IN MEMORIAM: Mihai Rãdulescu
Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a si întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravietuire cu o hotãrâre demnã de invidiat. A angajat asistentã, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupuncturã, a luat legãtura cu naturistii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme si doar vointa si credinta nestirbitã în reusitã au putut sã asigure revenirea lui pe pãmânt. Era a treia oarã când depãsea pragul dintre viatã si moarte.
M-a chemat cu insistentã ca sã-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forte. Cu toate problemele legate de locomotie, era aceeasi gazdã primitoare, volubilã, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obisnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mã ’alerga’ prin casã, eu cu aparatul de filmat, el cu indicatiile. Era mândru de colectia lui de obiecte de artã, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lãsa fotografiat.
Un lucru, totusi, nu i-a fãcut plãcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reusit sã surprinzi? pãi, unde ti-a rãmas talentul de portretist? pozele astea sã nu mi le bagi în memoria calculatorului. Asa mi-am dat seama de suferinta ascunsã cu grijã de cei dragi, dar revelatã cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindã. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, si nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plãtea comunismului implantat cu forta pe plaiul tineretii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.
Stiam, din câte-mi povestise, cã fusese un gurmand inveterat, dar cu pretentii alese. Si culmea!, îi plãcea sã gãteascã, si nu oricum. Un întreg ritual însotea pregãtirea unor ”specialitãti alese” printre care pestele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ’pescãresti’, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescãresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din Deltã, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei si a mã înfrupta cu mâncãruri de peste pregãtite ’ca acasã la mama’, la Ismail, a tresãrit, într-un mod aparte, plecând, parcã, cu gândul aiurea. M-am oprit fãrã sã îndrãznesc sã-l tulbur.
A zâmbit, a dat din cap, si mi-a explicat: Ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimitându-mã cu gândul, cu ani în urmã, la detentie, la puscãria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava?! Si cum ai ajuns acolo cu motocicleta?
I-am relatat faptul cã, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, mãcar din mersul vaporului. Lãsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe bratul Chilia, treceam prin fata portului Ismail, în modul cel mai discret posibil fãceam câteva poze, mã închinam în gând în fata imaginii Soborului si, împãcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram linistea si bucatele pescãresti.
Mi-a promis în mod solemn cã, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masã cu specialitãti de peste, la pregãtirea cãrora voi asista pentru a mã convinge. Nu a fost sã fie, dar independent de vointa lui. Urmãrile unor ’Periprave’, si-au spus, pânã la urmã, cuvântul.
În acea zi de 23 septembrie 2008, a despãrtirii noastre nebãnuite, Mihai m-a retinut la masã, dupã binecunoscuta cerere adresatã ’doamnei mele’, cu sãrutãrile de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervã, am ciocnit câte un pãhãrel de tuicã de gospodar, am servit o ciorbã ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregãtiti în casã, de Mariana, asistenta lui, clasici pentru mine, dietetici pentru el. Din vinul rosu, demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abtinându-se fãrã comentarii. Atmosfera era destinsã, gândurile lui zburau spre noi lansãri de carte, noi propuneri pentru excursii înspre locurile lui preferate, mãnãstirile. Eram doar noi doi la masã. M-a surprins atentionându-mã cã, în acea dimineatã, avusese loc o ceartã ’îngrozitoare’. Nu era în firea lui sã discute despre ’treburile interne’ ale casei. Pãrea abãtut. Delia n-a mai apãrut. Dimineata, ne-a servit, totusi, cu cafele. În rest, am rãmas pe mâna Marianei, o adevãratã ’gazdã’ primitoare.
Era greu sã nu-l încurajezi urmãrindu-i apetitul pentru drumetie, chiar dacã ’semnalele’, mai mult sau mai putin mascate, ieseau la suprafatã. Mã presa sã-i promit cã-l voi însoti la schitul Rarãu pentru a-l evoca la ’locul faptei’ pe Pãrintele Daniel. Puteam sã nu-l încurajez?, chiar dacã alte ’semnale’, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac. Si la noi ’cronicele’ se manifestau insistent.
La plecare a fãcut un gest neobisnuit în relatiile noastre: m-a îmbrãtisat. Când am ajuns la portita ”conacului”, cãci asa va rãmâne pentru mine, am simtit cã nu mã voi mai întoarce acolo niciodatã. Nu m-am înselat. La noi acasã lucrurile au mers din rãu în mai rãu. Am continuat sã comunicãm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezãtor. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ’te astept’. Rar trecea o zi fãrã sã comunicãm.
S-a întâmplat în ultima sãptãmânã. Nu mi-a mai rãspuns la emailuri, nici la telefon. Stiam cã apãreau astfel de tãceri impuse de perioade de obosealã, de preocupãri legate de sãnãtate.
Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizitã medicalã la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu, una singurã!. Cum bucuria a fost de scurtã duratã, deoarece dupã prima felie s-a simtit rãu, a renuntat la astfel de escapade culinare si s-a întors la sfaturile ’doamnei mele’ în privinta respectãrii medicamentatiei prescrise. Tratat, la un moment dat, cu furosimid pentru a contracara un puseu de tensiune, a pierdut excesiv sodiu si potasiu, atingând limitele de supravietuire. Problema era familiarã Margaretei care trecuse prin stãri asmãnãtoare, tot dupã un puseu de tensiune, tratat cu acelasi diuretic agresiv, ajungându-se pânã la comã. Prezenta de spirit a unui foarte tânãr medic de gardã a readus-o la viatã. Perfuzii cu potasiu si, în final, un îndelungat tratament cu aspacardin. A preluat informatia, a deliberat cu medicul în cauzã si a trecut si el la aspacardin, dar cu o reducere, de la sine putere, a dozei prescrise, la care a revenit docil la sfatul ’doamnei mele’. Analiza sângelui pentru sodiu-potasiu, nu a mai fãcut-o, fiind tratat la domiciliu.
Stiam cã ceva nu era în regulã si am sunat. A rãspuns Delia. Plîngea. Mihai murise si fusese înmormântat!?. „Nu am putut sã te anunt, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul…îmi pare nespus de rãu…”
Am rãmas fãrã glas. Ceva mã împiedica sã înteleg faptele. Si acum simt gustul neplãcut al întrebãrii care mã bântuie. M-am simtit vinovat cã nu am ascultat presimtirea si am asteptat chemarea lui…
S-a întâmplat în ziua de 19 ianuarie 2009.
Si când mã gândesc cã în zilele de 10, 11 ianuarie, ne trimiteam emailuri, iar atitudinea lui nu dãdea semnale alarmante. Rugat de o colegã de facultate, Lelia Talpes, fostã coechipierã a Deliei în echipa de scrimã a Timisoarei, sã-i prezint lui Mihai volumul ’Amintiri’, lãsat de tatãl sãu Petru Talpes si editat de ea, am apelat cu oarecare rezervã. Rãspunsul a fost prompt, ca-n vremurile bune. „Cu cel mai mare drag mã supun. Vrea sã fie publicat în Cartea prietenului meu? Îti multumesc cã nu mã uiti. Cu drag si sãrutãri de mâini doamnei tale. Multã sãnãtate. Mihai”. Acesta era Mihai. Darnic chiar si cu timpul care nu mai curgea în favoarea lui.
Pe 17 ianuarie i-am mai trimis un email în care îl rugam sã acceseze pe site-ul meu pagina ’In memoriam’ si sã rãsfoiasacã omagiul adus sculptorului Nicolae-Otto Kruch în lucrarea ’Rugul creatiei’. De data aceasta nu a mai venit nici un rãspuns.
O întâmplare fericitã m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu sapte ani mai tânãr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin…
Pe 15 mai 2009 i-am fãcut o vizitã la mormântul din cimitirul ’Adormirea Maicii Domnului’ de pe soseaua Giulesti. Un superb mac rosu strãjuia, parcã, singurãtatea vesnicului sãu loc de odihnã. Se aciuase lângã mormântul familiei Rãdulescu unde Mihai se odihnea alãturi de pãrintii sãi mult iubiti si atât de des pomeniti prin viu grai sau în scrierile sale. Am revenit pe 15 mai 2010 si, ca si cum nu trecuse un an, nu bântuise o iarnã, un mac rosu, unul singur îi strãjuia mormântul…
Mi-aduc aminte cum, dupã vizita mea din 2009, ajuns acasã, m-am asezat la calculator si am început sã deapãn amintiri de la conac. M-am întristat si am întrerupt. La cimitir m-am simtit mai bine. De fapt, acolo m-am si surprins discutând cu el. Am reluat ideea în iunie si, pe data de 17, am trimis un email pe adresa ’radulmihai@yahoo.com’, prin care mi-am luat, ’pe bune’, rãmas bun de la Mihai.
„Dragã Mihai,
Cu gândul la ce-a fost, la ce nu va mai fi, îti trimit câteva rânduri legate de ’conacul’ tãu, as putea spune, al nostru, ’Conacul lui Radul’ în viziunea mea. Scriind reusesc sã ascund lacrimile care te-au însotit la plecare. Te-ai grãbit, prietene!
Pe curând,
Boris”
Apoi, am atasat ceea ce am intitulat eu ’Conacul lui Radul”. Am tinut sã rãmânã în memoria calculatorului sãu, ca o mãrturie a unei prietenii deosebite. N-a fost sã fie asa. La un moment dat am ’aflat’ vestea cã, ambele laptopuri au fost furate…?!
Daris Basarab 1/18/2014
Sursa: http://observatorul.com/
Aprecierile anuale ale grupului de la Observatorul din Canada
“Grupul de la Observatorul a apreciat colaborarea, în vreme a cărturarului Mihai Rădulescu în paginile revistei noastre – și i-a cinstit memoria ” Dumitru Popescu, Canada
Un omagiu special, in memoriam, carturarului Mihai Rădulescu de la moartea caruia se împlinesc 5 ani la 19 ianuarie a.c.http://observatorul.com/
