ruşi drept tontălăi, proşti, subdezvoltaţi. „…Soldaţii români, din prima zi a serviciului militar au de îndurat din cauza că nu cunosc această limbă străină. Ofiţerii se plâng de ei, spunând că soldatul român e prost (acelaşi lucru îl spune şi imbecilul Banciu!) şi că nu înţelege nici măcar comanda cea mai simplă ce i se dă…Îşi blestemă românul ceasul în care s-a născut, atât de crudă e purtarea tuturor faţă de el” (ibidem). În acelaşi mod erau trataţi ţăranii basarabeni de funcţionărimea rusească, enoriaşii basarabeni de către popimea rusească, studenţii basarabeni de către unii profesori ruşi. Faptul că românii basarabeni şi-au păstrat graiul este că nu au învăţat la şcoală, vorba dlui N. Dabija, aceasta ne-a salvat, lucru observat şi de istoricul rus I. Batiuşkov în lucrarea sa „Basarabia”, p. 174: „…Această necunoaştere a limbii ruseşti se explică prin puţina aplicare a ţăranului moldovean spre dezvoltare (e prost, semisălbatic? – n.n.)…Dacă vrem ca Basarabia să fie, într-adevăr, gubernie rusească, trebuie ca prin şcoli ţăranul moldovean să se deprindă cu limba slavă bisericească şi să-l facem pe jumătate rus după limbă”. Probabil din cauza că „…azi (la 1915 – n.n.) nu mai există nici urmă de şcoală românească în toată Basarabia de la Hotin până la Chilia” (ibidem). După 1812 în Basarabia se observa un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158). Mă opresc aici cu mărturii ale martorilor oculari cât de crunt a fost regimul rusesc (ţarist sau comunist).

Atât de crunt a fost jugul rusesc încât la prima ocazie Basarabia a părăsit „raiul ţarist”. Cu un limbaj defect (de lemn cum se exprimă terchea-berchea Banciu), rezultatul a peste 100 de ani de rusificare acerbă când chiar şi cu Domnul enoriaşii români erau obligaţi să vorbească în limba rusă, cu o conştiinţă naţională puternic deformată, dar cu o dorinţă nestăvilită de a fi împreună, basarabenii au fost primii care au revenit la matca lor multimilenară. Nu din interes de a se căpătui (cum declară acest Banciu sau Bancu sau poate Bankov) fiindcă la momentul Unirii de la 27 martie 1918 Basarabia teritorial era mai mare decât ceea ce rămase neocupat de nemţi din teritoriul românesc. La acel moment încă nu se ştia despre schimbările care au avut loc ulterior pe frontul de vest al Antantei, care au înclinat balanţa.

Poate din „interes de a nu mă căpătui” ţin sa menţionez că nu deţin cetăţenia română, pe care sunt în drept să o am, părinţii mei fiind deposedaţi de ea în mod abuziv la 1940. Nu am făcut acest lucru până acum poate şi din motivul de a nu fi învinuit, cum o face acum acest bădăran în adresa basarabenilor, că aşi fi făcut-o din interes de a profita. Pentru a călători în România mai mult în interes de serviciu în fiecare an stau la coadă la Consulat şi îmi obţin viză pentru un an de zile. Poate voi obţine cetăţenia română acum când Republica Moldova va obţine (sperăm) regimul liberalizat de viză.

Ce ne doare mai tare este ca în Ţară s-a găsit acest derbedeu (şi la Chişinău avem un „paraşutat” sosit de la Bucureşti, care toarnă de ani de zile zoi în capul românilor basarabeni care, vezi dragă, nu sunt atât de buni şi educaţi români ca el), care se exprima atât de scârbos despre românii basarabeni. Că nu suntem atât de buni români ca cei din Ţară (unii basarabeni vorbesc o limbă română stâlcită şi simţul apartenenţei de neam le este cam diluat) o ştim însă oare românii din Ţară ar fi rezistat mai bine ca noi, cei din Basarabia, acestui jug de apr. 200 de ani de cruntă deznaţionalizare rusească. Este a mirării cum românii basarabeni au rezistat tot acest timp şi au reuşit să mai păstreze românismul în Basarabia, aşa defect, rănit cum este. Răstignită de atâtea ori, de atâtea ori jertfita de Patria Mama, Basarabie!!!

Cu toate aceste exemple de bădărănism totuşi ne bucură atitudinea multor oameni de bună credinţă din Ţară. Mă refer în primul rând la gestul celor 100 de jurnalişti, care au semnat o petiţie, respectivul „jurnalist” (l-aşi numi mai corect mercenar, deoarece şi în presa rusă aproape simultan găsim un caz parcă tras la indigo: un cunoscut scriitor rus afirmă la un post de radio că „…moldovenii ar trebui lăsaţi să se integreze cât mai repede în Uniunea Europeană pentru a o distruge din interior”. Atât de răi suntem noi??? Ne dăm foarte bine seama că până acum acţiunile Moscovei au fost floricele. După Soci, Rusia va începe adevărată ofensiva împotriva Republicii Moldova) fiind amendat cu 10000 lei. Mă închin în faţa celor 2 jurnalişti care, în semn de protest, au returnat premiile primite pentru jurnalism, în faţa jurnalistului Marius Diaconescu, care în articolul „Basarabia în gura românilor: între factura lui Băsescu şi ţigănia lui Banciu” într-un mod echilibrat şi argumentat a demonstrat bădărănismul acestui Banciu, dar şi al altora cu aspiraţii antibasarabene, menţionând printre multe altele că „…nu trebuie să uitaţi că România are o datorie imensă faţă de Basarabia, nefacturabilă (câţiva ani în urmă dl N. Dabija le reproşa unor politicieni din România, care facturaseră „neunirea noastră” cu 35 mlrd Euro): în 28 iunie 1940 statul român nu a tras nici măcar un glonț ca să îi apere pe basarabeni şi a cedat Basarabia ruşilor….Domnilor politicieni din Bucureşti, glontele netras în 1940 are o valoare inestimabilă!…(şi altora gen Banciu – n.n.) Nu uitaţi cât de tare doare glonţul Patriei!”. Mă închin în faţa studentei basarabence de la Timişoara, care i-a scris acestui derbedeu pe un blog de socializare un răspuns deosebit de vibrant. Cu regret nu toţi studenţii basarabeni, care-şi fac studiile în România, sunt atât de buni. Închin fruntea în faţa unei stimate profesoare de liceu din România, care se destăinuieşte că „…Am avut şansa să lucrez cu prima clasă de basarabeni veniţi cu bursă. Minunăţii de clase şi elevi. Dacă elevii noştri, români, păreau plictisiţi şi ar fi ales alternative mai distractive, basarabenii au adus un “fresh de ambiţie şi voinţă”. Erau cuminţi, nu vorbeau neîntrebaţi, răspundeau corect la toate întrebările, participau la lecţie, luau notiţe, aveau caiete ordonate… Erau încă neatinşi de tentaţiile capitaliste. Aveau note peste 9, puteau trăi cu doar 50 de euro pe lună, se puteau distra şi fără să lipsească de la şcoală, vorbeau şi scriau corect româneşte, nu uitau niciodată să dea bineţe, să respecte profesorii şi erau foarte uniţi. Aproape toţi şi-au continuat studiile şi au ajuns ce şi-au dorit! Personal, dacă aş putea şi dacă aş şti că am putea motiva puternic elevii români, mi-aş dori să luăm mereu “împrumuturi” cu dobândă sau fără, de voinţă şi ambiţie de la basarabeni şi aş aduce toţi elevii de acolo să studieze în România. Mi-e dor de ei! Erau cei mai buni!”.

Mă închin în faţa colegului de breaslă profesorul universitar de la Universitatea Transilvania Braşov Dan Săvescu, care a scris şi a trimis în adresa redacţiei postului TV B1 „…un punct de vedere legat de „prestaţiile” unui om (e om pentru ca vorbeşte şi stă pe două picioare). Nu m-am putut abţine şi i l-am trimis pe site-ul televiziunii şi pe facebook. Sunt siderat, indignat, că un imbecil îşi permite să critice, să facă afirmaţii total indecente despre semenii, rudele, prietenii, neamurile noastre, leagăn de cultură şi civilizaţie, cei de dincolo de Prut”. Mă închin în faţa altor mii de fraţi care sunt alături de noi în această perioadă decisivă pentru destinul de mai departe al Basarabiei. Dumnezeu să ne ajute!

Valeriu Dulgheru