Cuvânt și iubire

În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor (viitorul Părinte Daniel, stareţul schitului Rarău) colaboratorilor săi, în revista “Floarea de Foc”, fondată de el în anul 1932.

Primul număr al publicaţiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: “Prolog pentru ceasul acesta”. Prin ce este grăitor titlul citat? Prin faptul că nu se grăbeşte a se vădi nici entuziast, nici pesimist, deşi anunţă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoaştem conţinutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite.

În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: “Cap cu turban”. Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăşi  “Floarea de Foc” (de fapt, este soţia sculptorului, balerina de excepţie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului şef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului o combustie internă ce, totuşi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atenţia concentrată atât în interior cât şi în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul ”rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată.

Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul “Auguste Rodin”de E. Cioran. Astfel, bine susţinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeşte categoric interesul.

“Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu.”

Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniel, stareţul schitului Rarău, şi a unei fără precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a  redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah înduhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o sumă de articole despre el.

Mesajul meu era aşteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Apariţia volumului meu “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temniţele comuniste” (Bucureşti, Editura Ramida, 1993) a constituit un prim semn că adevărul nu se pierduse, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle.

“Testament între înger şi diavol” (Ramida, 1995); “Un viitor călugăr greco-catolic din preajma “Rugului Aprins: Agenor (Bob) Danciul.” (lucrare în colectiv, realizată împreună cu Pericle Martinescu şi Mons. Justin Paven; Ramida, 1996); “Rugul Aprins de la mănăstirea Antim la Aiud” (Ramida, 1998); “”Rugul Aprins”. Arestare. Condamnare. Achitare” (Bucureşti, Editura Agapis, 2003). Iată etapele de până astăzi prin care a trecut această reevaluare.

Treziţi din amorţirea temerii, a smeririi şi a uitării, unii membri întemniţaţi ai lotului Alexandru Teodorescu (numele laic al Părintelui în cauză care, ca scriitor, a folosit pseudonimul Sandu Tudor) şi numeroşi aşa-zişi istorici şi comentatori, răsăriţi, în căutarea succesului facil, ca buruienile după ploaie, au început să popularizeze figura unică a prelatului poet, fără a fi avut de-a face (cei din urmă) în nici un fel cu evenimentele de la Antim şi cele posterioare. Prin acestea înţeleg existenţa neoficială şi involuntară a unui cenaclu literar al cărui suflet era autorul acatistului închinat Sfântului Dimitrie Basarabov. Astfel, Rugăciunea Inimii şi aureola de sfinţenie ce înconjoară amintirea duhovnicului martir Daniel (a adormit în chinuri în temniţa Aiudului) şi-au făcut drum către sufletele tinerilor doritori de cunoaştere mistică şi de mântuire.

Mă adresez acestora, de la începutul evocării literare de faţă, deoarece Sandu Tudor, din primele rânduri ale Prologului său din “Floarea de Foc”, tot tineretului s-a adresat, izbutind un tur de forţă neaşteptat (şi, poate, chiar, nebăgat în seamă de cititorii mei de astăzi). Anume a dat o definiţie a “Rugului Aprins”. O definiţie ce nu apare în niciuna dintre cărţile scrise pe această temă, la care am făcut aluzie, şi o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergând comunismului, continuatoarea celei grupate în jurul “Criterion”-ului.

Iar această lămurire dată de Sandu Tudor sună extrem de simplu, dacă o descărcăm de sugestiile legate de trimiterea prea exactă la tânăra generaţie căreia i se adresa articolul. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul.”

Această frază conţine materialul ideatic complet necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Rugul Aprins este “marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. El “aprinde întunerecul”. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului îmbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în ‘foc’ chiar. Pentru că “Fiecare inimă (…) e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. Va să zică, îl invocăm pe Iisus în inimă (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) deoarece inima constituie parte din universalul Rug Aprins. Sau, cum o pune în ecuaţie metaforică Sandu Tudor, inima este “o floare de foc, din marele rug”. De remarcat faptul că autorul mă cenzurează pe dată, de pe poziţii teologice, mai precis, ortodoxe: inima e “aevea” parte din focul vieţii şi nu în chip metaforic, cum greşeam eu…

Ei bine, revista “Floarea de Foc” intenţiona să apere poziţia creştină faţă de categoria vieţii (armonică şi cu “un rost propriu”). Deloc împăciuitorist, Sandu Tudor făgăduieşte război (cu vârful ascuţit al cugetărilor şi cu catapultări de cuvinte necruţătoare) acelora ce refuză a recunoaşte rolul Creatorului în existenţă şi se hazardează să numească Întâmplarea, la originea ei, ori, mai grav, reduc imensitatea fără margine a gândirii divine la accesul accidental al “unui demiurg nebun”.

Urmează o prezentare a grupului reunit de poetul ziarist în jurul “Florii de Foc”. Nu ideile comune oţelesc strânsoarea dintre membrii mănunchiului. “Nu dispreţuim prin aceasta gândul, acest polen zămislitor de lumi; dimpotrivă.” Definiţia dată gândului este dintre cele mai generoase cu putinţă, de unde deducem dragostea scriitorului pentru el. Conştienţi că “nu se poate merge la întâmplare, nu se poate vieţui, nu se poate înfăptui nimic fără o pornire şi o cârmă”, toate acestea însumându-se (pentru ceilalţi) sub acoperământul principiilor sau concepţiilor. Ei, cei care-l împresoară cu iubire şi încredere pe redactorul şef, presimt că mai există ceva impunându-le să-i urmeze dâra solară lăsată în suflete. “Ele [principiile, concepţiile] trăiesc în om înaintea oricărei formulări. / Ele sunt funcţiunea unui Adevăr căruia nu i-a trebuit să aştepte venirea noastră pentru a fi. Acest adevăr ne-a înfăptuit pe noi, nu noi pe el. Prin urmare pornim pe temelia că viaţa poartă în sine un înţeles acoperit care trebuieşte ghicit, desvăluit.” Iar această dezvăluire nu stă la îndemâna unui singur ins. Fiecare iluminând o fărâmă şi punând-o laolaltă cu a celorlalţi, grupul îşi găseşte fericirea şi semnificaţia.

În citatul precedent ne aflăm iarăşi faţă-n faţă cu tema Rugului Aprins, a Rugăciunii Inimii prin care ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Nu este o tehnică sau o ştiinţă a contactului cu Divinul. Ci este o artă.” Pentru fiecare din noi viaţa ni se deschide ca o pricină de proprie măestrire. O artă de ghicire de sine.” Va să zică, în Adevărul care ne-a făcut pe noi, forma noastră iniţială subzistă. Întâlnirea ei ne îndrituieşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine.

Revenind, liantul dintre colaboratorii la revista sa este “puterea firească ce ţi-o dă înţelegerea şi hotărârea obştească a luptei pentru o viaţă nouă.”

Poate că miră afirmarea caracterului ‘artistic’ al descoperirii de sine. Şi mai de mirare reprezintă următoarea dezvoltare: “Fiinţa noastră dacă nu are conştiinţa clară a cauzei pentru care trebuie să se dăruie aspru, are în schimb simţământul unei puteri creatoare care se naşte în noi şi ne poartă. / Suntem bântuiţi de patima de foc a Duhului înnoitor.” Imaginea veterotestamentară adoptată pentru a înlesni înţelegerea celor pe care ni le transmite textul său este: “Vedenia de foc care ne merge înainte prin pustiu”.

Oricine este acela care visează la o omenire din viitor, “fie laică, fie sfântă (…) înţelege nevoia poruncitoare a unei adevărate dogmatice universale, în care nu prejudecăţile şi patimile, nici obiceiurile sau abstracţiile uscate, trebuiesc întrebate, ci tragica realitate a vieţii totale care poartă Adevărul viu în miezul ei şi depăşeşte insul luat singur.” Nu. Categoric nu avem de-a face cu un manifest cultural, aşa cum suntem înclinaţi a bănui, datorită prezenţei pe prima pagină a unei reviste culturale noi a acestor idei.

Este vorba despre o iniţiere spirituală, despre o direcţionare a propriilor emuli către căile încurcate ale Căutării lui Dumnezeu. Sandu Tudor pune temeliile unei mănăstiri intelectual virtuale, aspiraţie ce îl va obseda întreaga viaţă şi pe care numai în parte a izbutit să o clădească în sufletele acelora care-l urmau.

În continuare, voi cita din relatarea unui membru al “Rugului Aprins”, condamnat alături de ceilalţi, privitoare la eforturile depuse de Părintele Daniel pentru a pune (mult mai tîrziu) bazele unei mănăstiri de acest fel. Regret că frustrez cititorul de numele călugărului care se confesează, dar îi respect dorinţa de a-şi păstra anonimatul.

“Sandu Tudor a fost directorul ziarului ”Credinţa”, cum ştie toată lumea. El se folosea de ideea credinţei numai în sens comercial, ca să câştige bani. Scria articole atât de frumoase, avea un talent atât de minunat încât Mitropolitul Firmilian, Mitropolitul Olteniei, l-a chemat la Craiova şi-l ţinea nopţi de-a rândul acolo să-i înfrumuseţeze cele scrise de sine însuşi, deşi şi el era un om foarte cult. În tinereţe, fusese profesor de seminar şi avea şi el talent la scris. Dar i se părea că frazelor lui, rescrise de Sandu Tudor, datorită stilului acestuia, le creştea valoarea.

“Am stat şi eu câteva nopţi la Craiova, la Palatul Metropolitan, şi-i vedeam cum lucrau noaptea, şi Mitropolitul şi el. Începură cu cărţile de rugăciuni şi continuară cu tot ce scria Mitropolitul. Sandu Tudor încă nu se călugărise pe timpul acela.

“Mai târziu, părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, m-a ales pe mine dintre toţi cei de la “Rugul Aprins”, ca să mă ocup de organizarea de retrageri duhovniceşti. Întâi m-a pus să pregătesc la Mănăstirea Govora o astfel de retragere, unde să se practice rugăciunile luându-se ca model Athosul. Mai târziu,  Mitropolitul Firmilian şi cu  Părintele Daniel m-au pus să pregătesc la Crasna – Gorj mai multe chilii, cu tot ce e necesar, pentru ca să adune din toată ţara călugări cu studii, ca să formeze o singură rânduială monahală. Un program la fel ca la Athos.

“Atunci Părintele Daniel mi-a mărturisit că el, pe vremuri, a pornit la Sfântul Munte cu gând viclean ca, folosindu-se de talentul pe care-l avea de la Dumnezeu să scrie cărţi ca să-i întreacă pe Pitigrili şi pe mizerabilul Damian Stănoiu. Acolo, însă, a dat de călugări adevăraţi şi, deşi pornise cu gând murdar ca să facă instigaţie să-i ridice pe călugării de la Athos împotriva stareţilor, când a văzut câtă smerenie, câtă supunere, câtă ascultare, câtă sinceritate, câtă dragoste aveau, s-a convertit şi acuma devenise cu el însuşi şi cu alţii mult mai aspru, mult mai riguros.

“Această rigoare a aplicat-o şi la Mănăstirea Antim, unde am fost tot timpul de faţă, prezent la conferinţele care se ţineau de către el, de către Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu, de către Vasile Voiculescu şi de mulţi, mulţi, şi poeţi, şi prozatori, şi oameni de cultură.

“Fostul Sandu Tudor, convertit nu numai de Părintele Firmilian, ci mai ales de Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, nu permitea doamnelor să vorbească în public. În schimb, el vorbea foarte mult. Odată mi-am permis şi eu, cam cu obrăznicie, să fac o glumă, la care nu a ripostat cu răutate. Am spus că pe vremuri, în decurs de sute de ani, schimnicii nu aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte. Iar unii dintre ei nu vorbeau nici două pe zi. Aşadar s-a acumulat o comoară de cuvinte nespuse, neexprimate. Toate acestea le debitează Părintele Daniel, acuma la Antim. A râs toată lumea, iar el nu s-a supărat. Şi am devenit prieteni. Avea încredere în mine şi m-a pus să pregătesc la Crasna – Gorj astfel încât să se adune acolo cel puţin patruzeci de călugări, din cei mai bine pregătiţi din punct de vedere duhovnicesc şi să formeze un regulament al monahismului românesc.

“Acest lucru nu s-a mai realizat, pentru că el a fost arestat. Şi a rămas să slujesc şi să conduc eu acest schit Crasna – Gorj. Şi am fost şi eu arestat în noaptea de Ajun de către miliţia din Novaci, ceea ce ei nu vor să recunoască în acte, să nu se vadă că am fost luat de la uşa bisericii, când mă duceam să-ncep slujba de Ajun.”

Cititorul se cuvine să mai afle că, în colaborare cu arhitectul Constantin Joja, despre care am mai scris în “Permanenţe”, Sandu Tudor a întocmit planurile unei mănăstiri – şi a bisericii corespunzătoare –, dedicate unei astfel de obşti de monahi intelectuali.

În 1932, Sandu Tudor ştie că “au venit zilele când o foame ciudată s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor”, o mărturiseşte în articolul de fond despre care vorbim. Aştept de mult timp acest răspuns la o întrebare ce mi-am pus-o la începutul lecturii mele. Anume cum arăta “ceasul acesta”. Iar înfăţişarea lui este, cu drept cuvânt, răscolitoare. “Din pricina acestei arşiţe care ne bântue, ne-am strâns şi noi laolaltă.”

Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi. Nimeni nu l-a învăţat, fiindcă suntem o ţară aflată încă în copilărie. Abia ne-am născut ca România Mare. Şi abia am fost iarăşi sfâşiaţi şi jefuiţi de pământ şi de suflete. “Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viaţă”, ne învaţă duhovnicul neamului, Părintele Daniel. Nedesăvârşiţi dacă suntem şi ne ştim, nu înseamnă că e lipsită de preţ “flacăra înflorită pe care o aducem pe palma întinsă”. În continuare, ni se explică de ce se face o astfel de afirmaţie. “Această îmbobocire de vâlvătae (…) are ceva din miezul acelui Adevăr (…) în stare să ne deschidă o nevăzută fereastră prin care ochiul să privească în noapte. / În licărirea ei prietenească nădăjduim să ne călăuzim.” Pentru întărirea credinţei, Sandu Tudor aminteşte spusele lui Iisus: “Foc am venit să svârl pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!Nu pacea am venit să aduc, ci sabie!”

Ajungând, în sfârşit, la lămurirea necesară asupra celor ce revin prietenilor de condei implicaţi în publicaţia sa, redactorul şef scrie: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Numai pasiunile puternice, desăvârşite, aduc rodnicie şi fapte cu adevărat trainice. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? (…) / Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.”

Restul e faptă, pentru a ne aminti de cedarea coborâtoare în lumea necuvântării pe care o îmbrăţişase Hamlet în incapacitatea sa de a tăia nodul gordian al îndoielilor.

Mihai Rădulescu

P.S. Aduc în continuare o mărturie a unui sociolog de origine română, vieţuind în Finlanda, fiică duhovnicească a Părintelui Adrian Făgeţeanu (arestat în lotul reunindu-i pe foştii participanţi la întrunirile “Rugului Aprins”). Îi mulţumesc, cu acest prilej, dnei Andra Aldea-Partanen, pentru îngăduinţa ce mi-a dat-o de a-i publica fragmente din corespondenţa privitoare la site-ul meu “Literatura de detenţie” şi la editarea a două variante ale scrierii mele despre “Rugul Aprins”.

“Trăiesc în Finlanda. Comunitatea Orthodox Spirituality are membri din toată lumea: Europa (Grecia, Danemarca, Romania, Finlanda, UK etc), America (Canada, SUA, Argentina etc.), Australia, Africa (Egipt), Orient (Irak). Pe mine personal, activitatea în diverse forumuri şi comunităţi mă ajută sufleteşte şi… practic. Trăiesc în Finlanda, o ţară majoritar protestantă, cu o comunitate ortodoxă recunoscută oficial, cu rang de a doua biserică oficială, dar… de 1 % (dintr-o populaţie de 5 milioane). În mod utopic şi idealist lupt să fac cunoscute şi alte versiuni de ortodoxie decât cea rusească sau finlandeză, în Finlanda şi ortodoxia finlandeză în comunităţile internaţionale sau în cele de limbă română. Ortodoxia finlandeză are rădăcinile în ortodoxia Careliei, un fel de Basarabie a Finlandei, unde spiritualitatea are tradiţii adânci, intemeiate pe malurile Lacului Ladoga, in Valamo. Încerc să citesc zilnic câte ceva pe teme ortodoxe fără a reuşi mereu. Încerc să ofer zilnic altora ocazia de a cunoaşte aspecte mai puţin”publice” ale credinţei noastre.”

“Activez în acest grup (http://groups.msn.com/OrthodoxSpirituality) şi as dori să traduc în engleză secţiuni despre Rugul Aprins (dinhttp://www.litdedetentie.as.ro/carte3.php) şi să le afişez în comunitatea Orthodox Spirituality.

Se poate?”

“Stimate Domnule Mihai Rădulescu, Trebuie să recunosc că citesc în paralel cel puţin două dintre cărţile Dumneavoastră: Istoria literaturii de detenţie la români (Partea 1: Memorialistica reeducării) şi Rugul. (Mai am momente de lectură fragmentară, furată şi  altor secţiuni ale paginii Dumneavoastră). Mă fascinează recrearea sensibilă a lumii de atunci, chiar dacă ea interpune antagonic modele hidoase verticalităţii umane. Dureros este faptul că nu avem de-a face cu ficţiuni ci cu realităţi eventual vag voalate de subiectivitatea inerentă trăitorului… Un sfârşit de săptămână bun şi rodnic! Calde şi respectoase salutări din Finlanda, Andra Aldea-Partanen”

Iar pentru că trimit cititorul interesat la site-ul meu menţionat, îi atrag atenţia şi asupra unei cărţi de mici dimensiuni pe care o va găsi tot acolo, privitoare la cea mai lungă rezistenţă armată împotriva comunismului, din ţările dominate de U.R.S:S., din sud-estul Europei, rezistenţa grupului “Fraţii Arnăuţoiu”, pentru care Elisabeta Rozea a suferit enorm. De asemenea mulţumesc dlui Cristin-Ion Tomeci pentru dreptul pe care mi l-a dat de a republica următoarele.

Apăsaţi aici http://www.litdedetentie.as.ro

“Domnule Rădulescu,

În urmă cu aproape 10 ani am parasit definitiv România şi m-am stabilit cu familia în Belgia, dezamăgit de mersul “democratic” în Romania. La plecare am primit de la tata, (în Câmpulung-Muscel, unde m-am născut) o carte micuţă “Sânge pe râul Doamnei”. Am ţinut-o tot timpul alături de mine şi am recitit-o de multe ori. Înainte să plec din ROMÂNIA, bunicul meu m-a chemat la Pietroşani, împreună cu copiii mei şi m-a luat de gât… “ Vezi tată, am primit ceva din pământ înapoi, şi conacul vechi al “maicii Pietroşanca”… dar la cine va rămâne? Tu pleci în Belgia, Bogdan (celălalt nepot) s-a căsătorit în Canada, o să le rămână toate tot lor…” şi a oftat cu năduf… Între timp au murit toţi, şi tata şi bunicii şi eu sunt tot mai departe.

Am aflat cu durere că o fermă şi parte din pământul “Arnăuţoilor” aparţine cuiva din partidul România Mare din Câmpulung. Nu ştiu dacă este adevărat, dar dacă e aşa… Am căutat să mă rup definitiv de România, dar uneori singur, ghemuit in aşternut, visez la “munţii mei frumoşi, văd “Piatra Craiului”, văd muntenii liberi, verticali, şi apoi totul învăluit în ceaţă.. Cu multă prietenie şi respect,

Cristin-Ion Tomeci

Oudenaarde, Belgia”

“Site-ul dumneavoastră l-am găsit ieri din întâmplare. Băiatul meu cel mic ,Emanuel, care ca şi mine este foarte mândru de originea lui, deşi e crescut în Belgia de la vârsta de 4 ani (vedeţi că se moşteneşte genetic ?…) m-a rugat să caut pe http://www.google.be/ numele Tomeci să vedem câţi mai sunt prin lume înregistraţi pe vre-un site. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc site-ul cărţii mele preferate. Nu vă spun că fiind în format mic o port uşor după mine. Prietenul meu Niculae Geamanu, care locuieşte la vreo 5 km de mine (născut în România, astăzi poliţist în Gent) a citit-o cu sufletul la gură şi abia i-am lăsat-o de frică să nu o pierd, aşa că am să-i comunic acum site-ul să citească.”

Imagine: Boris David alias Daris Basarab