Daris Basarab: Un gând pios în amintirea lui Mihai Rădulescu
Ultima vizită
3
Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a şi întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravieţuire cu o hotărâre demnă de invidiat. A angajat asistentă, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupunctură, a luat legătura cu naturiştii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme şi doar voinţa şi credinţa neştirbită în reuşită au putut să asigure revenirea lui pe pământ. Era a treia oară când depăşea pragul dintre viaţă şi moarte.
M-a chemat cu insistenţă ca să-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forţe. Cu toate problemele legate de locomoţie, era aceeaşi gazdă primitoare, volubilă, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obişnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mă ’alerga’ prin casă, eu cu aparatul de filmat, el cu indicaţiile. Era mândru de colecţia lui de obiecte de artă, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lăsa fotografiat.
Un lucru, totuşi, nu i-a făcut plăcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reuşit să surprinzi? păi, unde ţi-a rămas talentul de portretist? pozele astea să nu mi le bagi în memoria calculatorului. Aşa mi-am dat seama de suferinţa ascunsă cu grijă de cei dragi, dar revelată cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindă. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, şi nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plătea comunismului implantat cu forţa pe plaiul tinereţii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.
Ştiam, din câte-mi povestise, că fusese un gurmand inveterat, dar cu pretenţii alese. Şi culmea!, îi plăcea să gătească, şi nu oricum. Un întreg ritual însoţea pregătirea unor ”specialităţi alese” printre care peştele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ’pescăreşti’, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescăresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din Deltă, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei şi a mă înfrupta cu mâncăruri de peşte pregătite ’ca acasă la mama’, la Ismail, a tresărit, într-un mod aparte, plecând, parcă, cu gândul aiurea. M-am oprit fără să îndrăznesc să-l tulbur.
A zâmbit, a dat din cap, şi mi-a explicat: Ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimiţându-mă cu gândul, cu ani în urmă, la detenţie, la puşcăria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava?! Şi cum ai ajuns acolo cu motocicleta?
I-am relatat faptul că, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, măcar din mersul vaporului. Lăsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe braţul Chilia, treceam prin faţa portului Ismail, în modul cel mai discret posibil făceam câteva poze, mă închinam în gând în faţa imaginii Soborului şi, împăcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram liniştea şi bucatele pescăreşti.
Mi-a promis în mod solemn că, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masă cu specialităţi de peşte, la pregătirea cărora voi asista pentru a mă convinge. Nu a fost să fie, dar independent de voinţa lui. Urmările unor ’Periprave’, şi-au spus, până la urmă, cuvântul.
În acea zi de 23 septembrie 2008, a despărţirii noastre nebănuite, Mihai m-a reţinut la masă, după binecunoscuta cerere adresată ’doamnei mele’, cu sărutările de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervă, am ciocnit câte un păhărel de ţuică de gospodar, am servit o ciorbă ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregătiţi în casă, de Mariana, asistenta lui, clasici pentru mine, dietetici pentru el. Din vinul roşu, demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abţinându-se fără comentarii. Atmosfera era destinsă, gândurile lui zburau spre noi lansări de carte, noi propuneri pentru excursii înspre locurile lui preferate, mănăstirile. Eram doar noi doi la masă. M-a surprins atenţionându-mă că, în acea dimineaţă, avusese loc o ceartă ’îngrozitoare’. Nu era în firea lui să discute despre ’treburile interne’ ale casei. Părea abătut. Delia n-a mai apărut. Dimineaţa, ne-a servit, totuşi, cu cafele. În rest, am rămas pe mâna Marianei, o adevărată ’gazdă’ primitoare.
Era greu să nu-l încurajezi urmărindu-i apetitul pentru drumeţie, chiar dacă ’semnalele’, mai mult sau mai puţin mascate, ieşeau la suprafaţă. Mă presa să-i promit că-l voi însoţi la schitul Rarău pentru a-l evoca la ’locul faptei’ pe Părintele Daniel. Puteam să nu-l încurajez?, chiar dacă alte ’semnale’, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac. Şi la noi ’cronicele’ se manifestau insistent.
La plecare a făcut un gest neobişnuit în relaţiile noastre: m-a îmbrăţişat. Când am ajuns la portiţa ”conacului”, căci aşa va rămâne pentru mine, am simţit că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Nu m-am înşelat. La noi acasă lucrurile au mers din rău în mai rău. Am continuat să comunicăm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezător. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ’te aştept’. Rar trecea o zi fără să comunicăm.
S-a întâmplat în ultima săptămână. Nu mi-a mai răspuns la emailuri, nici la telefon. Ştiam că apăreau astfel de tăceri impuse de perioade de oboseală, de preocupări legate de sănătate.
Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizită medicală la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu, una singură!. Cum bucuria a fost de scurtă durată, deoarece după prima felie s-a simţit rău, a renunţat la astfel de escapade culinare şi s-a întors la sfaturile ’doamnei mele’ în privinţa respectării medicamentaţiei prescrise. Tratat, la un moment dat, cu furosimid pentru a contracara un puseu de tensiune, a pierdut excesiv sodiu şi potasiu, atingând limitele de supravieţuire. Problema era familiară Margaretei care trecuse prin stări asmănătoare, tot după un puseu de tensiune, tratat cu acelaşi diuretic agresiv, ajungându-se până la comă. Prezenţa de spirit a unui foarte tânăr medic de gardă a readus-o la viaţă. Perfuzii cu potasiu si, în final, un îndelungat tratament cu aspacardin. A preluat informaţia, a deliberat cu medicul în cauză şi a trecut şi el la aspacardin, dar cu o reducere, de la sine putere, a dozei prescrise, la care a revenit docil la sfatul ’doamnei mele’. Analiza sângelui pentru sodiu-potasiu, nu a mai făcut-o, fiind tratat la domiciliu.
Ştiam că ceva nu era în regulă şi am sunat. A răspuns Delia. Plîngea. Mihai murise şi fusese înmormântat!?. „Nu am putut să te anunţ, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul…îmi pare nespus de rău…”
Am rămas fără glas. Ceva mă împiedica să înţeleg faptele. Şi acum simt gustul neplăcut al întrebării care mă bântuie. M-am simţit vinovat că nu am ascultat presimţirea şi am aşteptat chemarea lui…S-a întâmplat în ziua de 19 ianuarie 2009.
Şi când mă gândesc că în zilele de 10, 11 ianuarie, ne trimiteam emailuri, iar atitudinea lui nu dădea semnale alarmante. Rugat de o colegă de facultate, Lelia Talpeş, fostă coechipieră a Deliei în echipa de scrimă a Timişoarei, să-i prezint lui Mihai volumul ’Amintiri’, lăsat de tatăl său Petru Talpeş şi editat de ea, am apelat cu oarecare rezervă. Răspunsul a fost prompt, ca-n vremurile bune. „Cu cel mai mare drag mă supun. Vrea să fie publicat în Cartea prietenului meu? Îţi mulţumesc că nu mă uiţi. Cu drag şi sărutări de mâini doamnei tale. Multă sănătate. Mihai”. Acesta era Mihai. Darnic chiar şi cu timpul care nu mai curgea în favoarea lui.
Pe 17 ianuarie i-am mai trimis un email în care îl rugam să acceseze pe site-ul meu pagina ’In memoriam’ şi să răsfoiasacă omagiul adus sculptorului Nicolae-Otto Kruch în lucrarea ’Rugul creaţiei’. De data aceasta nu a mai venit nici un răspuns.
O întâmplare fericită m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu şapte ani mai tânăr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin…
Pe 15 mai 2009 i-am făcut o vizită la mormântul din cimitirul ’Adormirea Maicii Domnului’ de pe şoseaua Giuleşti. Un superb mac roşu străjuia, parcă, singurătatea veşnicului său loc de odihnă. Se aciuase lângă mormântul familiei Rădulescu unde Mihai se odihnea alături de părinţii săi mult iubiţi şi atât de des pomeniţi prin viu grai sau în scrierile sale. Am revenit pe 15 mai 2010 şi, ca şi cum nu trecuse un an, nu bântuise o iarnă, un mac roşu, unul singur îi străjuia mormântul…
Mi-aduc aminte cum, după vizita mea din 2009, ajuns acasă, m-am aşezat la calculator şi am început să deapăn amintiri de la conac. M-am întristat şi am întrerupt. La cimitir m-am simţit mai bine. De fapt, acolo m-am şi surprins discutând cu el. Am reluat ideea în iunie şi, pe data de 17, am trimis un email pe adresa ’radulmihai@yahoo.com’, prin care mi-am luat, ’pe bune’, rămas bun de la Mihai.
„Dragă Mihai,
Cu gândul la ce-a fost, la ce nu va mai fi, îţi trimit câteva rânduri legate de ’conacul’ tău, aş putea spune, al nostru, ’Conacul lui Radul’ în viziunea mea. Scriind reuşesc să ascund lacrimile care te-au însoţit la plecare. Te-ai grăbit, prietene!
Pe curând,
Boris”
Apoi, am ataşat ceea ce am intitulat eu ’Conacul lui Radul”. Am ţinut să rămână în memoria calculatorului său, ca o mărturie a unei prietenii deosebite. N-a fost să fie aşa. La un moment dat am ’aflat’ vestea că, ambele laptopuri au fost furate…?!
Daris Basarab
Pe 19 ianuaerie 2014 se împlinesc 5 ani de la plecarea lui Mihai Rădulescu dintre noi. Au rămas prietenii prietenului lui: Puiu Popovici, Dimitrie Grama, Monica Levinger, Mariana R. Gurza, în ordinea în care i-am cunoscut.
Dumnezeu să te aibă în paza lui!
Pe curând, prietene, am multe de povestit…
Boris
Pe 15 mai 2010, ziua de naştere a lui Mihai, singura floare care s-a aciuat pe lângă mormânt, a fost acest mac…
Daris Basarab alias Boris David
