Cuvânt și iubire

„…Nu, nu ne este permis să ne îndoim că naţiunile pelasge formară poporul latin…Este incontestabil că pelasgii contribuiră la fondarea Romei. Pentru ce să ne mirăm atunci că pelasgii panonieni, că pelasgii din Tesalia, din Macedonia, că pelasgii Daciei vorbiseră şi conversaseră dialectul lor naţional, pelasgicul vlah, care a purtat în Italia numele de latin?”(Felix Colson, publicist şi om politic francez)

Cu traco-geto-dacii începe de fapt istoria românilor, unul dintre cele mai vechi popoare din Europa. „… Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi care sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” – spunea marele istoric grec Herodot, având în vedere rezistenţa pe care au opus-o geto-dacii lui Darius, regele perşilor. Această apreciere a lui Herodot confirmă faptul că geţii se aflau într-o fază avansată a civilizaţiei lor materiale şi militare. Geto-dacii, din care în mod direct se trage poporul român, sunt o ramură mai recentă a acestui cunoscut în istorie popor trac, urme ale căruia au fost găsite pe întreg teritoriul dintre Orientul Apropiat şi Peninsula Iberică. Cum se explică faptul că, spre deosebire de unele popoare tracice (din Balcani, Câmpia Panonică ş.a.), geto-dacii au supravieţuit în timp, dând naştere acestui popor de origine latină, rezistând în înconjurarea de popoare migratoare nelatine? „Din timpuri uitate de amintirea muritorilor de rând trăiau dacii pe pământul acesta. Ei erau statornici, orânduiţi, creativi, luminaţi, în străvechi legături cu civilizaţia elenă, cu cea mai avansată credinţă idealistă în nemurire, pe care au gândit-o oamenii, cu tradiţie bimilenară în cele ale vieţii ori de stat” (Vasile Pârvan). Observaţi: la început au fost tracii, de la care mult mai târziu s-a desprins un popor sedentar – geto-dacii (un argument în plus că noi suntem un popor legat de acest pământ, care n-am râvnit niciodată ţinuturi străine). În puţinele surse documentare ajunse până în zilele noastre (în pofida stăruinţelor vecinilor, în primul rând, ale ruşilor, de a distruge orice urme în istorie lăsate de poporul nostru) pot fi găsite explicaţiile acestei dăinuiri în timp a poporului român. Un moment foarte important, un criteriu al civilizaţiei unui popor este scrisul. Ultimele descoperiri, cum sunt tăbliţele de la Tărtăria, demonstrează că scrisul la geto-daci a apărut cu mult înaintea celui sumerian. „Geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) Geţii cântau, însoţindu-le din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu” (Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597). Drept argument sunt şi plăcuţele de la Sinaia. În figură se prezintă una din ele, pe care este scrisă cu scriere dacică rugăciunea lui Burebista. Este de datoria specialiştilor să facă cât mai multă lumină asupra acestui foarte important moment. Alte argumente, cum ar fi cele de la Sarmisegetusa, vorbesc despre apariţia scrisului latin înainte de cucerirea romană. Limba latină vulgară a vechilor daci vorbeşte despre rădăcinile lor latine preromane. „…Am ajuns să nu mai cred în latinitatea limbii române, ci in tracitatea limbii latine şi asta nu de azi, de ieri, ci de mult timp”, spune reputatul român din Canada Vincente. „Oare nu cumva geto-dacii reprezintă populaţia autohtonă dezvoltată din acea rasă ce ne-a lăsat civilizaţia neolitică a „Omului de la Cucuteni”?”, se întreba istoricul francez E. Pietara (Les races et l’Histoire. Paris, 1924) după marea descoperire de la Cucuteni făcută de arheologul german Hubert Schmidt.
Geto-dacii au fost în mare parte contemporani cu marile civilizaţii ale antichităţii: egipteană, greacă, persiană, romană. „Burebista stăpânea un regat puternic, şi nu era vorba de un popor barbar cu moravuri aspre. De secole la daci şi geţi, care erau înrudiţi îndeaproape, pătrunseră elemente ale culturii greceşti şi, în parte, romane. În orice caz, este sigur că în timpul unirii naţionale cultura greco-romană nu-i era străină” (Iulius Yung, 1877). În epoca amintită pe teritoriul locuit de geto-daci s-au înregistrat remarcabile capodopere de creaţie. Drept confirmare au fost descoperite o serie de monede de Histria, Tyras, Olbia, Costeşti (cca 280 de monede). În această perioadă societatea geto-dacilor, aflată în ample transformări economice, social-politice şi culturale, avea nevoie de emiterea unei monede proprii. Această perioadă coincide cu epoca de aur a lui Alexandru Macedon, generalul căruia, Zapirion, şi-a găsit moartea la nord de Dunăre împreună cu întreaga sa armată de cca 30000 de soldaţi, întrat în conflict cu geţii dunăreni, conduşi de regele Dromichaites (a.300-291 p.Hr.). „M-a durut când am aflat că un profesor de istorie la oră i-a catalogat drept barbari pe geto-daci şi a afirmat că dacii l-au preferat pe Traian în armură în locul lui Decebal, care purta căciula dacică. M-a durut lipsa de speranţă a unui copil care crede că aceste concepţii greşite izvorâte dintr-un complex de inferioritate nu pot fi îndreptate. Mulţi dintre noi nu ştim că termenul „barbar”, folosit de Homer pentru a desemna vorbirea aspră sau de neînţeles a carienilor, avea sensul general de „străini de rasa greacă””, spune cu durere în suflet o stimată dnă Camelia Tripon, împătimită de istoria Neamului.
Cum se explică faptul că romanii, cucerind o bună parte a lumii cu civilizaţii mult mai avansate, au ales anume acest popor pentru a-l imortaliza pe Columna lui Traian (fapt istoric incontestabil)? De ce oare? Oare nu pentru că poporul dac în acea perioadă se afla la nivelul de dezvoltare cel puţin al romanilor?
După ce Traian a cucerit Dacia în a. 105-106, a început un „proces de romanizare” a populaţiilor locale, dacii adoptând treptat limba şi obiceiurile latine. Aceasta este teoria clasică a continuităţii daco-române, acceptată de majoritatea istoricilor români. Lucrurile nu sunt într-atât de clare cum se crede. Tot mai multe probe pun la îndoială teoria clasică a continuităţii daco-romane. Ei bine, să încercăm să facem puţină lumină în această problemă.
Argumentele Pro acestei teorii sunt: colonizarea intensivă a Daciei; coloniştii proveneau din diferite provincii ale Imperiului Roman („ex toto urbe Romano”), limba comună fiindu-le tuturor coloniştilor latina. În acest mediu multietnic latina, fiind singura limbă de comunicare interetnică, ar fi obţinut poziţia dominantă. „Ulpius Traianus, învingând pe Decebal, el a supus Dacia şi a transformat în provincie romană provincia, care are o circumferinţă de un milion de paşi…După cucerirea Daciei adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu Decebal” (Eutropius). Aceeaşi poziţie o împărtăşeşte şi Roesler (istoric german) „…În Dacia a fost creată o adevărată bază de colonizare dintr-un teritoriu slab şi înconjurat de o populaţie duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naţionalităţi cucerite şi din punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată şi a dispărut fără a lăsa atât de multe urme ca în Britania sau Noricum, fiind ştearsă ca o simplă poleială” (Roesler). Ca să vezi. Un popor născut din marile civilizaţii Cucuteni, Gumelniţa, Petreşti, „…din cel mai numeros după inzi popor,…din cea mai vitează ramură a tracilor” (Herodot), a dispărut fără urme.
Care sunt argumentele care pun la îndoială teoria romanizării Daciei? În primul rând, timpul scurt de ocupaţie în Dacia nord-dunăreană – doar 165 de ani. Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blacki” sau „blazi” (valahi = români); nicio cronică medievală nu menţionează vreo migraţie masivă de populaţii romanice din Balcani. Cele sub 200 de cuvinte comune cu echivalente albaneze (de ex. moş, copil, mal, murg, barză, viezure, abur, rezema, zer, urdă, gălbează, zgardă, zgârma, sâmbure, mazăre, măgar, bunget, cioc, căciulă) atestă cel mult o moştenire în comun a unor resturi de lexic daco-moesic şi nu împrumutarea din albaneză în română. Apoi exista populaţia numită „dacii liberi” şi cele numite carpi şi costoboci. „Pe baza indiciilor istorice noi nu putem susţine romanizarea acestei ţări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul, Timişul şi Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. În Moldova şi Valahia răsăriteană, precum şi în regiunea dintre Tisa superioară şi Ardeal, lipsea această temelie…Şi după părăsirea provinciei dacii din ţară susţin ostilităţi cu Imperiul Roman. Acest element ostil nu se poate privi ca romanizat” (Dm. Onciul). Argumentele istoricului Dm. Onciul sunt absolut fondate. O prea mică parte a Daciei a fost ocupată de romani şi pentru o perioadă incomparabil de mică comparativ cu alte popoare. „Neamul tracilor este cel mai numeros după cel al inzilor…” (Herodot). Putea oare să dispară fără urme acest mare popor? Problema strămoşilor noştri consta în faptul că acelaşi popor era numit de străini cu nume diferite, lăsând impresia că sunt popoare diferite (şi astăzi vecinii unguri şi ruşi favorizează ideile aberante ale unor rătăciţi despre ţara „Republica Moldova” şi despre „poporul moldovenesc”. Chiar şi cea mai vitează ramură a tracilor erau numită de romani daci, iar de greci – geţi. La începutul mileniului I între Peninsula Apenină şi Marea Neagră locuia un singur neam, destul de numeros (urmaş al marelui popor trac), dar divizat în mai multe ramificaţii, după denumiri geografice, îndeletniciri etc.: iliri, traci, geto/daci, fărâmiţaţi la rândul lor în formaţiuni statale şi prestatale, uniuni de triburi, sub aspectul ocupaţiilor, structurii sociale, credinţelor, locului de trai. Ceea ce îi lega pe toţi şi îi făcea să înţeleagă că au aceleaşi rădăcini şi sunt de acelaşi neam era limba vorbită, care, în pofida deosebirilor, era înţeleasă de toţi, indiferent de regiunea în care locuiau. Chiar şi romanii înţelegeau această „limbă latină vulgară”, ceea ce vorbeşte despre faptul că şi ei se trăgeau din aceleaşi rădăcini. Deci, după ocuparea Daciei de către Traian nu putea fi vorba despre romanizarea ei, ea fiind latină până la venirea romanilor.
După părăsirea Daciei vechi de către romani în partea de sud a Dunării se formează tocmai trei Dacii: Dacia ripensis, Dacia mediteraneană, Moesia superior şi inferior, Dardania etc. „Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului (Dunării – n.n.). Cei care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor”(Casius Dio). Ce i-ar fi făcut pe romani să numească cu numele „Dacia” practic întregul teritoriu mai jos de Dunăre până la Balcanii eleni, între Marea Neagră şi Marea Adriatică? Doar faptul prezenţei masive a elementului dacic în acest spaţiu natural al vechilor traci, din care s-au tras geto-dacii. Adică elementul latin a fost prezent masiv în acest teritoriu până la venirea romanilor. „Geţii (dacii) vorbesc o limbă barbară. Insă curios că este de neam latin”, ne scrie martorul ocular al acelor timpuri Publius Ovidius Naso, exilat de romani în or. Tomis (actuala Constanţa). „Colhii şi dacii mă cunosc. Ei vorbesc o limbă barbară de idiom latină” (Horaţiu – 65-6 î.Hr.). Deşi nu putea să prinză toate cuvintele ce le cânta, înţelegea în toate” (Lucian, (120-135 d.Hr., despre împăratul Nero, admirând cântecul unui scit de lângă Pontul Euxin). Oare toate acestea, de asemenea, prezenţa în limba română a multor cuvinte din sanscrită (vezi: Vlad Ciubucciu, „Vorbiţi limba adamică”, LA, nr.34, 1998), comunitatea de cuvinte în limbile română, albaneză ş.a. nu vorbesc despre existenţa unei limbi protolatine?
Toate acestea confirmă o dată în plus unitatea rădăcinilor limbilor ambelor popoare, adică limba latină. Deci, limba dacilor era o limbă latină până la ocuparea lor de către romani, şi nu una romanică, impusă de romani după cucerirea Daciei, cum încearcă să ne convingă mulţi istorici. Să ne punem întrebarea: de ce am fost atât de uşor asimilaţi de romani în numai 160 de ani, iar în perioade de timp mult mai mari din timpul năvălirilor hunilor, slavilor, tătarilor, turcilor, mai târziu ale ruşilor (mă refer aici la Basarabia), nu am putut fi „hunizaţi”, „slavizaţi”, „tătarizaţi”, „turciţi”, „rusificaţi” etc., dimpotrivă, noi i-am asimilat pe mulţi dintre ei.
Este clar că şi de această dată istoria ne-a fost furată, latinitatea ne-a fost furată. E de datoria specialiştilor în materie să confirme sau să infirme aceste ipoteze. Desigur, acest lucru nu e uşor. În domeniul ştiinţelor exacte se operează cu parametri concreţi, în mare parte reali, sesizabili. În istorie însă e necesară o analiză minuţioasă a situaţiilor istorice, o contrapunere logică a faptelor în context cu perioadele istorice respective.

Valeriu DULGHERU

Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=13559